Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 24 martie 2013

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [5]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a și a 4-a.

***

10. Așadar, urmează de asemenea a se înțelege că Apostolul Pavel nu a zis numai despre Tatăl [aceste cuvinte]: „Care singur are nemurire” [Qui solus habet immortalitatem] (I Tim. 6, 16), ci despre unul și singurul Dumnezeu, Care este Treimea Însăși [de uno et solo Deo, Quod est ipsa Trinitas].

Căci [ceea ce este] însăși viața veșnică [ipsa vita aeterna] nu este asemenea a ceva ce suferă schimbare, în genul celor muritoare.

Și, de aceea, pentru Fiul lui Dumnezeu, Care este „viața veșnică” [vita aeterna est] (I In. 5, 20), așadar trebuie înțeles  [că este] El Însuși cu Tatăl, acolo unde s-a zis: „Care singur are nemurire”.

Care ne-a făcut cu adevărat și pe noi părtași vieții veșnice, după cum putem fi noi nemuritori, pe măsura noastră.

Dar altceva este ea însăși[1], cea la care noi am fost făcuți părtași, și altceva suntem noi, cei care, prin participarea la ea, trăim în veșnicie.

Dacă a zis astfel: „Pe Care, la timpul potrivit, o va descoperi” Tatăl[2], „Cel fericit și singur puternic [Pater beatus et solus potens], Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Care singur are nemurire” (I Tim. 6, 15-16), din aceasta nu se înțelege că trebuie despărțit Fiul [de Tatăl].

Nici nu S-a despărțit pe Sine de Tatăl, pentru că [atunci când] Fiul Însuși, vorbind în altă parte cu glasul Înțelepciunii [voce Sapientiae] (căci El Însuși cu adevărat este Înțelepciunea lui Dumnezeu ([Dei Sapientia] [I. Cor. 1, 24]), a zis: „Singură am încercuit cercul cerului” [Gyrum coeli circuivi sola] (Is. Sir., 24, 5)[3].

Cu atât mai mult, deci, nu este cu necesitate să se înțeleagă numaidecât că Fiul este deosebit de Tatăl, pentru că s-a zis: „Care singur are nemurire”; de vreme ce s-a zis așa: „Să păzești” – s-a spus – „porunca [mandatum] fără pată, ireproșabil/ fără vină, până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit/ potrivit, o va descoperi Cel fericit și singur puternic [beatus et solus potens], Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Care singur are nemurire, și locuiește în lumină neapropiată [lucem habitat inaccesibilem]; pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să Îl vadă [nec videre potest]; a Căruia este cinstea și slava în vecii vecilor. Amin” (I Tim, 6, 14-16).

În aceste cuvinte, nici Tatăl nu este numit propriu-zis, nici Fiul, nici Duhul Sfânt, ci doar „Cel fericit și singur puternic, Împăratul împăraților și Domnul domnilor”[4], Care este unul și singurul și adevăratul Dumnezeu, [adică] Treimea însăși.

11. Dacă nu cumva cuvintele care urmează vor alunga îndoiala asupra acestei interpretări, pentru că s-a zis: „pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să Îl vadă”.

De vreme ce aceste cuvinte pot fi înțelese ca referindu-se la Hristos în dumnezeirea Sa, pe care evreii n-au văzut-o, dar care, totuși, au văzut și au răstignit trupul [Său] [carnem viderunt et crucifixerunt].

Altfel, a vedea dumnezeirea [divinitas] cu vederea umană nu este cu putință cu niciun chip[5], dar ea este văzută de către vederea [aceea], întru care cei ce văd nu mai sunt oameni, ci mai mult decât oameni [non homines, sed ultra homines sunt][6].

Adică, prin urmare, Însuși Dumnezeul treimic [Deus trinitatis], Care se înțelege [ca fiind] „Cel fericit și singur puternic”, descoperă „venirea Domnului nostru Iisus Hristos la timpul cuvenit/ potrivit”.

Dacă deci s-a zis: „Singur are nemurire”, tot la fel s-a zis și: „Care singurul face minuni” (Ps. 71, 19).

Ceea ce vrem este să știm despre Cine trebuie să înțelegem că s-a zis. Dacă totuși despre Tatăl, în ce fel este adevărat [ce s-a zis].

Întrucât Însuși Fiul a zis: „Cu adevărat, toate cele pe care le face Tatăl, pe acelea și Fiul le face asemenea [similiter]” (In. 5, 19).

Și ce este mai minunat între minuni decât a învia și a da viață celor morți?

A zis deci, același Fiu: „După cum Tatăl scoală [suscitat] pe cei morți și îi înviază/ îi face vii [vivificat], așa și Fiul înviază/ face viu pe cine dorește” (In. 5, 21).

În ce fel deci numai Tatăl face minuni, când aceste cuvinte nu ne lasă să înțelegem nici numai pe Tatăl[7], nici numai pe Fiul, ci, cu certitudine, pe unul, adevăratul și singurul Dumnezeu, adică pe Tată, pe Fiul și pe Duhul Sfânt?

12. De asemenea, când zice la fel Apostolul: „[Există] pentru noi unul Dumnezeu Tatăl [unus Deus Pater], din Care [sunt] toate și noi întru El [ex Quo omnia, et nos in Ipso]; și unul Domn Iisus Hristos, prin Care [sunt] toate, și noi prin El [per Quem omnia, et nos per Ipsum]” (I Cor. 6, 6).

Cine se îndoiește a zice că toate care sunt create, după [cum spune] Ioan, „toate prin El s-au făcut” [facta sunt] (In. 1, 3)?

Întreb așadar despre Cine zice și în alt loc: „Pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate [ex Ipso, et per Ipsum, et in Ipso sunt omnia]: a Lui [fie] slava în vecii vecilor. Amin” (Rom. 11, 36).

Dacă deci [zice] despre Tatăl și despre Fiul și despre Duhul Sfânt, atunci se atribuie fiecărei persoane cele proprii: de la El, [adică] de la Tatăl; prin El, prin Fiul; întru El, întru Duhul Sfânt.

Este evident că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu [unus Deus est], când adaugă, la singular: „a Lui [fie] slava în vecii vecilor”.

Căci nu a zis[8] aceste sensuri la început[ul acestui pasaj]: „O, adâncimea bogăției înțelepciunii și a științei” a Tatălui sau a Fiului sau a Duhului Sfânt; ci a „înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu! Cât de nevăzute [inscrutabilia] sunt judecățile Lui și de necunoscute [investigabiles] căile Lui!

Căci cine a cunoscut mintea Domnului [mentem Domini]? Sau cine a fost sfătuitorul Lui [consiliarius Ejus]? Sau cine mai înainte i-a dat Lui și va lua înapoi de la El?

Pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate: a Lui [fie] slava în vecii vecilor. Amin” (Rom. 11, 33-36).

Dacă deci vor să înțeleagă aceasta [ca fiind spusă] numai despre Tatăl, în ce fel atunci toate sunt prin Tatăl, după cum zice acesta[9]; și toate prin Fiul, după cum zice acolo, către corinteni: „și unul Domn Iisus Hristos, prin Care [sunt] toate”; și după [cum se spune și] în Evanghelia lui Ioan, „Toate prin El s-au făcut”.

Dacă deci [s-au făcut] altele prin Tatăl și altele prin Fiul, [atunci] nu toate prin Tatăl, și nici toate prin Fiul [s-au făcut].

Dacă, însă, toate prin Tatăl și toate prin Fiul, [atunci] aceleași [sunt] prin Tatăl, care [sunt făcute] și prin Fiul.

Deci Fiul este egalul Tatălui [aegalis est ergo Patri Filius] și nedespărțită este lucrarea Tatălui și a Fiului [inseparabilis operatio est Patris et Filii].


[1] Viața veșnică.

[2] Acest text, deși nu este reprodus ca citat, este de fapt un citat aproape integral și de aceea am pus ghilimelele de rigoare. Singurul cuvânt care nu face parte din citat, ci este un adaos al Sfântului Augustin, este acesta: Tatăl. Autorul va reproduce din nou, mai jos, acest pasaj, fără adaosul menționat.

[3] De aceea a fost iconizat Hristos în această ipostază: (Icoană).

[4] Se înțelege că dacă, mai sus, Sfântul Augustin a adăugat (explicativ), pe Tatăl, a făcut aceasta imitând/ invocând o decriptare imediată a sensului. Pe când aici revine asupra semnificației și explică limpede că nu trebuie înțeles „Care singur are nemurire” ca fiind numai Tatăl, ci că Sfântul Apostol Pavel s-a referit la Sfânta Treime.

[5] Sfântul Augustin contrazice din nou teologia catolică, care consideră că dumnezeirea/ firea dumnezeiască/ esența lui Dumnezeu poate fi văzută cu ochii fizici/ trupești.

[6] Este vorba despre cei care s-au curățit de păcate, care s-au despătimit, fiecare pe măsura sa, și au primit astfel darul vederii luminii dumnezeiești, devenind dumnezei după har. Ei se ridică astfel mai presus de condiția omul căzut, a omului pătimaș, care e mai aproape astfel de animale decât de firile raționale: „alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21).

Ceea ce spune aici Sfântul Augustin nu justifică deloc inovația dogmatică romano-catolică referitoare la „grația supra-adăudată”. Pentru că aici Sfântul Augustin nu discută în mod amănunțit despre natura umană așa cum a fost ea creată de Dumnezeu, ci se referă strict la depășirea condiției actuale, decăzute, a omului.

[7] Ca autor al minunilor.

[8] Nu a pus.

[9] Cel ce susține acest lucru.

Istorie III. 5

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a.

***

17. Cum ajunge Hașdeu spiritist și ce spune despre spiritism

În Sic Cogito[1] [Așa cuget eu], tipărită în 200 de exemplare[2], din 1892, Prologul e dedicat convertirii sale la spiritism. Și aici el spune că totul a început la 6 luni de la moartea fiicei sale[3], Iulia Hașdeu.

În luna martie [a anului 1889, pentru că Iulia a murit pe 29 septembrie 1888[4]], într-o seară ploioasă, a vrut să scrie ceva pe o foaie și mâna a început să-i scrie singură. Preț de cinci secunde…

Când a citit textul pe care l-a scris a găsit un mesaj „de la fiica lui”, în limba franceză: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu [Sunt fericită; te iubesc; noi ne vom revedea; aceasta trebuie să fie de ajuns pentru tine. Iulia Hașdeu[5]]”[6].

Și pentru că nu a socotit deloc un act demonic ce s-a petrecut cu el, Hașdeu ajunge să militeze pentru spiritism. În consecință, el declară faptul că spiritismul e de când lumea și tinde a deveni „singura credință-șciință [știință]”[7].

Și declară „fără nici o sfială” că e spiritist[8], pentru că se consideră un medium[9].

În definiția lui, mediumul fiind un amic al unui spirit. Ceea ce, în cazul său, însemna că e mediumul fiicei sale[10].

Însă spiritele, ne spune Hașdeu, „nu se împrietenesc cu tótă [toată] lumea și nu se încred în orĭ-cine [oricine]”[11]. Pentru că „mediumitatea” se bazează pe „ipnotisabilitatea” mediumului dar și pe iubirea, simpatia, afinitatea electivă dintre el și agent[12].  Așa că Hașdeu se simțea „ales” de fiica lui ca să comunice cu el.

Referindu-se la inspirație, autorul ne spune că e treapta cea mai înaltă a comunicării spiritiste[13] iar cel „inspirat” crede că el lucrează prin propriul său geniu[14].

În aceeași pagină 81, Hașdeu mărturisește că învăța limbi străine în copilărie pentru că dorea să cunoască izvoarele istorice. Că a învățat multe limbi pentru istoria arheologică și nu pentru lingvistică.

Însă tatăl său, post-mortem, „l-a ajutat” să scrie Etymologicum magnum[15]. Pentru că Hașdeu încearcă să-și explice, pe premise spiritiste, întreaga sa biografie.

Într-o ședință spiritistă din 13 noiembrie 1890, făcută la 10 dimineața, „tatăl său” îi dă un mesaj prin mediumul V. Cosmovici[16]. În care îi spune: „În calitate de ultim descendent al familieĭ, tu eștĭ dator a continuà tesaurul limbeĭ moldovenescĭ: Etimologicum[17].

Mesajul era în franceză și rusă[18] iar Cosmovici „era de tot adormit când scriea, cu ochiĭ închiși, stând în picióre [picioare], cu capul întors sus spre stânga de la hârtiă [hârtie][19], primind suggestiunea [sugestia] în modul cel maĭ inconscient [inconștient], dar o suggestiune nu dela vre-unul din ceĭ întrupațĭ”[20] ci de la spirite.

Numai că spiritele pe care le considera vorbitoare cu el erau fiica și tatăl său[21] și nu demonii.

Iar demonii știu să speculeze tot felul de false nevoi ale oamenilor și să le satisfacă în același timp.

În cazul lui Hașdeu, în lipsa credinței puternice în Dumnezeu, demonii i-au inventat o religie subiectivă, prin care să îi aline, în mod fals, dorul de cei dragi dar să-i și suscite atenția în mod fals-științific.

Mormântul și templul Iuliei l-a făcut tot „la sugestiile ei”[22].

(imagine text)

Schițele templului sunt prezentate în paginile finale ale volumului de față, înainte de Index.

*

18. Fizionomia  picturilor lui Picasso

Nasul și ochii mari ai lui Pablo Picasso[23] au intrat în mai toate picturile sale.

(fotografia lui Picasso)

În Autoportret, pictat în 1907, acest lucru e mai mult decât evident. Ochii și nasul sunt centrul de atenție al picturii datorită dimensiunilor lor exagerate.

(autoportretul)

Numai că ochii mari, ca două măsline, nu au nicio expresie. Iar negrul mat al pupilei îți dă sentimentul că personajul e orb.

Cele 5 domnișoare de la Avignon au toate nasul și ochii lui Picasso. Ochi foarte mari, nasuri lungi, pe când gura se confundă cu dimensiunea sprâncenelor.

O gură mică, tăcută…alături de niște ochi ficși, metalici.

(imagine)

Lipsește dimensiunea sexuală a femeilor dar, în schimb, acestea împrumută o latură animală. Cu precădere cele două femei din dreapta. Cea din picioare, dreapta sus, pare a avea un bot de câine, fața ei contrastând puternic cu fața masculină a celei din stânga sus, care și ea are părul lung.

Toate femeile au părul negru și trupuri decolorate. Albastrul e și el degradat. Numai verdele de pe fața celei cu bot de câine și negrul din părul femeilor sunt culori pline.

Dacă în Femeie cu carte, din 1932, fața femeii e privită din stânga și ochii sunt poziționați normal, de o parte și de alta a nasului,

(imagine)

din 1937 femeile lui Picasso încep să aibă doi ochi pe-o singură parte a feței.

Spre exemplu, capul Mariei-Therese Walter, pictat în 1937:

(imagine); capul Dorei Maar, tot din 1937:

(imagine)

 și capul lui Nusch Éluard din 1938:

(imagine).

În 1960 însă s-a întors la fața expozitivă, cu doi ochi enormi dar disproporționați

Portret de femeie șezând: (imagine)

și Jacqueline: (imagine),

ambele din 1960, dovedesc acest lucru. Un ochi e mai mare decât celălalt, au pupilele negre ale lui Picasso dar nicio expresie.

Nasul Mariei-Therese Walter, din 1937, nu are nări dar are buze galbene, Dora are gene doar la un singur ochi și buze roșii, Nusch are fața de culoare albastru-mov, după cum albastră e și fața Jacquelinei Rocque, pictată în 1958: (imagine).

Iar dacă nu am fi cunoscut portretul Olgăi, din 1917, am fi tras concluzia că Picasso nu a știut să surprindă expresia fețelor.

Însă în Olga vedem aceiași ochi mari, nas lung, gură mică…dar și liniștea tristă a sufletului ei. Pentru că fața ei permite o intrare în taina persoanei sale.

Dar de la această stare de liniște contaminantă, Picasso a trecut la fețe inexpresive, cu ochi mari, care nu văd nimic.

Și cu cât sunt mai mari par tot mai orbi, pentru că nu îți spun nimic despre interiorul oamenilor.

Căci Picasso a transformat oamenii în măști, în ziduri, în culoare plată.

*

19. Ediții traduse

În vol. I din Canonul Ortodoxiei[24], Părintele Ică jr. n-a spus din ce ediții scripturale a tradus textele de la p. 321-360.

Însă a tradus scrisoarea lui Plinius din ed. lui Müller, Leipzig, 1903, p. 291-293[25].

Apologia Sfântului Iustin a tradus-o din ediția lui Giuseppe Girgenti[26], Milano, 1995, fără să ne indice paginile[27].

Scrisoarea Bisericii din Smirna a tradus-o după două ediții: 1. ed. lui H. Musurillo, The Acts of Christian Martyrs, Oxford, 1972, p. 2-20 și 2. ed. lui Th. Camelot din SC 10, 1958, p. 243-275[28].

Martiriul Sfântului Iustin l-a tradus tot din ed. lui Musurillo, p. 46-52[29].

Pentru Epistola către Diognet a folosit SC 33 bis, 1965[30]. Mărturiile epigrafice sunt traduse din DACL, vol. I. 1, 1907, col. 70 și 74[31].

Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul e după SC 167, 1971, p. 98-104, 158-200[32]. Însă niciodată autorul nu admite faptul că a tras cu ochiul și la edițiile românești deja existente, deși o lectură atentă, în paralel, evidențiază acest fapt.

Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul sunt după Patres Apostolici, vol. II, Tübingen, 1913, p. 83-268[33]. Pentru Contra ereziilor, a Sfântului Irineu, a folosit SC 264, Paris, 1989, p. 18-22[34].

Pentru Tertullian: SC 46[35], la Sfântul Ipolit nu ne indică sursa tradusă[36], Crezul apostolic după ed. Liuwe H. Westra, Turnhout, 2002, p. 540-541[37] iar Didahia după SC 248[38].

Pentru Tradiția apostolică a Sfântului Ipolit, traducătorul nostru a folosit două ediții: SC 11bis și Fontes Christiani 1, Herder, 1991[39].

Canoanele Sfinților Apostoli au fost traduse după ediția germană a lui Th. Schermann, din 1914, p. 12-34[40], Constituțiile Sfinților Apostoli după SC 320, 329 și 336[41] (traducerea cea mai extinsă de până acum), Testamentul Domnului după ed. patriarhului Ignatie Efrem II Rahmani, Mainz, 1899, p. 3-149[42].

În ceea ce privește rugăciunile evreiești, Părintele Ică jr. le-a tradus din italiană[43] și din engleză[44].

Omilia pascală a Sfântului Meliton de Sardes după SC 123[45], Evhologhionul Sfântului Serapion de Thmuis după OCA 249, 1995, 46-80[46], anaforalele euharistice după Spicilegium Friburgense 12, Fribourg, 1998, ed. a 3-a, p. 116-118[47], p. 102-114[48], p. 135-139[49], p. 348-357[50], p. 265-268[51], p. 244-260 și PO 26[52], OCA 32, p. 331-371[53],  Spicilegium Friburgense 12, p. 426-438[54].

Iar Barberini graecus 336, ultima traducere de aici, l-a tradus după Ephemerides Liturgicae 80, Roma, 1995, fără pagini citate[55].


[1] B. P. Hasdeu, Sic Cogito. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e omul?, Ed. Revista nouă, Bucuresci, 1892, 152 p. Costa 20 de lei.

[2] Idem, pagina de dinaintea paginii de titlu.

[3] Idem, Prolog.

[5] Traducere din lb. fr. de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș.

[6] B. P. Hasdeu, Sic Cogito. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e omul?, op. cit., Prolog.

[7] Idem, p. 1.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 78.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 81.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 82.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 83.

[18] Idem, p. 83-84.

[19] Adică fără să vadă hârtia.

[20] B. P. Hasdeu, Sic Cogito. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e omul?, op. cit., p. 85.

[21] Idem, p. 84.

[22] Idem, p. 116. Imaginea text e tot din p. 116.

[24] Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I. Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, 1039 p.

[25] Idem, p. 361, n. 1.

[27] Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I., ed. cit., p. 363, n. 1.

[28] Idem, p. 369, n. 1.

[29] Idem, p. 377, n. 1.

[30] Idem, p. 381, n. 1.

[31] Idem, p. 391, n. 1.

[32] Idem, p. 395, n. 1.

[33] Idem, p. 421, n. 1.

[34] Idem, p. 477, n. 1.

[35] Idem, p. 513, n. 1.

[36] Idem, p. 543, n. 1.

[37] Idem, p. 559, n. 1.

[38] Idem, p. 565, n. 1.

[39] Idem, p. 573, n. 1.

[40] Idem, p. 591, n. 1.

[41] Idem, p. 597, n. 1.

[42] Idem, p. 785, n. 1.

[43] Idem, p. 837, n. 1.

[44] Idem, p. 837, n. 2 și Idem, p. 840, n. 3 și Idem, p. 841, n. 4 și Idem, p. 845, n. 5.

[45] Idem, p. 853, n. 1.

[46] Idem, p. 865, n. 1.

[47] Idem, p. 877, n. 1.

[48] Idem, p. 878, n. 2.

[49] Idem, p. 884, n. 3.

[50] Idem, p. 889, n. 4.

[51] Idem, p. 894, n. 5.

[52] Idem, p. 897, n. 6.

[53] Idem, p. 904, n. 7.

[54] Idem, p. 906, n. 8.

[55] Idem, p. 909, n. 1.

Predică la praznicul Buneivestiri [2013]

Bunavestire

Iubiții mei,

vestea cea bună a Evangheliei de azi [Lc. 1, 24-38] e aceea că Dumnezeu a coborât la oameni!

A coborât luând trupul nostru…pentru că a existat o luare în pântec și o naștere a unui Fiu, al Cărui nume este…Iisus (v. 31).

Căci Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Prea Curata Fecioară Maria pentru ca să fie mântuire, viață și bucurie veșnică pentru oameni.

De aceea vestea cea bună, singura veste bună adusă umanității e că Dumnezeu S-a coborât la oameni și S-a făcut om și…trăiește împreună cu noi.

Până atunci Se pogorâse doar prin slava Sa, prin revelațiile dumnezeiești făcute Sfinților Lui, prin minunile pe care le-a făcut cu oamenii…

Însă în praznicul de față primim anunțul că El Se naște din Fecioară mai presus de fire (v. 31, 35).

Că nașterea Lui din Fecioară e o unire ființială între umanitatea noastră și dumnezeirea Lui, în cadrul persoanei Sale veșnice.

Pentru că nu se naște un om…ci Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, Cel veșnic existent cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Iar dacă din Fecioară Se naște cu trup…în noi El Se pogoară duhovnicește, dacă noi ne pregătim sufletul și trupul nostru ca pe o biserică a Lui.

De aceea, din această perspectivă a sălășluirii duhovnicești a lui Hristos în noi, praznicul de azi pune în prim-plan icoana paradigmatică a lui Dumnezeu Care coboară în oameni duhovnicește.

Căci vestea bună adusă umanității e că omul credincios contează!

Și contează atât de mult, încât pentru a exista oameni credincioși, plini de har, Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să îndumnezeiască pe tot omul care stă în relație cu El.

Așadar, vestea bună e că relația cu Dumnezeu contează și că această relație e veșnică.

Că El a venit în maximă apropiere față de noi, pentru ca să ne ridice pe noi, prin slava Sa, învingând în noi tot păcatul, toată deșertăciunea, la unirea cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Său Cel Preasfânt.

Însă pentru a vorbi despre naștere și despre existența omului și despre perceperea lui ca un dar de la Dumnezeu, Evanghelia praznicului vorbește despre zămislire.

Elisavet a zămislit [sinelaven] și s-a tăinuit pe sine [periecriven eaftin] cinci luni [Lc. 1, 24, cf. GNT]. A trăit o bucurie rezervată, tainică, profundă.

Când Arhanghelul Gavriil îi vorbește Maicii lui Dumnezeu îi spune că „vei lua în pântece [sillimpsi en gastri] și vei naște Fiu”  [v. 31, GNT].

Pentru că zămislirea e începutul existenței și nu nașterea!

Iar începutul omului e de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie…după cum și zămislirea e o coproducție a lui Dumnezeu cu oamenii.

Și după cum în relația bărbatului cu femeia copilul apare ca rezultat al unirii și al conlucrării celor doi…tot la fel, pentru ca să existe relație duhovnicească/ teologică între Dumnezeu și om trebuie să fie de acord cei doi parteneri ai comuniunii: Dumnezeu și omul.

Însă vestea bună e că Dumnezeu a coborât la oameni…pentru ca să fie mereu cu oamenii!

El a inițiat comuniunea, dialogul, relația…și e mereu în relație, în deschidere iubitoare către noi…și așteaptă ca fiecare dintre noi să aderăm, în mod liber și deplin, la comuniunea cu El.

De aceea praznicul Buneivestiri e praznicul convertirii noastre, al venirii noastre la El, al vieții noastre cu El, pentru că am căzut în brațele iubirii Sale de oameni.

Și am rămas cu El, pentru că am înțeles că El e singurul Prieten, Care nu se joacă cu relația.

De aceea, dacă vreți relații teologice/ trainice/ reale/ veșnice cu oamenii, atunci învățați de la Dumnezeu să vă țineți cuvântul și dragostea față de cei cărora le oferiți.

Pentru că cuvântul și dragostea oferite altora, dacă sunt pline de harul și de adevărul Lui, nu trec niciodată.

Însă cuvintele ușoare sunt cuvintele fără adevăr, în care nu v-ați pus toată inima și care nu vă reprezintă.

Ele sunt lipsite de noutate

Însă praznicul de astăzi e plin de noutate, de cea mai imensă noutate…pentru că ne vorbește despre ce se petrece cu creștinii ortodocși în lăuntrul lor.

Ne vorbește despre minunea coborârii lui Dumnezeu în lăuntrul nostru și rămânerea Lui cu noi!

Pentru că așa arată ortodocșii pe dinăuntru: sunt purtători de Dumnezeu, sunt plini de slava Lui, de prezența Lui, de bucuria Lui, de teologia revelării Lui.

Și dacă nu suntem astfel…nu trăim vestea cea bună a coborârii Lui la noi…ca pe un fapt personal, existențial.

Dacă nu suntem plini de slava Lui…Bunăvestirea e un eveniment ce o privește doar pe Maica lui Dumnezeu…și pe nimeni altcineva, transformând astfel acest imens praznic al comuniunii duhovnicești…într-unul al predestinării.

Însă Maica lui Dumnezeu nu a fost ajutată de Dumnezeu mai mult decât suntem ajutați fiecare dintre noi ca să fim cu El.

Ea nu este „o supra-femeie” inventată de Dumnezeu pentru a fi proprie întrupării Sale ci culmea cea mai înaltă a iubirii omenești pentru Dumnezeu, care s-a sfințit pe sine întru toate și astfel s-a făcut proprie întrupării Sale.

Ea s-a înălțat către Dumnezeu atât de mult încât Dumnezeu a binevoit să Se întrupeze din ea.

Pentru că au existat cele două iubiri ale comuniunii, a lui Dumnezeu și a Fecioarei, care nu își găseau împlinirea decât una în alta.

De aceea Icoana praznicului, în care Arhanghelul și Fecioara sunt împreună și dialoghează, ne vorbește despre întreaga creație, care e împreună numai dacă Îl are în centru pe Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu e adevăratul subiect de discuție al umanității, pentru că de la El începe și în El se împlinesc toate cuvintele și dorurile noastre.

Și ca să Îl ai pe Dumnezeu în centrul vieții tale, trebuie să Îl ai împreună cu toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și Îi slujesc Lui.

Pentru că nu poți exclude pe niciunul dintre cei cu care…dialoghează Dumnezeu.

Însă venirea lui Dumnezeu la cea care se sfințea pentru Sine, dar care nu se credea vrednică de Dumnezeu…produce tulburare/ uimire/ sfială [dietarahti, v. 29, GNT] în ea.

Căci întruparea Fiului nu era „aranjată” ci a fost…o uimire.

A luat-o prin surprindere vestea bună, vestea foarte bună pentru întreaga umanitate, aceea a întrupării dintru ea a Fiului Cel veșnic al lui Dumnezeu.

Însă Stăpâna noastră a acceptat Întruparea Fiului lui Dumnezeu și faptul de a deveni Mamă a Lui (v. 38), pentru că avea toate bogățiile sfințeniei întru sine.

Ea nu dorea altceva decât dorea Dumnezeu.

Căci avea în sine ceea ce devenise întru dorul ei de Dumnezeu.

De aceea, oricând Dumnezeu Se arată în mod extatic oamenilor Lui, Se arată tocmai pentru că ei sunt locașuri ale Sale, medii vii, iubitoare, prielnice, doritoare de revelarea Sa.

El Se dezvăluie celor care Îl caută cu adevărat.

Pentru că El Se arată pe Sine în relație, adică celor care au o relație stabilă cu El, plină de dor, plină de așteptare, plină de nemărginirea Lui.

De aceea, ca și în cazul Maicii lui Dumnezeu, și în cazul Sfinților Lui nu există „o sfințenie aranjată”, o excepționalitate predestinaționistă, în care Dumnezeu „îi face pe unii Sfinți pentru că așa vrea El, indiferent de voința lor”.

Ci sfințenia e în relație, crește organic, are suișurile și coborâșurile sale…pentru că e pe măsura la cât vrea omul și la cât se zbate pentru a sta în relație cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Biserica Lui.

Sfințenia nu e doar azi, nu e doar ieri, nu e doar câțiva ani…ci un continuu experiențial, o trăire continuă a celor bune și a celor rele, sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în care trăim cu și din harul Său.

„Cum e posibil acest lucru”, se întreabă unii, „să stai mereu în slava lui Dumnezeu?”.

Și răspunsul e acesta: e posibil și mulți au stat și stau în slava lui Dumnezeu în mod continuu, pentru că „la Dumnezeu nu este imposibil/ nu e cu neputință [adinatisi] tot cuvântul” [Lc. 1, 37, GNT] spus de El.

Iar El este Cel care ne învață și ne dă să trăim lucruri mai înainte părut imposibile…pentru că Dumnezeu ne surprinde întotdeauna la modul sublim.

Așadar iubiți confrați, astăzi ne bucurăm ascetic de o bucurie plină de smerenia lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu ne-a învățat prin întruparea Lui să vorbim cu oricine, să luăm aminte la oricine, să iubim și să iertăm pe oricine, să ne rugăm pentru toți oamenii, pentru că toți au chipul Lui.

Prin coborârea Lui la noi ne-a învățat că nu există viață reală/ vie/ frumoasă fără dialog și fără comuniune.

Dacă preferăm ghetoizarea, dacă preferăm exclusivismul, dacă vorbim în termeni triumfaliști despre noi dar non-reali, neconcordanți cu realitatea, ne excludem din noutatea Bisericii.

Pentru că Biserica e nouă prin sfințenie și nu prin imagine fotoșopată.

Cel care se sfințește continuu se umple de noutatea lui Dumnezeu și e o veste bună a Bisericii în mijlocul atâtor vești rele ale contemporaneității.

De aceea, azi și mâine, în continuul mâine, sfințenia credincioșilor Bisericii va fi o noutate care contează, care uimește, care bucură.

Și dacă vreți să contați…atunci uimiți la modul frumos pe oameni, cu sfințenia pe care Dumnezeu o pogoară în voi. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno