Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 9 septembrie 2013

Predică. Teologia trinitară în Dumnezeiasca Liturghie (9 septembrie 2013)

Iubiții mei,

ultima rugăciune de taină a ierarhului sau a preotului la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur vorbește despre faptul că Hristos este „plinirea Legii și a Prorocilor” [Liturghier, ed. BOR 2012, p. 199]. Că Hristos, Cel profețit, a venit și a împlinit tot ce au spus Profeții despre El și tot ce a spus Legea Sfântului Moise despre El. Implicit, El a împlinit toată tipologia Cortului și a Templului sfânt, care vorbea despre El și despre Maica Lui.

Pentru că ieri am pomenit-o pe cea care e adevărata Sfântă a Sfintelor, adică pe Maica Domnului. Ea e chivotul și Sfânta Sfintelor, care a purtat pe Dătătorul Legii, adică pe Fiul întrupat.

Însă toate cele făcute de Fiul pentru noi le-a făcut împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și nu singularizant. Nu de unul singur.

De aceea vorbim despre Prea Sfânta Treime, despre Dumnezeul nostru trinitar, ca despre fundamentul duhovnicesc și dogmatic al Dumnezeieștii Liturghii și al tuturor Tainelor și slujbelor Bisericii.

Pentru că toate încep cu Treimea. Binecuvântând Treimea, ca la Sfânta Liturghie [Idem, p. 135].

Sau pe Dumnezeul nostru, într-o perspectivă vechitestamentară, ca la Laudele Bisericii (Vecernie, Utrenie etc.), care vorbește despre unitatea lui Dumnezeu, unitate care nu exclude trinitatea persoanelor.

Pentru că noi am aflat de la Fiul că Dumnezeu e Treime. El ne-a revelat acest mare și sfânt adevăr al mântuirii noastre.

Pentru că El S-a întrupat și a plinit toată rânduiala Părintelui Său [Idem, p. 199]. Adică toată iconomia mântuirii. Iar Dumnezeiasca Liturghie este o retrăire, o reactualizare mistică a întregii iconomii a lui Hristos pentru noi, de la întruparea Sa și până la înălțarea Sa la dreapta Tatălui.

Când tămâiem Sfintele Taine și spunem „Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule” [Idem, p. 196], vorbim despre faptul că ultima arătare a Sfântului Potir credincioșilor, înainte de a fi dus la Proscomidiar (acolo unde am pregătit Cinstitele Daruri), vorbește tocmai de Înălțarea Lui la cer.

Și după ce am făcut toate cele tainice/ mistice ale iconomiei noastre, de la Nașterea și până la Înălțarea Lui, fiind conștienți de săvârșirea liturgică și mistică a rânduielii/ iconomiei lui Hristos, ne rugăm Lui să „umple de bucurie și de veselie inimile noastre” [Idem, p. 199], acum și pentru veșnicie.

Pentru că noi ne-am umplut de cuvintele Lui, de El, Cel euharistic, de vederea feței Lui iconice, de vederea Lui în confrații noștri, de bucuria și pacea Sa cele dumnezeiești.

Toate la Dumnezeiasca Liturghie!

Pentru că citirea și înțelegerea cuvintelor lui Hristos e trinitară. Nu Îl înțelegem pe El și cuvintele Sale ca fiind rupte de persoana Tatălui și de cea a Duhului Sfânt și de toată lucrarea Lor în mântuirea noastră.

Ci noi Îl vedem pe Hristos, întotdeauna, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Îl vedem pe Hristos ca Dumnezeu și om, Dumnezeu adevărat și om adevărat, în Care cele două firi ale Sale se întrepătrund în El în modul dogmatizat la Calcedon, pentru că El e Fiul Tatălui, dimpreună Dumnezeu cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

La fel, când ne împărtășim cu Hristos euharistic, nu Îl vedem separat de Tatăl și de Duhul Sfânt, pentru că El ne aduce în noi slava Prea Sfintei Treimi.

Și orice ecfonis al Liturghiei este trinitar.

Îmbrățișarea frățească, din fața Crezului, e trinitară: ne sărutăm de trei ori pe umeri.

Pentru că numai în harul Treimii Îl putem mărturisi pe Dumnezeul treimic.

Și tocmai de aceea suntem în slujire, pentru că suntem în comuniune cu Dumnezeu, Care e Treime de persoane și Care ne cheamă și pe noi la relații profunde, duhovnicești și nu seculare.

Relațiile seculare sunt interesate. Sunt cu păcat.

Cele duhovnicești urmăresc binele profund, mântuitor al semenului nostru.

De aceea ne rugăm în Rugăciunea amvonului ca Domnul să îi sfințească pe cei care nădăjduiesc întru El [Idem, p. 198], pentru că cei care nădăjduiesc în El, nu se încred în ei.

Și El trimite „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” [Ibidem] în sufletele și în trupurile noastre, pentru că El dăruiește har, care înseamnă însănătoșirea, curățirea, înfrumusețarea noastră.

Înainte de Tatăl nostru, ierarhul sau preotul are o rugăciune în care cere „împărtășirea cu Sfântul Duh” [Idem, p. 182]. Bineînțeles nu o împărtășire de persoana Sfântului Duh ci de harul Sfântului Duh.

Însă harul nu e doar al Sfântului Duh, ci al întregii Treimi. De aceea, când auzim pomenirea unei persoane dumnezeiești, trebuie să știm că ea este întotdeauna cu celelalte două.

Nu e doar Sfântul Duh pomenit, ci, prin pomenirea Lui, înțelegem totodată și pomenirea Tatălui și a Fiului, pentru că Treimea e nedespărțită, e unitară, e deoființă.

La noi, oamenii, fiecare om are o parte din ființa umană. Toți suntem oameni dar numai împreună, toți oamenii care au existat și vor exista, suntem…umanitatea.

La Dumnezeu însă, ființa Dumnezeirii nu este împărțită după numărul persoanelor dumnezeiești ci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au aceeași ființă în comun. De aceea spune Crezul că persoanele dumnezeiești sunt deoființă. Ele au aceeași ființă dar sunt trei persoanele care au aceeași ființă.

Iar Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Sfântul Duh, ambele persoane dumnezeiești, Fiul și Duhul, avându-Și originea din Tatăl, fără ca prin asta Fiul și Duhul să fie posterioare existenței Tatălui sau mai mici decât Tatăl.

Paradoxul fără seamăn al existenței mai presus de existență al Preasfintei Treimi e că toate persoanele sunt necreate, egale și au ființa în comun din veci și pentru veci, chiar dacă Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Sfântul Duh.

Iar noi cerem harul Treimii, pentru ca să avem îndrăznire către Dumnezeu, pentru a nu avea parte de osândă [Idem, p. 182]. De osânda veșnică.

Îndrăznire care înseamnă milostivire a lui Dumnezeu față de noi.

Prin harul Treimii avem Sfânta Euharistie.

Trimiterea harului Duhului, de către Tatăl, peste Cinstitele Daruri înseamnă a primi în ele, după transfigurarea lor, pe Hristos [Idem, p. 176]. Pe Hristos, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt.

Dacă Hristos e văzut fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, atunci El devine mai mult om, un propovăduitor al istoriei remarcabil dar Care nu ne transfigurează. Care nu ne dă să avem comuniune cu Treimea, ci comunitățile aeclesiale care Îl văd astfel, care nu au de-a face cu Biserica, ni-L propun, la modul singularizat, ca Mântuitor subiectiv.

Dacă nu ni-L propun pe Hristos rupt de Treime, atunci ni-L propun pe Duhul rupt de Treime și avem de-a face cu manifestări fals spiritualiste, fals penticostale.

Filioque distruge însă Treimea.

Face din Tatăl și din Fiul „o persoană indeterminată”, care „L-ar purcede” pe Duhul.

Dar Duhul purcede de la Tatăl și nu de la Tatăl și de la Fiul!

De aceea, Treimea Bisericii și legătura cu Ea asigură o perspectivă reală a mântuirii noastre. Dumnezeul Ortodoxiei e Dumnezeul trinitar al Revelației și al Tradiției Sfinților Părinți. Ieșirea din raportarea totală la Dumnezeul Bisericii înseamnă o ieșire din relația cu El.

Pentru că Dumnezeu a vrut să Îl cunoaștem într-un anume fel și dorește ca acest fel scripturalo-patristic să fie păstrat necorupt în Biserica Lui.

Însă noi Îl cunoaștem pe Dumnezeul treimic din cărțile Tradiției, din Sfintele Icoane, din slujbele Bisericii. Noi Îl cunoaștem iubindu-L pe El și slujindu-I Lui așa cum L-au slujit și iubit și Părinții noștri acum 2.000 de ani. În esență nimic nu s-a schimbat în Biserică, pentru că trăim și slujim în același har necreat și veșnic al Prea Sfintei Treimi.

Oamenii au alte facilități acum, au alte performanțe tehnologice, alt standard de viață…dar nu și altă credință în Biserica Ortodoxă.

Pentru că noi nu avem ce schimba în materie de credință și de iubire!

Iubirea și credința sunt cele dintru început, cele cu care am fost umpluți, cele pe care le-am învățat de la Dumnezeu  și nu avem altceva de făcut decât să rămânem în ele.

De aceea ne bucurăm să-I spunem Lui: „cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale” [Idem, p. 172].

Și acestea chiar se petrec în viața noastră!

Pentru că oriunde suntem în fața lui Dumnezeu și Îi slujim Lui. El e cu noi peste tot. Și, simțit în mod abundent, El e acolo unde Îi slujim Lui, Celui plin de slavă.

De aceea, după fiecare slujbă, cu precădere după Dumnezeiasca Liturghie, ies obosit de slava Lui și de măreția înțelegerilor și a simțirii Sale.

Dumnezeu ne extenuează mental și fizic prin frumusețea și slava Lui și nu prin frică!

Frica de Dumnezeu ne pogoară în smerenie și în vedere de sine.

Pe când frica demonică, panica interioară, e ispitire demonică, pentru că nimic ce ne tulbură nu e de la Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să mulțumim Prea Sfintei Treimi, Celei care „dintru neființă la ființă” ne-a adus pe noi și după ce am căzut în păcat iarăși ne-a ridicat, până ce ne-a suit la cer și ne-a dăruit Împărăția ce va să vină [Idem, p. 172], ce se va instaura în toată creația transfigurată!

Să mulțumim Dumnezeului nostru treimic clipă de clipă, pentru că, deși e slujit de „mii de Arhangheli și zeci de mii de Îngeri” [Ibidem], El primește, în marea Sa milostivire, Liturghiile noastre [Ibidem], făcute cu multe scăderi, cu multe neputințe, „în sfântul, cel mai presus de ceruri și duhovnicescul Său jertfelnic” [Idem, p. 181].

Căci a Lui „este Împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor” [Idem, p. 183] Amin!

De ce n-a putut să-și asume o interpretare teologică?

         Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

       Atenție teologică

*

(cap. al 12-lea)

***

E întrebarea pe care mi-am pus-o după ce am citit cartea papei Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret[1].

Căci, la Bibliografie, autorul a afirmat că „această carte presupune o exegeză istorico-critică…[dar] dorește să depășească această metodă, mergând spre o interpretare teologică[2].

De ce însă a preferat criticismul și nu  interpretarea teologică?

Pentru că papa, folosind metoda critică protestantă, n-a făcut decât să gireze metoda ca atare în defavoarea interpretării dogmatice și duhovnicești a Sfintei Evanghelii.

Căci atunci când vorbim despre o interpretare teologică, vorbim, de fapt, despre o interpretare dogmatică și duhovnicească a textelor evanghelice, care să arate unitatea dogmatică a învățăturii Bisericii, modul contemplativ, mistic de înțelegere a textelor cât și unitatea interioară, coerența de adâncime a Sfintei Scripturi.

Interpretarea teologică nu se îndoiește de amănuntele teologice ale Scripturii ci le vede adâncul lor duhovnicesc, experimental.

Așadar, care a fost motivul pentru care papa și-a auto-negat funcția sa teologică, preferând o interpretare criticistă, filosofică, distantă față de texte?

În Cuvânt-înainte, papa Benedict afirmă că „punctul pe care se sprijină cartea mea: [este] o viziune a lui Isus prin prisma comuniunii Sale cu Tatăl, care este de fapt centrul personalității Sale, fără de care nu putem înțelege nimic și, pornind de la acest lucru, El este prezent și pentru noi, cei de astăzi”[3].

Cu alte cuvinte, autorul ne propune un Iisus al Tatălui, Care are un mesaj de la Tatăl și mesajul Tatălui, bazat pe comuniunea cu Tatăl, este centrul propovăduirii Sale.

Din p. 24 a ediției românești, aflăm că disputa papei din această carte e cu Adolf von Harnack. Pentru că acela a spus „că mesajul lui Isus ar fi mesajul Tatălui, în care nu este loc pentru Fiu, iar cristologia ar fi, prin urmare, străină mesajului lui Iisus”[4].

Însă autorul subliniază că Iisus poate vorbi despre Tatăl tocmai pentru că „El este Fiul și se află în comuniune filială cu Tatăl. Dimensiunea cristologică, adică misterul Fiului ca revelator al Tatălui, această „cristologie” este prezentă în toate cuvintele și faptele lui Isus”[5].

Ne întoarcem la Cuvânt-înainte și aflăm că papa Benedict consideră „metoda istorico-critică…[drept] una dintre dimensiunile fundamentale ale exegezei, dar [care] nu epuizează misiunea de interpretare”[6].

Dar el s-a folosit de această metodă pentru „exactitatea”[7] ei, deși metoda nu poate produce exactitate ci doar opinii subiective.

În momentul când cineva e plin de har și de sfințenie și are luminări dumnezeiești cu privire la un text scriptural sau patristic, comentariul nu e doar unul personal ci și plin de obiectivitate dumnezeiască.

Pe când, în ceea ce privește metoda istorico-critică, care îmbină cunoștințele istorice cu cele filologice, nu aveam de-a face decât cu cea mai mare subiectivitate, pentru că orice autor alege anumite date, pe care le prezintă ca veridice, în detrimentul altora.

Cu toate acestea, autorul s-a folosit de metodă, pentru a scoate în evidență ceea ce Vatican II a numit „exegeză canonică”[8]. Iar prin sintagma amintită, romano-catolicismul vrea să prezinte un mod de a citi Scriptura, în care „citirea textelor individuale ale Bibliei [se face] în contextul întregului[9].

Numai că o citire integralistă a Scripturii, ca aceea patristică, e o citire duhovnicească. Adică teologică. Prin care Sfinții Părinți au văzut adâncimi duhovnicești uluitoare în mici versete ale Scripturii și corelații profunde între ele, pentru că aveau o perspectivă teologică profundă asupra vieții Bisericii, ei tâlcuind Scriptura ca pe o parte organică a Tradiției.

Tocmai de aceea Sfinții Părinți își găseau puncte de legătură între ei și între ei și viața Bisericii, bazate pe aceeași experiență teologică și eclesială.

Dorința papei, de a se întoarce la o interpretare integralist-organică a Scripturii, are drept premisă încrederea sa în Evanghelii[10]. În deplinătatea adevărului lor. Pe care istoriciștii nu o au.

Numai că, dorind să rămână tributar perspectivei istorice, autorul rămâne la Iisus-ul „istoric” al Evangheliilor, pentru a arăta că Iisus „este o figură convingătoare și care are un sens din punct de vedere istoric”[11].

Și pentru ca oamenii să nu creadă că e vorba despre „un act magisterial”[12], adică o carte cu dogme papale, papa Benedict afirmă că aceste rânduri sunt „expresia căutării mele personale…[fapt pentru care] oricine este deci liber să mă contrazică[13].

Dar dacă spunea că sunt „expresia unui act magisterial”? Atunci istoricismul negaționist protestant devenea dogmă romano-catolică.

Scrisă între 2003-2006, cartea de față însă e o interpretare liberă a unor pasaje evanghelice. Chiar liberalistă uneori.

Are foarte puține referințe patristice, dar papa se raportează la diverși teologi catolici, protestanți, ortodocși sau evrei, care propun perspective personale despre Hristos și propovăduirea Sa.

Din ceea ce autorul a numit depășire a istoricismului, vreau să dau 7 exemple din carte. Care mie mi-au plăcut.

Primul se referă la Botezul Domnului. Apa Botezului Domnului, potrivit iconografiei ortodoxe, este ca „un mormânt lichid, sub forma unei peșteri întunecoase, semnul iconografic pentru Hades, infern ori iad. Coborârea lui Iisus în acest mormânt lichid, care îl cuprinde cu totul, este anticiparea coborârii în iad[14].

Citind teologic Icoana ortodoxă a Botezului Domnului, papa a intuit corect că apa Iordanului, atunci, are și dimensiunea de a prefigura coborârea Lui la Iad. Aceasta e o citire teologică, duhovnicească a Icoanei dar nu cred că îi aparține papei ci teologilor ortodocși.

Al doilea exemplu îl avem cu ocazia discuției despre întreita ispitire a Domnului. Esența ispitirii, spune papa Benedict, „este darea la o parte a lui Dumnezeu, care, după toate cele care ne par importante în viață, trece pe locul al doilea, asta dacă nu devine de prisos și chiar deranjant[15]. E tot o interpretare teologică, pentru că merge la esența problemei și nu se oprește la ce I-a propus Satana să facă.

Al treilea exemplu: diavolul văzut ca teolog, ca teolog care răstoarnă teologia, după cum îl prezentase și Soloviov[16].

În p. 76, fericirile evanghelice sunt văzute ca expresie a uceniciei.

În p. 107, autorul înțelege că centralitatea lui Hristos, din mesajul Său evanghelic, înlocuie funcția religioasă a sabatului.

În p. 108, subliniază faptul că „Biserica a preluat funcția socială a sabatului”, pe când în p. 120, autorul remarcă cum că „Isus nu ni se prezintă nici ca rebel, nici ca liberal, ci ca un interpret profetic al Torei, pe care El nu o anulează, ci o împlinește”.

Cu toate aceste sublinieri sau concluzii teologice, cartea papei Benedict nu face pasul spre o citire integralistă a Scripturii ci rămâne una contextuală, cantonată într-o interpretare teologică specifică începutului secolului al XX-lea.

Ba, mai mult, exegeza sa istoricistă nici măcar nu ajunge să se intersecteze cu vreo dogmă a Bisericii, reliefările teologice ale textelor fiind insulare.

De la un dogmatist acest lucru pare imposibil și, cu atât mai mult, de la un papă.

Pentru că autorul ne prezintă pasajele evanghelice când ca unor neofiți, când ca unor teologi specializați, dar fără să interpreteze dogmatic persoana și viața Domnului, El fiind mereu un Iisus „istoric”, poate „mult prea istoric”.


[1] Joseph Ratzinger/ Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, trad. din lb. germ. de Alexandru Mihăilescu, Ed. Rao International Publishing Company, București, 2010, 344 p.

[2] Idem, p. 306.

[3] Idem, p. 9.

[4] Idem, p. 24.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 11.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 13.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 15.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 17.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 33.

[15] Idem, p. 40.

[16] Idem, p. 46.

Cum a fost la pârnaie (cap. 11)

Când Alexe a ieșit din pușcărie, nimeni nu dorea să vorbească cu el. Era un ciumat. Toți se fereau de el ca nu cumva să vină noaptea și să îi beregățească. Nu vorbeau cu el pentru ca să nu vină noaptea și să îi…

Dar el putea veni, noaptea, la ei…și dacă nu vorbeau ei cu el. Însă nu își puseseră problema și în acest fel. Preferau să nu-i vorbească…și să considere că, dacă nu-i vorbesc, el nici nu s-a întors…și nici nu există în comuna lor.

Fusese închis pentru viol.

Într-o noapte, mergea la pește cu Picu, erau pe câmp…și o fată tânără (așa spune el), blondă, se întorcea pe jos de la serviciu.

A trecut pe lângă ei…și lui Picu i-a venit ideea, ideea asta „fabuloasă”, ca să o violeze…

„Au muncit-o” câteva ore în liziera CFRului. Descrierile lui abundă de virilitate.

Numai că Picu a scăpat datorită lu ta-so, care îl cunoștea pe unul de la partid…sau de la securitate, pe când Alexe, om sărac, fără pile, a trebuit să plătească.

Însă când îi ceri date despre „ce i-au făcut ăia la bulău”, acolo, „așa cum se aude”, Alexe e evaziv. Îți spune ba că n-aveau mâncare, ba că gardienii erau corupți, ba că îi puneau la munci agricole.

Dar un unchi al lui, spune că a fost violat și el, tot la fel de sadic, cum o violase și el pe fată, noaptea…Că cei de la pușcărie așa procedează: îți fac ceea ce ai făcut și tu altora. Un fel de judecată pe tăcute

Mama Ioanei, a fetei violate (care avea 31 de ani atunci, era nemăritată, și era mai mare cu 5 ani decât Alexe și cam de-o seamă cu Picu), spune că a dat acatiste ca să moară la pușcărie. L-a și blestemat la Fana a lui Bold, i-a făcut farmece…

Petruța spune că Ioana ar fi rămas gravidă în noaptea aia, cu lună plină…Dar Tanța, mă-sa Ioanei, a negat din prima acest lucru și a făcut tot posibilul ca fata ei să-și facă un rost.

A pețit-o peste tot…și, în trei ani, i-a găsit un bărbat, care lucra tot la CFR și care a înțeles situația. Pentru că Tanța are o meliță și un du-te vino în explicații de convinge până și balaurii.

A venit primul copil, apoi al doilea. Fata blonduță, el mai molâu. Dar când a auzit că a ieșit Alexe din pușcărie…a simțit că ceva se întâmplă. Că se va întâmpla. Ceva rău. Pentru că frica lui a bântuit-o cei 10 ani, cât el a fost închis…uitase…dar apropierea lui…a scos la suprafață modul în care ei au torturat-o sexual.

Bărbații însă erau sceptici. „Dacă vrusese să nu fie violată, de ce a venit singură, noaptea, pe câmp? O femeie întreagă la minte nu riscă”. Însă Ioana era în schimbul trei, nu a avut ce face…

Pe de altă parte, Alexe nu mai dorea să se întoarcă nici mort la pușcărie. Și pe el îl traumatizase enorm. Lipsa oricărei intimități, barbaria unora sau a altora, mizerie, depravare…

Fusese violat prima dată într-un șopron al pușcăriei, când se întorcea de la cules de roșii. L-au prins 3 deținuți din camera 15 și l-au violat. Pedofili…

Pentru că erau mână în mână cu gardienii, nu s-a întâmplat nimic. Atâta timp cât era liniște…nimic nu se întâmplase.

Apoi a înțeles, că dacă nu se pune bine cu demenții, poate fi chiar omorât. Și a cedat și altă dată…dar în anumite condiții.

„Dumnezeu nu doarme”, mi-a spus el, când eu am vrut să deschis subiectul iertării păcatelor. Am înțeles că nu era gata să consimtă că trebuie să se spovedească, dar că a înțeles că a primit o pedeapsă spre îndreptarea lui.

Când ieși din lupta cu Dumnezeu…începi să vezi ce trebuie să faci cu tine…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno