Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 15 martie 2013

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [3]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte și a 2-a.

 ***

Dacă, de aceea, ceva anume din tratatele mele nu îi place, mai întâi să vadă dacă îi înțelege pe alții, care sunt exersați în [a exprima] astfel de lucruri și nedumeriri, atunci când nu mă înțelege pe mine.

Și dacă face aceasta[1], să renunțe la cartea mea, dacă dorește, să o dea la o parte și să-și îndrepte eforturile și timpul mai degrabă spre cei pe care îi înțelege.

Dar să nu-și imagineze, pentru aceasta, că eu o să tac, pentru că nu mă pot exprima tot atât de fluent și de clar ca cei pe care el îi înțelege.

Căci nu toate lucrurile pe care le-au scris toți ajung în mâinile tuturor.

Și se poate întâmpla ca unii, care au capacitatea să înțeleagă scrierile noastre, să nu le găsească pe cele care sunt mai clare, ci doar să dea peste ale noastre din întâmplare.

Și de aceea este folositor ca mai mulți oameni, care sunt diferiți după stil dar nu și în credință [diverso stilo, non diversa fide], să scrie mai multe cărți, chiar și despre același subiect, pentru ca subiectul însuși [,tratat în mai multe feluri,] să ajungă la cât mai mulți oameni[2], la unii într-un fel, la alții în alt fel[3].

Dar dacă cel care se plânge că nu înțelege aceste lucruri, nu ar putea să înțeleagă niciodată subiecte de acest fel[4], chiar dacă sunt explicate cu multă grijă și îndemânare, atunci să se lupte cu sine însuși[5], cu toată determinarea și prin studiu [asiduu][6], învățându-se ca să cunoască mai mult, și nu să se întoarcă împotriva mea cu nemulțumirile și ocara sa, pentru a mă reduce la tăcere.

Dar poate că cineva, citind aceasta[7], să zică: Cu adevărat înțeleg ceea ce s-a spus, dar ceea ce s-a spus nu este adevărat. Atunci să-și apere [argumentat], dacă poate, propria opinie, dacă dorește și o respinge pe a mea[8].

Dacă va face aceasta cu iubire și pentru [descoperirea] adevărului, și de asemenea caută ca eu (dacă sunt încă în viață) să aflu despre aceasta[9], atunci înseamnă că am secerat o recoltă îmbelșugată din munca mea.

Dar dacă nu poate face aceasta[10], aș fi mulțumit și bucuros dacă le-ar aduce[11] la cunoștința acelor persoane[12] la care poate ajunge.

În ceea ce mă privește, cuget la legea lui Dumnezeu, dacă nu zi și noapte (Ps. 1, 2), măcar în clipele în care pot, și pentru ca aceste cugetări ale mele [meditationes meas] să nu fugă din cauza uitării, le păstrez cu ajutorul condeiului [stilo alligo].

Nădăjduiesc că mila lui Dumnezeu [misericordia Dei] mă va face stăruitor în adevărurile care sunt neîndoielnice pentru mine [veris quae certa mihi sunt].

Și dacă gândesc altceva în alt fel, [Dumnezeu] Însuși mi le va revela pe acestea (Filip. 3, 15), fie prin descoperiri tainice [occultas inspirationes], fie prin cuvintele Sale de înțeles/ evidente [manifesta eloquia Sua], fie prin discuții frățești.

Pentru aceasta mă rog, și încredințez nădejdea și dorințele mele în mâinile Sale, care poate cu adevărat să păzească darul Său și să împlinească făgăduința Sa.

6. Dar mă gândesc că unii, care sunt mai înceți la minte, ar putea crede că, în unele părți din cărțile mele, am susținut păreri pe care nu le-am crezut, sau am păstrat opinii pe care nu le susțin.

Cine nu știe că greșeala lor nu trebuie să mi-o atribuie mie, dacă ei rătăcesc într-o credință falsă [aliquam falsitatem], în vreme ce mă citesc fără să mă înțeleagă?

Pentru că trebuie să îmi aleg drumul pe o cale strâmtă și întunecoasă [densa et opaca], având [în același timp] grijă ca nimeni, în niciun fel, să nu fie îndreptățit să atribuie erorile multe și diverse ale ereticilor [multos et varios errores haereticorum], mărturiilor sfinte ale cărților dumnezeiești.

Deși ei toți încearcă să își apere dogmele false și înșelătoare tocmai prin aceste Sfinte Scripturi.

Legea lui Dumnezeu, care este iubirea, mă sfătuiește îndeajuns, ca atunci când oamenii cred că am învățat ceva neadevărat, ceea ce nu am învățat, și când această învățătură falsă îl nemulțumește pe unul dar e pe placul altuia, să prefer să fiu învinuit [,chiar dacă pe nedrept,] de către cei care critică minciuna decât lăudat de apărătorii acesteia[13].

Deși nu sunt pe drept învinuit de către cei dintâi, din moment ce nu am învățat aceste greșeli, însă greșeala în sine își merită învinuirea pe deplin.

Pe de altă parte, nu sunt nici cu dreptate lăudat de cel de-al doilea, din moment ce, după părerea lui, am o credință pe care adevărul o învinovățește și nici nu este o părere lăudabilă cu dreptate aceea pe care adevărul o consideră vinovată.

În numele Domnului, deci, să începem lucrarea [opus] pe care ne-am propus să o facem.


[1] Dacă îi înțelege pe alții.

[2] Sfântul Augustin vorbește aici despre fapte de iubire manifestate prin acte de dăruire intelectuală, care să se concretizeze într-o muncă onestă individuală de redactare de cărți.

Dacă mai multe persoane înzestrate duhovnicește și intelectual scriu, cu toată seriozitatea, dedicarea și onestitatea cugetului lor, cărți într-o manieră diferită, fiecare având stilul și abordarea ieșite din erudiția și experiența proprie, chiar dacă aceste cărți au aceeași temă, ele nu pot fi decât complementare și, prin urmare, de folos celor care le citesc.

În zilele noastre însă, munca intelectuală onestă nu mai este la mare cinste și adesea se scriu cărți lăudate ulterior, dar care sunt prea puțin sincere cu sursele, care nu mai implică o cercetare vastă și epuizantă și o gândire profundă și dureroasă, ci o compilare superficială de materiale disponibile. Și autorii lor fac aceasta profitând de faptul că publicul larg dorește mai adesea explicații scurte și facile și nu mai are capacitatea să facă diferența și să aprecieze adevărata muncă și nu bricolajul ideatic.

[3] Se referă la modul în care oamenii puteau să găsească o carte sau alta.

[4] Teologia înaltă.

[5] Cu slăbiciunea minții, cu inabilitatea sa intelectuală.

[6] Studiul este o asceză neapărată și o activitate duhovnicească. Cel care nu e înzestrat intelectual, spune Sfântul Augustin, trebuie se silească să devină, așa cum se luptă cu patimile, nu să lâncezească, considerând că nu e un imperativ duhovnicesc.

Exercitarea rațiunii în studiu este un exercițiu duhovnicesc. Studiul este pentru minte ceea ce sunt metaniile pentru trup.

A studia nu înseamnă a dezvolta o rațiune autonomă, despărțită de Dumnezeu, decât dacă pleci de la o mentalitate eterodoxă. Dimpotrivă, a disprețui studiul onest, dureros și epuizant înseamnă a cultiva lenea și nepăsarea și a disprețui mintea în mod apolinarist (după opinia ereticului Apolinarie, care considera mintea ca ceva demonic).

[7] Cartea de față.

[8] Nu este reală critica atunci când nu se sprijină pe argumente concrete și solide, și care discreditează o scriere pentru motive neelucidate.

[9] Neavând e-mail la vremea aceea, cartea putea ajunge într-o zonă mai îndepărtată, unde să fie criticată și discreditată fără ca autorul ei să știe și fără ca, în consecință, să aibă posibilitatea să se apere și să explice demersul său teologic și științific.

De aceea Sfântul Augustin cere și onestitatea de a fi anunțat dacă cineva dorește să poarte o polemică pe marginea scrierilor sale, pentru a putea răspunde.

[10] Să mă anunțe pe mine.

[11] Nedumeririle teologice.

[12] Teologi.

[13] Cred că tocmai acest lucru s-a întâmplat cu Sfântul Augustin, care a fost răstălmăcit mai mult sau mai puțin intenționat, cu mai multă sau mai puțină slăbiciune de minte, de către cei care au vrut să-și întemeieze falsele dogme pe scrierile lui.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [29]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Și în psalmul 50 sunt destule versuri reușite:

Fie-Ț[i] milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Și pentru a Ta ieftinătate
Să mă curățești de răutate.

Și mai cu de-adins de rău mă spală
Și mă limpezește de greșeală.
Că eu îm[i] știu a mea fărălege
Și răul mieu nainte-mi ce merge.

Ție Ț[i]-am greșitu-Ț[i], Doamne Svinte,
De-am făcut răutăț[i] denainte.
Cuvintele Tale Te-ndireaptă
La Giudeț să-nvinci[1], când vei da plată.

Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce Tu, Doamne, iubești dereptatea,
De-Ț[i] arăț[i] pre mine bunătatea.

Și cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai atătat a Ta-nțălepciune.
Cu izopul[2] Tu mă ocropește [mă stropește]
Și mă scaldă de mă curățește,

Să hiu spălat și alb ca omeții,
Să mă bucur și eu cu direpții
De vești bune și preacuvioase,
Și să-mi bucuri mișelele oase.

Doamne, nu-Ț[i] întoarce svânta față
De greșele ce-am făcut, cu greață,
Și de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea Ta le șterge.

Inemă curată Tu-m[i] zidește
Și duh dirept în zgău [pântece] îm[i] noiește.
Nu mă urni din svânta Ta față,
Și Duhul Tău cel Svânt, ce mă-nvață,

Să nu-L depărtez[i] de cătră mine,
Ce să-mi dai bucurie cu bine,
Cu svânta Ta, Doamne, mântuință.
Și să-m[i] dai și duh de biruință. [etc.]
(Ps. 50, 1-36)

„Milostivirea cea bogată”: epitetul pentru substantivul la singular este ales bine de Dosoftei, oferind imaginea unui tezaur de milă sau a unei vistierii a milostivirilor lui Dumnezeu.

Ieftinătatea lui Dumnezeu înseamnă ușurința cu care iartă, puțina certare cu care plătește păcatele oamenilor, dacă ei se pocăiesc.

Dumnezeu are milostivire bogată, dar și ieftinătate a iertării…iar Dosoftei a subliniat în mod intenționat această opoziție.

În Psaltirea coresiană de la 1577 este: „Miluiaște-mă, Doamne, după mare mila Ta și după multe eftenșugurile Tale”[3].

O frumoasă metaforă – chiar o metaforă revelatorie, în termenii lui Blaga – este: „mă limpezește de greșeală”. De data, aceasta, limpezirea de greșeli/ păcate este o expresie care îi aparține întru totul lui Dosoftei, orice altă traducere utilizând verbul a curăți.

Sufletul spălat de păcate este nu numai curat, ci și limpede. Aici Dosoftei a fost magistral, sugerând o comparație cu apa limpede  a sufletului care s-a pocăit.

Omul limpezit de greșeli înseamnă mai mult decât spălat (verb repetat de câteva ori în acest psalm: „Și mai cu de-adins de rău mă spală /…/ Mă scaldă de mă curățește,/ Să hiu spălat”), înseamnă cu totul curățit de orice urmă de pată a păcatului.

Înseamnă a nu mai recunoaște nicio urmă de murdărie în sufletul său, a fi cu totul înnoit de iertarea și milostivirea lui Dumnezeu.

Aceasta este spălarea și limpezirea sufletului „cu milostivirea cea bogată” a lui Dumnezeu și cu iertarea Sa care vine repede, dacă și căința este rapidă.

Iertarea Lui e ca un râu repede de munte, care „limpezește de greșeală”.

În urma lui rămâne un suflet limpezit, limpede, care este cum trebuie să fie sufletul uman: curat, translucid, prin care să răzbată razele luminii dumnezeiești, care să se reflecte în el și să-i anime reflecția, nu opac și plin de noroi.

De aceea adaugă puțin mai jos: „să hiu spălat și alb ca omeții”.

Comparația cu zăpada (de data aceasta) este specifică originalului și apare în toate traducerile.

Din rațiuni prozodice, Dosoftei a optat pentru forma „omeții”, care este însă foarte fericită: un plural pentru omăt care nu există decât în această formă poetică.

Cred că Budai-Deleanu a fost foarte mult inspirat de această licență a lui Dosoftei de a crea forme libere ale cuvintelor, pentru că și el, în epopeea sa, a apelat de multe ori la această tehnică, modificând forma receptă a cuvântului și creând termeni poetici aproape totdeauna foarte expresivi.

Ea dovedește elasticitatea vocabularului și a gramaticii în utilizarea lor literară, desființând ideea de rigiditate și strictețe și dovedind că în utilizarea literară, dezinvoltă și creativă, nu are ce căuta aprecierea rigurozității gramaticale.

Expresia plastică determină…plasticizarea cuvintelor, care capătă forma unor realități libere și organice, fizice dar mai ales spirituale.

Revenind la psalmul nostru, imaginea omătului e complementară celei a limpezimii.

Chiar și sonoritatea omătului conține mai multe sugestii ale reflecției decât ar putea realiza funcția conotativă a zăpezii.

Dar albul pur al omătului/ zăpezii și limpezirea de orice impurități sunt caracteristicile sufletului uman, așa cum este el creat de Dumnezeu (comparațiile nefiind niciodată ideale, ci doar relative, atunci când privesc realități spirituale, mai presus de putința de exprimare în cuvinte).

Insistența acestui psalm asupra portretului spiritului uman a fost corect intuită și tradusă poetic de Dosoftei.

Înrudirea sufletului cu Dumnezeu se vede din aceea că, așa cum explică Antim Ivireanul, și schimbarea la față a Domnului pe Tabor implică o strălucire comparată cu soarele și cu zăpada: „obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada[4].

De aceea, și psalmul 50 spune: „spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”.

Așa încât sufletul limpezit de păcate, „spălat și alb ca omeții” arată faptul că iertarea lui Dumnezeu înseamnă restaurea omului în asemănarea lui primordială cu Dumnezeu și Creatorul lui.


[1] Formă verbală mai apropiată de etimon: vinco, vincere, vici, victus = a învinge.

[2] Isop = ulei aromat extras din frunzele unui arbust exotic.

[3] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, București, 1976, p. 221.

Aceeași exprimare și în Coresi, Carte cu învățătură [Cazania a II-a] (1581), op. cit., p. 157: „Nu spre dereptatea noastră nădăjduimŭ, ce spre mila Ta și eftenșugului Tău” (o parafrazare, de altfel, a psalmului 50, într-o rugăciune inserată într-o predică și care conține multe astfel de parafraze psalmice).

[4] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 10.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [30]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

2. 5. Cărțile I și II ale Regilor

În I Regi, Dumnezeu e mărturisit ca viu [1, 29; 2, 24] și ca Cel care răscumpără/ mântuiește [elitrosato] sufletul din necazuri [1, 29].

Domnul Dumnezeu e Cel care încredințează [pistose] [1, 36] și Care mărește domnia unui rege [1, 37].

Iar regele David Îl binecuvintează pe Domnul Dumnezeul lui Israil, Care la pus rege pe fiul său, Salomon [1, 48].

Acesta trebuie să păzească paza [tin filachin] Domnului Dumnezeu și să meargă în căile Lui. Să păzească poruncile și dreptățile și judecățile și scrierile[1] din Legea lui Moise [2, 3].

Domnul e Cel care dă domnia unui rege [2, 15]. Iar Salomon îl îndepărtează pe Abiatar de la preoție pentru ca să se împlinească cuvântul Domnului [2, 27].

Lucru care atestă faptul că cuvintele Domnului, care exprimă voia Lui, se împlinesc prin oameni. Și că trebuie să acceptăm voia Lui cu noi, dacă vrem să fim plăcuți Lui.

Ioab a fugit către Domnul [2, 29]. Iar pacea unui regat e de la Domnul [2, 33].

Și lui Salomon, Domnul i-a dat gândire/ înțelegere/ pricepere [fronisin] și foarte multă înțelepciune [sofian pollin sfodra] și lărgime a inimii [platos cardias] ca nisipul de lângă mare [2, 35].

Pentru că priceperea, înțelepciunea și mărinimia sunt darurile lui Dumnezeu pe care noi trebuie să le folosim spre mântuirea noastră și spre slava Sa.

Salomon Îl iubea pe Domnul [3, 3]. De aceea, Domnul i Se arată în vis lui Salomon și îl întreabă ce vrea să-i dea [3, 5].

Înaintea Domnului trebuie să stai în adevăr [en alitia] și în dreptate [en dicheosini] și în curăția inimii [en eftiti cardias] [3, 6]. Și astfel Domnul ne păzește nouă milă mare [to eleos to mega] [3, 6]. Pentru că mila Lui cu noi ține de curăția vieții noastre.

Salomon cere de la Domnul inimă pentru a auzi [cardian acuin] și pentru a judeca [diacrinin] poporul Său întru dreptate și pentru a înțelege [siniin] între bine și rău [3, 9]. Pentru că inima e rădăcina minții omului și din inimă se nasc înțelegerile și simțirile sufletului.

Și cererea aceasta a lui Salomon a fost plăcută [iresen] înaintea Domnului [3, 10]. Iar El a făcut după cuvântul lui Salomon, și i-a dat „inimă cugetătoare și înțeleaptă [cardian fronimin che sofin] [3, 12]. Însă nu i-a dat un dar oarecare, ci unul unic în întreaga istorie, pentru că îl va avea ca nimeni altul până la el și după el [3, 12].

Și pentru că nu a cerut lucruri materiale, Domnul îi va da lui Salomon și bogăție și slavă [3, 13]. Iar dacă va păzi poruncile Sale, Domnul îi va înmulți și zilele vieții [3, 14]. Astfel Domnul subliniază faptul că viața noastră ține de împlinirea poruncilor Lui sau că adevărata viață este viața cuvioasă, dreaptă înaintea Lui.

Poporul se teme de rege pentru că a văzut „înțelepciunea lui Dumnezeu în el făcând dreptate [fronisis Teu en aftu tu piin dicheoma]” [3, 28].  Pentru că Dumnezeu îi umple de darurile Sale pe cei prin care lucrează și modul în care Dumnezeu lucrează prin ei este unul evident.

În LXX, cap. 4 are 19 versete, însă în VUL și MGK același capitol are 34 de versete.

Iar în 4, 29, cf. MGK, se vorbește iarăși despre darurile lui Dumnezeu date lui Salomon: lui i-a dat Dumnezeu înțelepciune și înțelegere/ pricepere foarte multă și lărgime duhovnicească [ectasin pnevmatos].

În ed. Biblia de la 1688 se vorbește despre „revărsare inemii” [revărsarea inimii]. În VUL avem sintagma: „latitudinem cordis” [lărgimea inimii] la 4, 29.

Odihna e dată de Domnul Dumnezeu [5, 4, cf. MGK]. Și întru odihna Lui, Salomon dorește să zidească casă întru numele Domnului Dumnezeu [5, 5, cf. MGK].

În LXX, 5, 9 are conținutul lui 4, 29 din MGK: Domnul i-a dat lui Salomon  „înțelegere/ pricepere și înțelepciune foarte mare și revărsarea inimii [hima cardias]”. Astfel am aflat de unde a luat ed. Biblia de la 1688 expresia „revărsare inemii” din 4, 29.

Cuvântul Domnului a fost către Salomon [6, 11, cf. MGK] și i-a spus că dacă va împlini poruncile Lui [6, 12, cf. MGK], El va locui în mijlocul fiilor lui Israil și nu-i va părăsi [6, 13, cf. MGK].

Templul lui Salomon, în MGK, e numit ton icon to Chiriu [casa Domnului] la 7, 51. Iar când preoții au ieșit din Sfântul [din templu], norul a umplut casa [i nefeli eplisen ton icon] [8, 10, cf. LXX]. Prin nor desemnându-se slava dumnezeiască. Pentru că sfințirea templului s-a produs atunci când Domnul l-a umplut de slava Lui.

Și faptul că norul e slava Domnului o spune lămurit 8, 11, cf. LXX: „și preoții nu au putut să stea la liturghisire [liturghin] din cauza feței norului, căci a umplut slava Domnului [doxa Chiriu] casa”.

Și locul de la I Regi 8, 11 reprezintă prima și ultima dată când apare în această carte, în ediția LXX, sintagma: „slava Domnului”.

În MGK, la 8, 12, Salomon spune despre Domnul că a zis că vrea să locuiască în întuneric [teli catichi en gnofo]. VUL vorbește despre locuirea lui Dumnezeu în negură [habitaret in nebula]. Întuneric sau negură care sunt sinonime ale transcendenței Sale. Pentru că El depășește orice înțelegere a creației Sale.

Salomon consideră templul zidit de el drept casă de locuire [icon catichiseos] a lui Dumnezeu, loc al Său de locuire veșnică [catichis eonios] [8, 13, cf. MGK].

Și Îl binecuvintează pe Domnul Dumnezeul lui Israil, Care a împlinit în mâinile Lui [en tes hersin Aftu eplirosen] templul [8, 15, cf. LXX].

Iar aici, în cap. 8, este singurul loc în I Regi unde se vorbește despre mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Salomon vorbește despre mâinile lui Dumnezeu la 8, 15 și la 8, 24.

Și acest lucru e capital pentru revelația dumnezeiască, pentru că până acum s-a vorbit numai despre mâna lui Dumnezeu.

Însă după ce a văzut slava Domnului inundând templul, Sfântul Salomon vorbește despre mâinile Lui, așa după cum vor vorbi și Sfinții Părinți ai Bisericii, mâinile Tatălui fiind Fiul și Duhul Sfânt.

Dar Salomon vorbește despre mâinile Lui fără ca Dumnezeu să fi folosit acest plural mai înainte. Ceea ce înseamnă că revelația dumnezeiască nu e formată doar din revelații directe ale lui Dumnezeu în Sfinții Săi ci și din iluminări dumnezeiești pe măsura curățirii personale a Sfinților.

Domnul Dumnezeu a ales în Ierusalim [en Ierusalim] pentru a fi numele Lui acolo [8, 16, cf. LXX]. În VUL, WTT, MGK nu apare numele Ierusalimului.

Însă, pe când El a ales în Ierusalim și nu Ierusalimul, tot El l-a ales pe David pentru a fi peste poporul Lui, Israil [8, 16].

Peste inima lui David [epi tis cardias David] a fost gândul de a zidi casă numelui Domnului Dumnezeului lui Israil [to onomati Chiriu Teu Israil] [8, 17]. Însă Domnul i-a spus lui David că fiul lui Îi va zidi casă [8, 19].

Și ajutând la construcția templului și sfințindu-l, Domnul a ridicat [anestisen] cuvântul Lui [8, 20].

Salomon „și-a întins mâinile lui întru cer” [diepetasen tas hiras aftu is ton uranon] [8, 22] și s-a rugat Domnului Dumnezeului lui Israil [8, 23]. Și în rugăciunea sa, Salomon spune despre Domnul că nu este dumnezeu ca El în cer și pe pământ [8, 23]. Căci El păzește făgăduința și mila față de cei care umblă înaintea Lui în toată inima [en oli ti cardia] lor [8, 23].

Domnul încredințează oamenilor cuvântul Său [8, 26]. Iar dacă e adevărat, spune Salomon, atunci „va locui Dumnezeu cu oamenii pe pământ” [catichisi o Teos meta antropon epi tis ghis] [8, 27]. Cuvinte care sunt o evidențiere a faptului că Dumnezeu locuiește în casa Lui prin slava Sa și, în același timp, sunt o profeție mesianică, pentru că Dumnezeu S-a întrupat și a locuit cu oamenii pe pământ.

De aceea, Salomon are conștiința că nu sunt destule pentru Dumnezeu nici cerul și cerul cerului, darămite casa zidită Lui [8, 27].


[1] Mărturiile în ed. Biblia de la 1688.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno