Dante, Divina Comedie [6]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea.

Capaneu și Zeus/ p. 150-152.

Mitologia antică este mai departe amestecată în derularea evenimentelor ca și cum ar fi adevărată.

Personajele mitologice și legendele mitice au același statut ca și istoria creștină și persoanele reale.

„Iadul e rotund”/ p. 153.

Râul Lete spală sufletele celor ce și-au ispășit păcatele în Purgatoriu/ p. 154.

În cercul al șaptelea sunt și homosexualii/ p. 155 ș. u.

La un moment dat, Virgiliu îl avertizează că va întâlni „oameni demni” și cu „de faimă nume”/ p. 163. E însă greu de înțeles în ce mai constă demnitatea lor (pe care, dacă au avut-o în lume, au pierdut-o) și la ce le folosește numele faimos.

Dante e îndurerat de chinurile cărturarilor, mai ales dacă i-a și cunoscut. Însă discuțiile cu Dante par o întrerupere a chinului suferit în Infern.

Pe de altă parte, modul în care descrie autorul durerile celor osândiți, le face cumva să pară mai puțin…infernale.

Înșiși cei osândiți la chinurile veșnice ale Iadului vorbesc cu Dante mai mult despre afacerile lor pământești, rememorează cele ce au făcut și au trăit în viață, sunt curioși de ce se mai întâmplă (sau sunt profeți…), își pun speranța (deși Iadul e locul unde trebuie părăsită orice speranță, cum ne-a avertizat autorul) în amintirea pe care trebuie să le-o poarte alții sau în cărțile pe care le-au lăsat în urma lor…

Nu vorbesc despre pocăință sau părere de rău pentru păcate.

Și, cum am spus, Dante este ca un pictor care e preocupat mai mult de tonurile culorilor, de…cât de frumos e în stare să picteze Iadul.

Nu-și pune problema, decât în mică măsură (și în puține cazuri), a compătimirii cu cei condamnați la Iad.

Virgil: „domn al meu și tată”/ p. 163.

Un duh cu care conversează Dante îi spune:

„Iar dac-o fi să ieși din locul bui [buiac=nebun]

și-ai iarăși să revezi frumosul soare,

când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă și de noi cuvânt printre popoare!” (p. 165)

Nu știu cui îi poate fi drag să-și amintească vreodată de Iad!

Pare că Dante privește această experiență ca pe un fel de expediție într-un loc exotic, ca pe o aventură.

Nu pomenește de vreo metamorfoză lăuntrică, spirituală.

Singura lui preocupare e viitoarea faimă literară pe care…i-o prevăd și pentru care îl felicită cei din Infern.

A atribui celor din Iad clarviziune este considerat un mare păcat în creștinism.

A invoca duhurile morților pentru a prezice era considerat păcat și interzis încă din Vechiul Testament, cu atât mai mult în creștinism nu este admisă o asemenea practică.

De asemenea, nu e deloc creștină iluzia plină de vanitate a nemuririi în memoria altora (pe care o invocă sufletele celor care au fost cărturari), atâta timp cât acei alții nu vor moșteni nici ei pământul, iar această memorie literară de scurtă durată nu le ameliorează cu nimic starea lor în eternitate.

Pentru prima dată, intrând în cercul al optulea, apar „draci cu coarne” care îi flagelează pe osândiți („pezevenghii [proxeneții], seducătorii și lingușitorii”) cu „bice lungi”/ p. 173-174.

Practic, deși e vorba de Infern, demonii nu au apărut deloc până acum, ci numai monștri mitici.

Între „seducători” se află și Iason/ p. 176.

„Lingușitorii” stau afundați în excremente, „îmbălegați”/ p. 177.

Tot în acest cerc se află și „simoniacii”/ p. 179 ș. u.

Papii simoniaci/ p. 181 ș. u.