Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 27 februarie 2011

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 190-206.

***

Ne manifestăm furia pe un scaun dar el nu reacţionează. Un om ar fi reacţionat imediat. Scaunul nu ne poate gândi sau simţi şi de aceea preferăm să vorbim cu câinele sau cu copacul.

Însă, pentru că observăm că numai omul ne poate iubi, tocmai de aceea plângem şi suntem foarte trişti când pierdem un om pe care îl iubim.

Înţelegem că numai Cineva, Care ne-a iubit şi Care ne e net superior nouă a putut aranja astfel lucrurile, ca şi atunci când noi nu înţelegem lumea şi nu ne înţelegem pe noi să nu ne distrugem de la sine.

Dumnezeu e Treime de persoane desăvârşite şi infinit iubitoare. Dacă Dumnezeu ar fi „rău”, am fi simţit imediat acest lucru, de fiecare dată când L-am fi enervat, când I-am fi zgândărit mânia.

Dar iubirea Lui şi faptul că e Treime de persoane şi că îl iubeşte pe om, persoana umană şi că nu distruge comunităţile umane sunt lucruri foarte evidente.

Dacă nu l-ar iubi pe omul liber ar prefera roboţii.

Dacă nu ar iubi comunitatea și neamul ar prefera anarhia.

Iar dacă nu ar fi tripersonal ar fi învăţat egoismul, solipsismul, individualismul rece, dispreţuitor, duşman celorlalţi.

Dumnezeu nu Se poate confunda cu lumea, căci lumea aceasta, după cum observăm, nu se simte împlinită cu sine, pentru că nu îţi găseşte o săturare în sine.

Dumnezeu nu poate fi omul, omul pur şi simplu, omul iluminismului[1], al marxismului[2] sau al darwinismului[3].

Dacă Dumnezeu moare ca omul şi se sfârşeşte definitiv cu fiecare dintre noi sau în mod gradual, în funcţie de moartea fiecăruia în parte, ar fi ridicol şi disperant în acelaşi timp, tragic.

Dumnezeu nu poate sta departe de noi. Un Dumnezeu care este iubire nu poate sta „indiferent”, dacă o vacă mugeşte după viţelul ei iar o femeie e atentă ca micuţul ei să aibă de toate.

Dumnezeu nu e nici o singură persoană, căci atunci nu ar putea să fie decât „nemuritor şi rece”.

Și nici nu poate fi un Tată etern şi un Fiu „creat” şi un Sfânt Duh „creat” la rândul Lui de un Fiu „creat”, căci nu poate exista un Sfânt Înger cu o parte cerească şi cu două mâini de om.

Dumnezeu nu poate fi decât Treime. Și dacă nu e Treime nu e deloc. Și dacă e Treime – şi e Treime din veci şi până în veci – atunci şi omul are menirea de-a fi veşnic. Fapt pentru care, dacă omul nu e „un ceva acolo”, atunci relaţiile dintre noi nu mai sunt „relaţii de duzină”, pentru că aproapele meu e fratele meu şi el mi-e drag.

Dumnezeu nu poate fi „mort”.

Dumnezeu nu poate fi „în zece feluri, într-o mie de feluri”.

Nu există credințe, ci o singură credință – cea ortodoxă – iar dacă vrei să fii „liber” în aparenţă, poţi să spui orice, căci şi nebunii spun multe lucruri…

Dumnezeu e veşnic. Dacă nu ar fi veşnic ar fi trebuit să-L creeze altcineva şi asta e mitologie.

Mitologia e o înşiruire de basme. Dacă vrei „adevăruri duble” nu ai niciun adevăr iar dacă vrei „lumi paralele”, „civilizaţii extraterestre”, „civilizaţii din adânc” sau „insula fericiţilor”, atunci îţi dau dracii de lucru. Vezi apoi orice, numai lucruri bune nu.

De ce vor oamenii să-şi dea palme? Culpabilitate? Dar dau palme şi altora…

Prins în situaţii dificile preferi să ţipi sau, dacă cineva e mai scund decât tine, să te bucuri că poţi să-l scuipi în cap (nu la figurat, ci la propriu).

Numai pentru că ai 10 centimetri mai mult decât altul, te crezi mai „bun” decât el, „mai periculos”.

„Eu am muşchi mai tari decât el…eu sunt mai împlinită decât asta…eu sunt mai sexy….nimeni nu are banii mei…vă spăl în bani, bă, dacă vreau…”.

Auziţi aceste glasuri? Le recunoaşteţi? Bineînţeles că le recunoaşteţi.

Ele sunt ale unor oameni reali.

Când vrea să spună că are de gând să o violeze pe o fată sau când vrea să-i furi banii unei amărâte bătrâne, „băiatul de cartier” spune: „o fac p-asta…să moară…”.

Dacă „o traduc pe aia” înseamnă că o înşel, „o duc cu preşu”.

Escrocii de ţigani care vând CD-uri stau la pândă. Să nu vină poliţia nemituită de ei. Să nu piardă momentul.

Jocuri, filme, programe…totul numai ca să „îţi dea ţeapă” de câteva ori, dacă nu de fiecare dată.

Fetele poartă acum cizmele înalte, ca de pescar şi cioc la pantof – adică pantofi cu vârf ascuțit – de parcă sunt raţele din vechile desene animate.

Blugii sunt mânjiţi cu diferite culori – toți par a fi venit de la zugrăvitul unei case – iar un sutien transparent e mai scump decât preţul unei ediţii a Sfintei Scripturi.

Copilul, tânărul se droghează. Fata fumează de disperare, de plictiseală, „la şto”, de nervi…de naivă.

Bărbatul care bea e o pacoste mare.

Şofatul e un act imprudent în cele mai multe dintre cazuri. Iar furtul e „pentru că n-am bani…sunt şomer…trebuie să beau şi eu, nu?…am familie de întreţinut…sunt borfaş…ce…mea vrei, mă?!…”.

Dar Dumnezeu nu poate fi minimalizat, uitat, minţit, escrocat. Nu poţi să Îl minţi cu ocaua mică.

Acum câteva ore nişte tineri strigau: „Dinamo!”, în neștire, pe stradă…pentru că manipularea maselor nu e puţină.

Grevă, greve, miros de cârnaţi pentru unii, mâncare la restaurant pentru alţii, bani lipsă, bani ioc pentru întreţinere la unii dar alţii au bani de hotel şi de croaziere.

Între cei bogaţi foarte şi cei săraci peste limită locuiesc şi ceilalţi, care mai au câte ceva. Încă mai au

Bogaţii însă nu pot trăi fără săraci, fără fraieri, fără „braţe de muncă”. Cei săraci au nevoie de bani, fac compromisuri, sacrificii, ore în plus.

Săracii săracilor stau la pândă: ne cerşesc mila.

Nu ne cer! Ei ne cerşesc ultima demnitate, pe care speră să o mai avem.

Unii au renunţat să mai ceară: mănâncă împreună cu câinii de prin gunoaie.

De ce putem fi săraci? De ce putem ajunge să mâncăm şi din veceu de foame? De ce unui copil i se dă un şut în fund iar unei femei sărmane nu i se zice „doamnă”, ci „fă”, „proasto”, „vaco” , „imbecilo”?…

Ce să facem ca să zâmbeşti, o, lume tristă? Ce să-ţi spunem? Când simţi şi la Sfânta Biserică că nu eşti dorit, că nu ţi se dă atenţie, când şi de aici eşti alungat, când te sminteşte ceea ce vezi, ceea ce auzi de la oamenii care o conduc şi o frecventează…ce să mai zici?

Să nu fie aşa! Aş vrea să fie doar o presupunere

Îţi e frică să mai calci pe pământ. Nu ştii ce lege recentă mai poţi să încalci.

Am privit la faptul, cum mai mulţi se uitau la mine de ce nu sărut mâna preotului sau episcopului cutare. Credeau că sunt mândru. Că sunt îngâmfat, că mă dau mare, că nu doresc să am relații cu oamenii, când eu doresc relații profunde și mari cu oamenii.

Însă eu nu vreau să mă autoinvit acolo unde observ că nu sunt dorit sau acolo unde nu sunt chemat din toată inima.

Nu îmi plac gesturile de complezenţă.

Iar, pe de altă parte, nu vreau să stingheresc, să deranjez, să întristez pe cineva cu prezenţa mea, dacă nu cunosc pe acea persoană sau ea îmi depăşeşte rangul.

Am învăţat să îmi văd lungul nasului şi să nu pretind grade şi demnităţi care nu mi se cuvin.

Prietenia cu un preot sau cu un episcop e o mare demnitate şi nu trebuie să o ultragiem imediat, dacă nu suntem poftiţi.

Privesc dar de la distanţă.

Mă rog pentru fiecare pe care îl întâlnesc, chiar dacă îl văd chiar şi pentru o clipă.

Eu cred că este important ceea ce fac în faţa lui Dumnezeu iar oamenii mă pot înţelege cum vor sau cum pot.

Plantele de apartament vor să sfideze iarna. Cei care rezistă acum sfidează laxismul celorlalţi.

Dacă greşeşti în dogmele adevărului, ai viaţa pe măsura greşelilor.

Nu posteşti, ţi se par aiurea 40 de zile de post sau mâncarea la 5 zile odată.

Dacă eşti curvar în ascuns, în inima ta, îţi place obrazul „ca ’ curul de copil mic” – adică ras pe fiecare zi, raşchetat – şi ai oroare de nespălaţi, pletoşi, bărboşi…

Dacă negi cinstirea Prea Curatei Stăpâne atunci nu îţi place femeia, şi  poate că vrei „contacte” cu bărbaţi iar dacă nu îţi faci semnul Sfintei Cruci –  ca să nu să râdă lumea de tine –  drăcui la fiecare trei cuvinte, pentru ca „să te simţi bine”.

Am cerut xilină[4] la farmacie pentru Gianina [Picioruș] – o durea măseaua – iar eu eram obosit, după ore de scris la computer. Vânzătoarea s-a uitat la mine şi mi-a cerut „o reţetă”. I-am spus că nu am şi mi-a răspuns scurt, că nu îmi dă.

M-am uitat în ochii ei mai bine și atunci am înțeles „motivul”: m-a confundat pe mine, un om prea obosit…cu un drogat. E grav!

Mâine putem confunda un om bolnav de inimă cu un extraterestru şi, poimâine, putem confunda sticla de lapte cu cea care mulge laptele.

În altă parte, într-o altă farmacie, un tânăr drăguţ mi-a dat imediat medicamentele fără să comenteze lucruri inutile.

M-am întristat pentru ea şi m-am bucurat pentru el.

E foarte important să îţi dai seama pe cine ai în faţă, cu cine vorbeşti.

*

Cobori dimineaţa scara blocului şi îţi intră în nas, imediat, un parfum de femeie. Nu ştii cine a trecut înaintea ta, cine e cea atât de mult parfumată

Dar tot ca acest parfum al unei femei sunt şi vieţile noastre, parfumul vieţilor noastre, care poate fi iritant sau care te face să îl adulmeci, să îl urmezi.

Vieţile oamenilor miros. Au miros frumos sau urât. Şi ceea ce e mai important e să laşi în urmă frumuseţe, multă frumuseţe.

Sentimentele noastre au devenit foarte antropocentrice.

Spui: „e al meu” dar nu ştii din ce e făcut acest obiect, cum s-a făcut această carte, cât de mult s-a muncit pentru producerea acestor cireşe.

Totul – credem noi – trebuie posedat în mod egoist.

Şi când deschizi televizorul o auzi pe Andra[5] cântând: „Vreau sărutarea ta, tu eşti dragostea mea, nu-mi pot imagina, nicio noapte fără iubirea ta[6].

Dacă am pune în locul lui, al bărbatului, pe Dumnezeu, dacă am reîntoarce pe om la adevăratele lui aspiraţii, atunci aceste versuri I-ar spune Lui Dumnezeu, că El e totul pentru ea. Nu îmi pot imagina viaţa fără Dumnezeu!

Cântecele de dragoste ale acestei lumi, de fapt, s-au întors de la Dumnezeu spre om şi absolutizează persoana iubită, o „adoră” în locul Lui.

Iubirea poartă azi şabloane în pas cu moda.

Sărutul pe stradă e o ipostază „a trăirii clipei”, o „trăire” ostentativă şi fugară.

Tinerii se sărută cu o indiferenţă egocentrică uluitoare. În jurul lor nimic nu mai contează, iar partenerii se văd unul pe altul ca pe o pradă.

El e prada ei, victoria ei. Dacă a putut să îl momească, să îl cucerească, le dovedeşte celorlalte că e în stare de ceva.

La fel şi el, bărbatul. Are mândria lui, prestanţa lui şi vrea ca cea pe care o are lângă el să nu îl facă de ruşine.

Oamenii lumeşti însă trăiesc cu frica în sân şi când sunt îndrăgostiţi. Poate atunci şi mai mult decât de obicei.

Teama că celălalt poate să îl trădeze, să îl lase, planează deasupra cuplurilor în orice clipă.

Frica de a fi părăsit e reală, pentru că pe cei doi nu îi leagă lucruri realmente trainice.

Aceleaşi gusturi la mâncare, aceleaşi filme, o facultate terminată, chiar şi o lungă prietenie nu sunt de ajuns pentru o căsătorie.

Dacă nu e Dumnezeu acolo –  garanţia fundamentală a trăiniciei unei relații – și odată cu El conştiinţa, dragostea, respectul, fidelitatea, cei doi se clatină şi nu ştiu de ce îşi aparţin unul altuia sau de ce să nu treacă mai departe, spre alți parteneri.

Aventura apare când oamenii nu îşi ajung unii altora sau când nu înţeleg că un altul – bărbat sau femeie – are şi el aceleaşi limite, până la urmă, ca și cel pe care l-ai lăsat.

Mofturile sunt exploatate la maximum şi de aceea nu se mai văd lucrurile cu adevărat dumnezeieşti.

„Trebuie” să scoţi dopul la sticla cu vin pe care ai pus-o lângă colivă. N-am întrebat niciodată pe cei cu astfel de „pretenţii”, de ce fac acest lucru.

Însă sunt convins că o să îmi dea niște răspunsuri halucinante. Tocmai de aceea mi-e teamă să îi întreb…pentru că am mai întrebat pe unii și am rămas cu un gust foarte amar…Mi-e rușine adică de rușinea lor…ca să îi întreb…

Pun bani în scobitura ochilor şi la degetul mortului. Iar la răscruce de drumuri, în Scrioaştea-Teleorman, se aruncă cu bani mărunţi pe jos.

Cântatul la mort, la noi, e „o fală”. Vin cu toba, cu trompeta, cu clarinetul, cu acordeonul…

„Drigul” – nu dricul – e tras de un cal dar se merge şi cu tractorul sau camionul.

Mi-am adus aminte: un preot a pierdut coşciugul unui mort prin zăpadă. O iarnă grea…Au căutat tronul câteva ore şi abia l-au găsit.

Experienţa pastorală îţi rezervă multe surprize.

Se dă găină pe sub tron iar pe capac stă o strachină cu vin şi deasupra o pâine.

Pâine înmuiată în vin mănâncă mai ales cei mici, copiii care participă la înmormântare, înainte ca mortul să plece din propria sa curte spre Sfânta Biserică.

Se sparge oala cu care ai tămâiat, oglinda se acoperă sau se întoarce cu faţa la perete, bărbaţii nu se bărbieresc 6 săptămâni iar femeile poartă doliu „măcar” un an.

În Biserică se împart „pomneţe”: o lumânare de care e prinsă o batistă şi într-un colţ al batistei, cu o aţă de papiotă, se leagă un ban.

Preoţilor li se dau milostenie marame, ştergare, cearşafuri sau prosoape. Un prosop primeşte şi cântăreţul.

Coşciugul e lăsat în groapă de 4 oameni, cu frânghiile iar când mergi la pomană te speli pe mâini ca şi când ai fi „necurat”.

Omul se gândeşte la masă şi mai puţin la rugăciunea pentru cel adormit.

Femeile plâng mai mult decât bărbații la înmormântări.

Iar multe femei văduve spun, că le bate cineva în geam în timpul nopții…ceea ce nu e exclus.

Se pune la streașina casei o cană cu apă „pentru sufletul mortului”.

Păsărelele vin şi beau apa şi se interpretează ori că mortul a venit ca o pasăre şi a băut, ori alte basme de acest gen.

Să „cari apa mortului”…Am cam uitat cum e această „datină”. Am fost martor la aşa ceva dar nu mai am decât amintiri vagi, de la cum i-a făcut fina Tudora finului Mihai atunci când a adormit.

Colacii sunt „doar 44”. O femeie cocoşată, expertă în aşa ceva, mi-a spus toată povestea pe care ea o știa dar nu mai ţin minte decât despre „colacul lu’ Dumnezeu” şi despre cel „al lu’ Avraam”.

Cei mai mari i se dau preotului iar coliva e nelipsită de la înmormântare.

În ceea ce privește „ruperea turtei fetei” nu mai ştiu decât că e aruncată de trei ori până în tavan şi i se rupe un mare colac deasupra capului. Iar cu „luarea moţului la băiat” nu mai ştiu cum e – sau poate că nici nu am văzut vreodată, ci doar am auzit – însă bunica mea mi-a păstrat primele codiţe ale capului meu împletite cu o fundă roşie. Erau blonduţe…

O vecină m-a chemat să-l tund pentru prima dată pe copilul ei, căci „aşa se face”. Adică codițele, primul păr tuns din capul copilului, care se păstrează în formă împletită. M-am conformat şi l-am tuns „bross”[7], căci aşa era moda pe atunci.

Ursitoarele[8] se constituie într-o altă problemă a lucrării dracilor, care le-a dat de muncă în mod serios ţăranilor noştri.

Adică acelora care nu merg pe la Sfânta Biserică sau dacă merg nimeni nu le explică, că ceea ce ei numesc „obiceiuri” sunt doar superstiţii, lucruri fără rost.

Nunta e cu lăutari: toţi ştim asta. Dacă intri în contrasens cu această cutumă ies multe scântei din partea tuturora.

Mireasa „trebuie să înveţe” încă de la începutul căsniciei sale ce înseamnă să fie o femeie uşoară. Nuntăreala de acasă are tocmai acest scop. Ce se face la Sfânta Biserică e pe locul doi.

Importantă e mâncarea, muzica şi „cât se scoate pe masă”.

La ţigani, „dacă nu a ieşit domnişoară” în noaptea nunţii, se strică toată treaba. Iese cu scandal, cu bătai, vine poliția…

La noi, se poate şti „că nu e”…şi tot nu contează…

„Apa” de la Sfântul Botez se aruncă lângă un copac din curtea Sfintei Biserici iar cristelniţele noastre sunt, de obicei, doar pentru prunci.

Am auzit despre o fostă adventistă că a fost botezată –  când s-a convertit – într-o putină.

Dacă vrei însă să treci de la ortodocşi la adventişti, adventiştii te „botează” în râu sau în „baptisteriumul” din faţa „amvonului” lor.

Convertirile adevărate sunt dumnezeieşti. O fostă satanistă e acum soră de mănăstire şi va deveni monahie. Am văzut o fotografie cu „înainte” şi cu „după”. Incomparabile!

Frumuseţea a ţâşnit de sub vopselele hidoase de odinioară.

Sataniştii români profanează morminte şi beau sânge de găină, în afară de orgiile sexuale pe care le fac. Biblia satanistă se găsește tradusă în româneşte[9] dar se vinde scump, mai rău decât revistele sexuale.

Pe „Biblia hazlie”[10] am văzut-o într-un anticariat şi tot acolo şi „Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi”[11].

Prima e a unui francez, a doua e a unui rus.

Adventiştii promovează un final al lumii care desfiinţează lumea. Nu vorbesc despre transfigurarea lumii prin har, după cum e adevărul.

Terminator II[12] propune şi el tot un sfârşit total al lumii: prin foc material.

Nici nu ştii ce pierzi dacă nu crezi în Dumnezeu.

Am văzut azi nişte fotografii ale Fericitului Serafim Rose: impunătoare, pline de har, de sfinţenie.

Sfintele Icoane ne pun în faţă realităţi. Cine se teme de realitate, de adevăr, nu iubeşte nici Sfânta Icoană.

Sfânta Icoană îţi arată că sfinţenia nu e imposibilă. Iar dacă vrei altceva, o viaţă uşuratică, bineînţeles că ele te stresează.

Posterele[13] celor tineri au apărut la ei în cameră pentru că nu au Sfinte Icoane. Posterul vrea să îi înlocuie pe Sfinţi. În locul Sfinţilor au apărut toţi uşuraticii acestei lumi frivole şi smintite.

Cineva a scris pe Sfânta Biserică, cu sprayul : „Pocăiţi-vă!”. Dar, cu siguranţă, acela nu cunoaşte pocăinţa.

E mai uşor să dai lecţii decât să împlineşti poruncile lui Dumnezeu.

Dar neghina e aşteptată! Ea poate deveni grâu. În mod practic, pirul rămâne tot pir. Dar, la Dumnezeu, cel rău ca neghina poate deveni bun ca grâul.

Într-un sat de negri se crede că strămoşii lor au devenit maimuţe şi de aceea nu le omoară. Un cocoş a omorât un pui de maimuţă şi pentru aceasta a fost omorât.

Puiul de maimuţă în schimb a fost îngropat şi a fost condus la groapă de mulţi din acel sat fiind învelit în cârpe.

Dacă în India vaca merge liberă pe stradă, ce mai poţi spune homosexualilor, dacă vor să facă şi ei o paradă în pielea goală?

În Occident magazinele sexuale sunt de mult „o normalitate”. Unui italian i se părea „normal” să se ducă la o reprezentaţie cu dansuri lascive. Soția sa era de acord cu acest fapt.

Casete, bice, ustensile de tortură, păpuşi gonflabile, vibratoare…pentru ca lumea „să se simtă bine…să se destindă”. Adică să uite de tot ceea ce înseamnă mântuire, conștiință, veșnicie

Şi de aceea înţelegi de ce nu le mai place rugăciunea şi de ce nu le mai dă nicio bucurie, când ea, rugăciunea e o bucurie continuă.

Doamne, ajută-ne nouă, ca să nu ne pierdem până la sfârşit! Miluieşte-ne cu mila Ta şi ne iartă.

*

De ce avem şi „elemente rele” în Sfânta Biserică? De ce îi îngăduie Dumnezeu pe clericii „păcătoşi”? Sunt întrebări care se pun adesea și, mai ales, de cei care au certuri personale cu credinţa ortodoxă sau cu vreun membru al clerului.

Dar ce ar face oamenii duhovniceşti, cum ar putea ei să reziste – dacă ar fi numai Sfinţi în cler – în atâtea îndatoriri câte are astăzi Biserica lui Dumnezeu?

Preoţii cu mai puţină duhovnicie în suflet şi mai puţină ştiinţă au şi ei rolul lor. Unii au relaţii cu primăria, cu statul, cu tribunalul, cu poliţia.

Dacă ar avea relaţii numai cu Dumnezeu, ca Sfinţii, nu ar mai putea zidi atâtea Biserici, atâtea Mănăstiri ca astăzi.

Nu spun că trebuie să nu ai frică de Dumnezeu dar să ridici locaşe Sfinte ci, că uneori, în cele al lumii, preoţii şi monahii mai puţin înduhovniciţi dau roade mai bune la nivel practic.

Omul se duce la Părintele Teofil[14], la Părintele Arsenie[15], se problematizează, întreabă…Dar când se întorc acasă tot cu preoţii lor de parohie îşi fac toate treburile presante: înmormântări, sfeștanii, Cununii, Botezuri…

Dacă te rogi mereu, dacă te adânceşti în cele Sfinte, pierzi contactul cu lumea, cu mersul istoric al lumii, cu legile ei, cu modele ei, cu păcatele ei „manierate”.

Rugăciunea sfântă curăţește mintea şi inima, cititul mult te umple de multă cunoaștere teologică…Dar dacă nu înveţi să utilizezi computerul sau dacă nu ştii să bagi lumină electrică în chilie sau nu ştii cum merg treburile cu aprobările pentru construcţie nu ai multe rezultate vizibile.

Nu spun că nu poate lucra Dumnezeu cu noi şi dacă nu ştim aceste lucruri.

Însă ceea ce poate lucra omul cu Dumnezeu e mult mai normal de făcut şi de sperat, decât să-I ceri lui Dumnezeu minuni pentru ceva care se obține doar cu puţină muncă şi nu nepărat cu ajutoare dumnezeieşti speciale.

Greşeala cuiva mă poate înţelepţi.

Răul e îngăduit de Dumnezeu şi pentru ca el să fie valorificat pozitiv.

Poţi converti răul în bine.

Şi răul cuiva, fie el al patriarhului, al episcopului, al duhovnicului tău, al mamei tale sau al fiicei tale, păcatele altora nu te pot sminti dacă ai o veridică relaţie cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu e în mod total o prezenţă pentru tine, dacă tu ai conştiinţa realităţii Sale, cine te poate convinge de contrariu?

Cum poţi să renunţi la credinţă, la faptul că Dumnezeu e în mod presant, în mod covârşitor o realitate de netăgăduit pentru tine, numai văzând pe cineva păcătuind?

Ce credinţă ai tu, dacă poate fi spulberată peste noapte? Cum poţi spune că ai credinţă, dacă poţi renunţa la cea mai mare vedere – a lui Dumnezeu – din cauza unui banal păcat al altuia?

Dacă încerci să râzi de un foto-model sau dacă pe un actor îl insulţi pentru rolurile sale, atât el cât şi ea nu vor renunţa la ceea ce vor şi ştiu să facă.

Dar tu, iubitul meu, cum de vrei să renunţi la credinţă, numai pentru că cineva a abdicat puţin de la legea Domnului?

În loc să te rogi pentru cel în cauză, în loc să suferi pentru fratele tău, tu dezertezi?

Credinţa adevărată nu se sminteşte ci, dimpotrivă, creşte şi mai mult în putere văzând răul, pentru că reacţionează duhovniceşte la rău.

Iubirii dintre soţi, când i se pun oprelişti, când unii vor să o distrugă, ea în loc să scadă, să se stingă, ea dimpotrivă: mai mult creşte.

Tot la fel, şi mai mult decât atât, când cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, atunci nicio forţă nu poate să îi smulgă dragostea din fiinţa lui, nici un păcat al altora nu îl va face să cedeze, ci va lupta, cu preţul vieţii lui, pentru iubirea lui Dumnezeu.

Arhiepiscopul Anastasios al Albaniei[16] a vorbit foarte duhovniceşte astăzi. O Sfântă Liturghie a ecumenicităţii Bisericii dar şi o mână întinsă, altor confesiuni, pentru întoarcerea lor la Ortodoxie.

Gianina [Picioruș] mi-a spus, că un Părinte român a povestit odată, că acest ierarh al Albaniei ar fi trebuit să fie avortat – după părerea unora –  dar mama sa nu a făcut asta în ruptul capului. Nu l-a avortat şi a ieşit un om al lui Dumnezeu, care face multe în Albania, ţară în care, 25 de ani la rând, Biserica Ortodoxă a fost anihilată total, desfiinţată.

Diaconul său era un om evlavios. Iar mitropolitul Teofan[17] [Savu] – acest om cu multă delicateţe şi dragoste – m-a privit în ochi pentru o clipă şi ne-am salutat cu încredere.

De ce un singur Sfânt Potir? Pentru că Hristos Dumnezeu e unul şi pentru că Sfânta Biserica e o unitate sfântă, căci e Trupul Său.

Ne împărtăşim dintr-un singur Potir, luăm fiecare părticica noastră, dar pe Hristos întreg, care ne sfinţeşte în mod deplin. Însă fiecare fărâmitură, fiecare părticică în parte din Hristos intră în persoane diferite, care nu ar trebui să uite, că deşi sunt diferite trebuie să se unească cu toţii în dragoste şi în convingeri, pentru ca să fie una, dacă se împărtăşesc cu Hristos singurul şi unicul.

Unitatea lui Hristos e împărţită la mulţi credincioşi, pentru ca cei mulţi să tindă, să năzuiască continuu la unitatea iubirii, a mărturisirii, a bunătăţii Sale.

Ni se dau „ale Tale”, Sfintele Taine şi ni se dau cu dragoste. Iar noi suntem rugaţi ca să ne dăruim şi noi la rândul nostru lui Hristos, spunând: „dintru al Tale”. Căci numai dintru ale Lui putem să oferim şi să ne oferim altora.

Sfânta Liturghie îi adună pe cei diferiţi, îi pune la un loc, îi strânge pe cei din toate colţurile oraşului sau ale lumii.

Ea ne pune pe unii lângă alţii sau unii în faţa altora şi, în acelaşi timp, ne pune pe toţi în faţa lui Hristos.

Statul la slujbă e ghidat spre răsărit, spre eshatologic, spre zorii lumii transfigurate.

Ceea ce trebuie să se întâmple cu noi e tocmai unitatea, unirea tuturor acestor oameni din Sfânta Biserică, dar şi a acelora care, acum, nu sunt în Sfânta Biserică.

În locul acestei stări în faţa lui Hristos – mai mult sau mai puţin legată de ceilalţi de lângă noi – ni se cere – Hristos ne-o cere – să ne unim unii cu alţii, în inimi, pentru ca să privim cu toţii la unison.

Comuniunea pe care Fericitul Dumitru [Stăniloae] a teologhisit-o nu înseamnă adunare pur şi simplu, ci legături de iubire, de prietenie reală între fiecare mădular în parte şi între toţi laolaltă.

Dacă nu privim într-un singur fel, într-un singur punct nu putem fi împreună decât în aparenţă.

Sfânta Icoană e privită în faţă, în ochi. Privim înainte şi suntem priviţi de dinainte de către Prea Curata Stăpână, de către Domnul nostru.

Sfântul discută cu noi, ne priveşte, ne sugerează ce să facem. Sfânta sa Icoană ne împărtăşeşte exemplul său dar şi harul rugăciunilor sale, al prezenţei sale duhovniceşti de lângă noi.

M-am închinat astăzi Sfintelor Moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei[18] şi m-am înfricoşat, fiind plin de bucurie, când m-am gândit că el a fost unul dintre Dumnezeieştii Părinţi care a participat la primul Sinod Ecumenic[19], care, cu siguranţă, l-a anatematizat pa Arie[20] şi al cărui trup, după sute de ani, l-am sărutat şi eu.

Câte guri nu i-au pronunţat numele! Câţi nu au primit ajutorul lui! Peste sute de ani mă închin şi eu păcătosul, unuia căruia nu îi urmez nici pe departe.

„O putere a ieşit din Mine”, a zis Domnul. Slava dumnezeirii Sale a ieşit cu putere spre aceea, care s-a atins cu adevărat de Hristos. Care nu L-a împins, ci s-a atins de El cu dragostea nebiruită a credinţei.

Fiica lui Iair e înviată. Mai marele sinagogii crede în cele care întrec ochii şi aşteptările omului. Învierea fiicei lui vine tocmai atunci, când jalea familiei ei era mai mare decât gândul că o vor mai putea vedea vreodată vorbind.

Dar în faţa Domnului moartea e somn şi cea care moare, copila, se ridică dintre cei morţi, pentru a arăta că Hristos e învierea şi viaţa lumii.

Moartea nu are ca final nefiinţa, ci viaţa.

După moarte, viaţă şi în viaţă fiind, dacă privim spre Hristos, vedem că cele prorocite în credinţa noastră s-au împlinit deja, căci nu ne îndoim de împlinirea lor.

Poţi merge de multe ori să te împărtăşeşti cu Hristos şi totuşi să nu ai revelaţia minunată a Dumnezeului celui viu. Iar un altul poate să aibă această minunată clipă la bordel, pe drum sau în singurătatea deznădejdii şi el să fie mult mai smerit decât tine, mult împărtăşitul.

Am privit un şir de oameni care se împărtăşeau şi numai spre doi dintre ei Dumnezeu mi-a atras atenţia.

Pe fată o ştiam – era o fostă colegă de generaţie – dar acum era o altă persoană.

Pe băiat nu îl cunosc dar în el se vedea reala simţire a prezenţei lui Dumnezeu, a Dumnezeului celui viu, Care ne transfigurează.

Nu zic că ceilalţi nu veneau cu conştiinţă, cu dragoste, cu frică de Dumnezeu, cu încredere… Însă ei erau oarecum „liniştiţi” în aşteptarea lor, nu mai li se părea o întâlnire atât de unică întâlnirea cu Dumnezeu.

Intră rutina, delăsarea, conformismul, conformitatea cu o anumită stare de spirit în viața noastră şi nu mai e de fiecare dată o minune primirea Sfintelor Taine.

Femeia s-a atins de El… Însă într-un asemenea mod, încât pe ea Fiul lui Dumnezeu a simţit-o mai mult decât pe ceilalţi de acolo.

Ea, prin starea ei interioară, I-a smuls lui Dumnezeu iubirea Sa printr-o încredere neţărmurită, deşi era femeia care își cheltuise toată averea sa cu doctorii.

Singura stăpânire reală e a lui Dumnezeu, a subliniat arhiepiscopul Anastasios. Degeaba credem că noi guvernăm lumea, că o avem la degetul mic.

Într-o clipă, Dumnezeu ne face să înţelegem cine conduce.

Mă gândeam la slujbă…dacă ar începe acum un cutremur, când catedrala aceasta este arhiplină de oameni, ce ar face fiecare dintre noi? Ar fugi sau ar prefera să moară?

Putem muri pentru Hristos? Mai avem putere, încredere în El sau nu?

Unii Sfinţi Mucenici au fost arşi în Sfânta Biserică pe când erau la slujbă. Ce am face noi? Cum am reacţiona?

La parastasul Fericitului Dumitru [Stăniloae] şi al Binecuvântatei Prezbitere Maria [Stăniloae] mi-au dat lacrimile şi îmi dau şi acum…

„Fă odihnă, Doamne!”…Și ei sunt deja în odihna Lui, ajutându-ne cu rugăciunile lor.

Teologia sa preadumnezeiască trebuie recitită de multe ori. Nu să o citim, ci să o recitim! Ba, mai bine zis, să o învăţăm pe de rost, noi, cei de după el…pentru ca să știm ce să scriem mai departe, cum să îi continuăm teologia.

Jertfa doamnei preotese a fost mare. Binecuvântata Maria, soţia sa cea Sfântă, l-a ajutat mult, enorm de mult.

Mii de pagini avem de la el!

Oare de ce nu avem şi noi aceeaşi putere şi încredere în bine cum aveau ei? Oare de ce nu mai putem să urmăm un exemplu atât de bun ca al lor?

Fără jertfă nu vin roade reale.

Starea de toropeală, lipsa de transpiraţie, lipsa de lacrimi, de dureri de ochi şi de inimă nu te ajută şi nici nu îţi sfinţesc viaţa.

Iubiţii mei, fericirea e o viaţă plină de lacrimi, de tăcere şi de multă răbdare!

Suferinţa e mama înţelepţirii şi fără ea nu ştim să ne privim unii pe alţii în ochi.

Dacă fugim după locuri, după liniştea noastră, după căpătuirea[21] proprie, nu vom avea nicio fericire la sfârşitul vieţii şi nici în lumea viitoare.

Renunţaţi la voi, pentru ca să înţelegeţi cum trebuie să-I slujiţi lui Dumnezeu!


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin.

[4] Idem: http://www.scritube.com/medicina/XILIN-fiole1055413.php.

[5] Idem: http://www.andramusic.ro/ro/.

[6] Tot cântecul: http://www.youtube.com/watch?v=KPVsXZ4UN38.

[7] A se vedea: http://www.cta.ro/index.php?p=DMAG0&idp=205&fdr=&idm=26&titlu=TUNS%20BROSS.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ursitoare.

[9] Nu am găsit traducera în română la care fac referire aici…dar  mi s-a povestit despre ea. De aceea, ca un auxiliar al cărții noastre Lumea postmodernă și depersonalizarea omului (http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-%c8%99i-depersonalizarea-omului/)  am tradus din limba engleză, după original, Biblia Satanică. Ea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/12/biblia-satanica-edi%c8%9bie-exclusiv-online-ro/.

[10] Poate fi găsită online acum: http://www.gebeleizis.org/bibliahazlie/.

[11] Despre ea: http://www.coltulcolectionarului.ro/biblia-pentru-credinciosi-si-necredinciosi-p-91090.html.

[12] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0103064/.

[13] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Poster.

[14] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_%28P%C4%83r%C4%83ian%29.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Papacioc.

[16] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Archbishop_Anastasios_of_Albania.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teofan_Savu.

[18] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon_al_Trimitundei.

[19] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[20] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Arie_%28eretic%29.

[21] Îmbogățirea noastră materială.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [13]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 173-190.

***

De ce nu mai poţi să te simţi bine în lume? Pentru că Dumnezeu te dezlipeşte de lume pe fiecare zi. Cu cât devii al lui Dumnezeu, cu atât suporţi mai greu „moda” zilei.

Nu te îmbraci ca ei, nu gesticulezi ca ei, nu îţi schimbi hainele atât de repede ca ei şi, în concluzie, nu eşti unul de-al lor, pentru că nu semeni cu ei.

„Nu te vrem!”. Aceste cuvinte nu ţi le spun cu toţii dar le simţi. Îţi dau de înţeles că nu te vor.

Uneori te doare tot pe tine că îi stresezi, că nu se mai simt bine când te văd…Sau tocmai atunci îşi dau seama, că există şi alţi „diferiţi”?

Rockării sunt cumva, au „stilul” lor. Dacă le ştii „meniul” poţi să îi cunoşti de la distanţă. Cei cu hip hop-ul sunt altceva. Ambele tabere înjură şi beau dar după „energia” fiecăreia.

Adventistul are şi el „mirosul” lui. Şi mormonul la fel.

Nu se confundă în aparenţă. Însă substratul lor tot de la dracu este deşi ei o dau cu „Domnul” sau cu „cartea lui Mormon” toată ziua.

Fiecare îţi vine „marfa” ambalată altfel dar ea este una și aceeași otravă. Însă, pentru ca să-i miroși, trebuie să miroşi adâncimea minciunii lor. Dacă te laşi dus de aparenţe, ajungi rău. Fii prudent!

Se uită la tine şi strâmbă din nas. Tu nu vrei una ca asta. Ai vrea ca toţi să fim una dar ei sunt de altă părere.

Şi cât de mult, da, cât de mult ai vrea să le spui adevărul lui Dumnezeu…Dar cine să-l audă?! Fiecare crede că are adevărul deşi nu au evidenţele adevărului.

Însă nu propovăduirea lui Dumnezeu e vizată, ci banii, profitul, parvenirea.

Mitul „respectabilităţii” e paravanul sub care ne invadează satanismul.

O, Doamne, mântuieşte-ne de atacurile acestea furibunde ale răului, ale răului în toate aspectele sale! Nu ne lăsa, căci ne vom împleticii şi vom cădea rău. Ajută-ne, Bucuria lumii şi ne miluieşte!

Cât de important e ca să comunici cu cineva în pace! Vorbirea liniştită, smerită e alinare, pace pentru inimă. Simţi cum te umpli de linişte, de bucuria Duhului Sfânt.

Şi predica trebuie să fie linişte, căci ea urmează Sfintei Liturghii sau unei dumnezeieşti slujbe, care e linişte.

Vorbirea despre cele sfinte trebuie să fie o plăcere obişnuită a credincioşilor. Credincioşii care nu învaţă cele absolut necesare în Sfânta Biserică, învaţă mai greu sau deloc de unii singuri.

Odihnă, care să ne umple de dragoste sfântă, e timpul pe care îl petrecem în Casa lui Dumnezeu. Trebuie să ieşim afară alţi oameni, oameni reînnoiţi.

Ieşirea din Sfânta Biserică trebuie să te umple de regret şi nu de bucurie. Trebuie să regretăm faptul că slujba s-a terminat. „De ce atât de puţin?”, să ne spunem.

Dar pentru aceasta trebuie să existe preoţi ai lui Dumnezeu, preoţi care să fie pe deplin rugăciune.

Viaţa preotului e motivaţia capitală pentru un credincios.

Vede şi urmează ceea ce vede.

Ia aminte şi se bucură.

Dacă preotul este iubire va încerca să fie şi el iubire.

Dacă există cumsecădenie are să o admire.

Dacă există mărime de suflet se va ruşina să vorbească aiurea.

Şi dacă preoţii lui Dumnezeu sunt vorbiţi de rău, sunt vorbiţi pentru că sunt priviţi cu un sfert de ochi. Ca să-l vezi pe un preot al lui Dumnezeu cu adevărat trebuie să-l priveşti cu doi ochi larg deschişi dar şi cu inima, punându-te pe tine în locul lui.

Dacă nu ştii să rezolvi mai bine o situaţie, nu îl judeca, nu îl vorbi de rău.

Dacă nu poţi să faci tot ce face el şi asta mereu, nu străpunge demnitatea lui cu gloanţele limbii tale slobode.

Îi ciuruim pe alţii şi pe noi dar nu vrem să fim oneşti. Nu vrem să recunoaştem, că noi înşine suntem mult mai slabi şi mai ticăloşi şi mai proşti decât cei pe care îi judecăm.

„Te lovesc sub centură” e luată din box şi din artele marţiale dar acum înseamnă altceva într-o discuţie.

Omul nu suportă să îi spui adevărul gol-goluţ şi de aceea crede că adevărul e „un atac la persoană”. Dar care persoană? Că omul postmodern nu mai dă un şfanţ pe persoana sa?!

Cu „impenetrabil” e caracterizat un anume domn. Dar s-ar putea pune în locul acestui cuvânt cuvinte mult mai explicite: egoist, borfaş, rece, respingător…

Iar despre altcineva s-ar putea zice: „ţăran”, fără să fie vizate locul de naştere sau domiciliul, ci faptul că acel om nu ştie să se comporte, că e un analfabet al civilizaţiei.

Satul, un sat nu e format numai din suflători în păpădii, după cum nu toţi locuitorii unui oraş sunt primari. Există şi într-o parte şi într-alta…oameni, şi acest lucru e cel mai important!

Că unul e român şi altul ţigan, că unul fură ca-n codru iar altul bea de stinge, astea sunt alte probleme. Lucrul important e că sunt oameni şi că toţi suntem fraţi şi că toţi avem un singur Dumnezeu – chiar dacă Îl numim altcumva sau nu Îl cunoaştem – şi că nu avem voie să ne facem viaţa grea unii altora.

Să cerem ajutor unii de la alţii! Ca să începi să te împaci cu alţii trebuie să te împaci cu Dumnezeu. Dacă eşti împăcat cu El, poţi să te împaci cu oricine.

Facă-se voia Ta, Doamne, şi cu mine, netrebnicul!

Astăzi a fost pomenit un Sfânt Mucenic care „nu avea mai mult de cinci ani[1]. Acesta „s-a aruncat în foc, cuprinzând-o pe maica sa care ardea, şi a ars şi el împreună cu ea”[2].

Mulţi nu ştiu azi nici cine e Dumnezeu. Dar dacă vrea Dumnezeu şi azi pot fi mulţi ca acesta. Cred cu tărie acest lucru.

Noi îi subestimăm pe mulţi, pe când Dumnezeu lucrează prin cei la care nu ne aşteptăm.

Convertirile îi surprind pe mulţi dintre aceia, care credeau că îi cunosc pe cei din fața lor.

Oamenii își făcuseră o anume părere despre tine, iar dacă tu le arăţi altă faţă a ta rămân contrariaţi. Nu le vine să creadă…deşi tu eşti altul sau poţi fi altul decât te doreau ei.

Doamne, dă-ne să fim mereu, pe fiecare zi, oamenii pe care Tu vrei să fim. Ajută-ne, Iubitorule de oameni, să înţelegem voia Ta şi răbdarea Ta cea multă cu noi, păcătoşii, căci nici nu ne dăm seama cât ne ierţi Tu mereu.

Pentru că noi confundăm iertarea lui Dumnezeu cu iertarea noastră, tocmai de aceea considerăm, în mod demonic, că Dumnezeu e un „călău” sau un „nedrept”.

Dar Dumnezeu nu are nimic din măsurile noastre de a face dreptate. La El, mila e cea mai mare dreptate, deşi noi nu prea cunoaştem această mare înţelepciune.

Evreii dorea ca El să Se dea jos de pe Cruce…Însă cea mai mare înţelepciune şi smerenie e să stai pe Cruce, pentru ca să iubeşti lumea până la sfârşit.

Nu poţi iubi ieftin! Dacă nu pierzi mult, dacă nu suferi mult pentru ceea ce iubeşti, nu poţi să ajuţi pe cineva.

A renunţa la cruce înseamnă a renunţa la iubire, a spune că iubirea nu e mai tare ca moartea şi, în definitiv, că iubirea nu e necesară.

Dar dacă iubirea nu e necesară, dacă tot ce am sperat noi nu e necesar, dacă viaţa noastră, nici ea, nu a fost necesară, atunci de ce mai sperăm să nu fim uitaţi, de ce ne tot vânzolim după un statut bun în lume, dacă, până la urmă, nimic nu e necesar?

Dacă nu suntem „buni de nimic”, de ce mai sperăm, de ce ne mai facem vise? Oare nu putem face nimic, dacă vrem să facem şi, mai ales, putem să facem?

Iubiţii mei, îndrăzniţi! Credeţi că există frumuseţe, ordine, sfinţenie şi suntem mântuiţi cu toţii. Ajutaţi-vă şi ajutaţi-ne! Rugăciunea o facem unii pentru alţii, căci solipsismul[3] nu e al oamenilor.

Privesc chipurile oamenilor. Unele sunt trucate. A apărut o „frumuseţe” a cosmeticelor care înşală simţul datării. Nu mai ştii câţi ani are femeia sau bărbatul din fața ta. Îi poţi confunda până la urmă, căci li se poate schimba sexul.

O să ajungem la situația de a nu mai știi cum arată omul? O să considerăm că omul e mai frumos dacă e „restructurat”?

Unii, încă de acum, nu mai ştiu cum arată laptele lapte şi oul ou şi faţa faţă şi aerul aer. Găsim lapte fără grăsimile lui, ouă care nu mai miros a găină, ochi de copil care nu mai cunoaşte ruşinea.

Şi dacă totul e de vânzare, până la urmă o să ni se urască de mâncarea berechet, de hainele cât cuprinzi cu ochii, de pornografie de toate felurile, de atâtea reclame, de atâta obezitate şi confort, de atâta lejeritate.

O să obosim prea mult, mult prea mult.

O să ni se facă dor de lumea noastră, de simplitatea noastră, de frumuseţea noastră.

O, Doamne, ce frumoasă va fi ziua aceea, când oamenii vor recunoaşte din ce în ce mai mult adevăratul mod de a vieţui pe pământ!

Mulţi spun că sunt basme.

Mulţi spun că „binele care învinge întotdeauna” e o poveste de adormit copiii.

Dar adevărul e că Hristos Dumnezeu va învinge, că binele va triumfa şi că frumuseţea va domni în cele din urmă.

Copiii nu cred în vise, ci cred că adevărul învinge, pentru că văd adevărul mult mai curat decât cei care s-au pervertit.

Copiilor trebuie să le spunem adevărul! Să nu le mai spunem poveşti cu zmei, ci adevărul ortodox, adevărul credinţei noastre.

Dacă vor ştii adevărul sfânt, vor ştii să discearnă pleava de grâu şi asta e important.

*

Praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi sobor arhieresc. Frumuseţea cântării şi a slujirii arhiereşti este unică.

Un Părinte diacon[4] – fost coleg de Seminar cu mine – a cântat un „Puternic” cu multă adâncime de inimă.

Când se cântă din adâncimile dragostei de Dumnezeu toţi se opresc şi privesc cu uimire spre tine.

Nu te mai recunosc…şi au dreptate.

Sfinţii lui Dumnezeu ne dăruiesc viaţă, ne scot din amorţire când le sărutăm Sfintele Moaşte.

Părintele episcop a vorbit foarte bine astăzi…ca şi când nici el nu mai era acelaşi. Doar două glasuri au „ieşit în decor” şi au fost imediat escortate.

Iar lângă mine s-a aşezat un om muncitor şi credincios în acelaşi timp. Mi-au plăcut palmele lui: pline de bătături, cu degetele umflate, cocârjite de reumatism. Erau mâini frumoase, înnobilate de muncă, mult mai preţioase decât mâinile pomădate şi parfumate ale Bucureştiului.

N-am nimic cu orăşeanul, ci cu viaţa lejeră, fără muncă. Nici ţăranul fără chef de muncă nu îmi place.

Mântuitorul ajunge la ghergheseni şi cel demonizat „de multă vreme nu mai punea haină pe el” (Lc. 8, 27). De ce? Pentru că cel care a căzut în multe păcate nu mai vrea să se acopere cu sfaturile dumnezeieşti ca şi cu nişte haine.

Omul care se declară „necredincios” nu suportă hainele smereniei, ale umilinţei, ale facerii de bine.

Omul necredincios nu îşi dă seama că e gol, că e lipsit de cuviinţă. Că deşi umblă cu haine pe el, dacă nu are hainele credinţei e gol, e o vedere urâtă. Pentru că nu e numai gol, ci şi urât, spurcat.

Şi cel gol, deşi nu avea haină, nici „în casă nu mai locuia”(Lc. 8, 27). Pentru că acela care nu suportă credinţa în Dumnezeu nu poate să suporte nici faptul de a veni la Sfânta Biserică. Lipsa de evlavie stă mână în mână cu neintrarea în Casa lui Dumnezeu.

Era gol şi în afara Sfintei Biserici.

Nesimţirea, ca orice păcat de altfel, ne face de ruşine, ne dezgoleşte de toată frumuseţea dumnezeiască.

În loc de locaşul cel sfânt acela prefera să locuiască „prin morminte” (Lc. 8, 27).

Orice învăţătură eretică e un mormânt. Dacă nu vrei să trăieşti cu Sfinţii, atunci te duci în gropile murdăriei păgâne sau eretice şi te închini la idei, la pisici, la monştri.

Dar când Hristos Dumnezeu vine spre cel demonizat – căci Dumnezeu face primul pas pentru mântuirea ta – atunci demonii încep să se înspăimânte.

Dracii cer Domnului să nu îi chinuie. Le e frică. Ştiu ce îi aşteaptă şi tocmai de aceea se şi străduiesc să ne strivească orice avânt bun.

Domnul porunceşte duhului necurat (Lc. 8, 29). Nu se roagă de el să iasă, ci îi porunceşte să iasă.

„De mulţi ani îl stăpânea” (Lc. 8, 29) demonul pe acesta, deşi nu era unul, un demon, ci o legiune de demoni (Lc. 8, 30).

Stăpânire cumplită. Chiar dacă „era legat în lanţuri şi în obezi” (Lc. 8, 29), el rupea lanţurile, legăturile.

Sfaturile şi îndemnurile dumnezeieşti sunt ca nişte lanţuri care ne leagă pentru ca să nu facem răul. Dar dacă nu ne împotrivim diavolilor, ei ne fac să trecem peste orice poruncă şi ruşine şi să mergem în pustiul păcatului.

Pustiul e cea mai bună parabolă pentru conştientizarea păcatului. Tot ce aduce păcatul e un pustiu, o sărăcie, o dezamăgire enormă.

Doamne, iartă-mă pentru orice cuvânt nedrept pe care l-am spus şi pentru clipele când l-am judecat pe aproapele meu cu nepăsare şi indiferenţă.

Iartă-mă pentru că am îndrăznit şi îndrăznesc să Te supăr mereu.

Iartă-mă pentru că nu mă pocăiesc, Dumnezeule şi pentru că inima mea e departe de Tine, mult prea departe.

De câte ori mă gândesc la Tine, Doamne? Oare mă gândesc smerit, cu suflet plecat? Sau eu numai profit de bunătatea Ta şi ca un netrebnic trăiesc pe pământ, fără ruşine, fără cucernicie, fără bun simţ?

O, Doamne, am devenit din ce în ce mai rece, mai gol, mai ticălos. Până când voi continua aşa? Până când, Doamne, mă vei mai lăsa să merg anapoda şi nu mă vei îndrepta cu mila Ta prea bogată?

Păzitorii de porci n-au avut ochi pentru minune. Ei s-au uitat la pierderile lor.

Prea Sfinţitul a remarcat faptul, că gherghesenii nu L-au primit pe Mântuitorul, pentru că El le-ar fi stricat afacerile.

Porcii erau mai importanţi decât vindecarea unui om, căci şi demonizarea e o mare boală.

Cel vindecat vroia să fie cu Domnul, dar El îi spune: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Lc. 8, 39).

Uneori avem nevoie să dăm mărturie mai întâi în casa noastră, în familia noastră, către rudele noastre şi apoi şi celor de departe. Sau poate că mai înainte de a vorbi altora, trebuie să vorbim celor care sunt mereu cu noi.

Un profesor de-al meu – pastor protestant – a venit şi el la Sfânta Liturghie. Ar fi fost interesant de ştiut cum se simte el printre noi? Dar la modul adevărat…și nu mincinos. E liber în sinea sa sau e enervat de ceea ce vede?

Dacă nu suntem atenţi, transformăm locul unui praznic, ca cel de la Patriarhie, într-un talcioc[5] în care se vând de toate.

Mă bucur întotdeauna când cumpăr cărţi dumnezeieşti.

Praznicele sunt zile ale bucuriei, dar şi zile în care, parcă mai mult decât altădată, ne ies în relief multele defecte.

Am obosit mult. Multa oboseală este şi ea foarte dăunătoare.

Un părinte cu o barbă foarte mare şi cu ochi albaştrii mi-a plăcut într-un mod aparte.

Frumuseţea ne-a însoţit. Și aerul de sărbătoare. Și odată cu ele a apărut în piaţa Sfintei Liturghii şi soarele. Aseară a fost frig şi azi de dimineaţă la fel. Dar bucuria te umple mai mult decât frigul.

O doamnă în vârstă a plâns. Lacrimi…Nu sunt vrednic să văd asemenea minuni! O, Domne, iartă-mă! Ai milă de mine, nerecunoscătorul! Viaţa mea e prea ticăloasă şi numai Tu eşti Sfânt şi Preasfânt, Dumnezeule!

Banderas[6] vine cu un rol de preot iezuit în care caută (auziţi?!) trupul Domnului[7]. „Dacă…?”, se întreabă el.

Găseşte un schelet împreună cu o cercetătoare evreică şi un alt om de ştiinţă precizează faptul, că totul se constituie în semnalmentele unei crucificări din anul 32 d. Hr., în care scheletul ar fi „al Domnului”. Lupte interioare…şi până la urmă rămâne credincios, deşi se ştie foarte bine că Hristos Dumnezeu a înviat şi S-a înălţat la cer.

Într-un alt film, un psihopat cerea să fie divinizat pentru că putea să zboare cu ajutorul unui dispozitiv de propulsie. Era evident faptul că s-a vizat o bătaie de joc la adresa Înălţării Domnului la cer.

Ispitele noastre sunt filmele pe care le vedem, reclamele, cărţile de literatură, ideile demonice, apariţiile înşelătoare, filosofiile atee, moda dezmăţată, jocurile şi aşteptările păcătoase.

Un cântec prinde mai bine „la public” decât o predică, pentru că acesta găseşte o inimă distrată, pregătită deja pentru dezmăţ.

Predica are nevoie de o inimă smerită, de un trup scăldat în apa ascezei, de o minte luminată de Dumnezeu.

De aceea nu poţi să te duci oricum, cu orice stare sufletească la Sfânta Biserică. Măcar un minim de pregătire.

Roagă-te ceva, zi ceva, gândeşte ceva frumos. Nu te duce căscând ochii pe sus şi călcând pe cei care stau în genunchi.

Ai grijă, iubitul meu, căci nu poţi sluji lui Dumnezeu călcând peste trupurile altora.

*

Ziua Dumnezeiescului Dimitrie al Bucureştiului. Enorm de multă lume, chiar dacă gerul a fost mare.

PFP Teoctist [Arăpașu] şi-a început cuvântul cu ultimele cuvinte ale Sfintei Evanghelii de azi: „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 24, 13).

Sfântul Dimitrie a răbdat până la sfârşit. Deşi „nu a avut şcoală” şi a murit necunoscut, Dumnezeu l-a făcut cunoscut cu prisosinţă.

Noi vrem în mod neapărat să ieşim în evidenţă, dar Dumnezeu scoate în evidenţă pe cei care sunt prietenii Lui şi nu pe oricine.

Rămân în istorie şi oamenii cu fapte monstruoase şi păcătoşii notorii dar ca nişte conta-exemple.

Cine însă e o bucurie adevărată pentru ceilalţi e Sfântul. Sfinţii sunt cei care ne umplu de bucurie.

Cel care tace pentru Dumnezeu e auzit de El. Gura celui care tace vorbeşte neîncetat lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi aude pe cei care tac, pe „insignifianţi”, pe cei oropsiţi, deoarece glasul jalei lor şi al iubirii lor e mare şi ajunge imediat la urechile Sale.

Sfântul Nectarie al Eghinei m-a bucurat mult aseară.

Lacrimile de bucurie sunt nişte minuni ce nu pot fi comparate cu nicio frumuseţe a pământului.

Astăzi, axionul a fost cântat cu multă dulceaţă şi am putut să mă bucur din toată inima la Sfânta Liturghie.

Cât pierd că nu mă rog! Rugăciunea e cea mai frumoasă relaxare posibilă, medicamentul a multe patimi, cea care aduce razele Duhului Sfânt în fiinţa noastră, învăţătoarea înfrânării, liniştitoarea inimii, smerenia care nu ne face de ruşine, starea de deşertare în faţa lui Dumnezeu şi de mărturisire sinceră în faţa Sa. E liniştea care vorbeşte în taină şi tăcerea care strigă către Dumnezeu cu putere.

Dumnezeu nu îi uită pe robii Săi! Asta e fără tăgadă.

Zilele grele alternează celor uşoare. Suferinţa urmează bucuriei şi bucuria ia locul nefericirii când te rogi. Răbdare şi linişte.

Părintele Patriarh a insistat asupra răbdării ca liant în familie şi societate. Răbdarea te face să vezi „formule de convieţuire”, spunea el.

Şi a remarcat – ceva foarte adevărat – că harul Duhului Sfânt i-a chemat anul acesta pe oameni la rugăciune, pentru că praznicul a început de vineri, de dimineaţă, deşi tocmai azi, luni, a fost pomenit Sfântul Dimitrie Basarabov.

Sfintele Moaşte au stat afară pentru închinare. Lume multă, puhoi.

Doamne, câţi Sfinţi ai Tu şi noi nu îi cunoaştem! Tu, Care nu treci cu vederea păcatele noastre, miluieşte-ne!

Cărţile Părintelui Savatie Baștovoi sunt surprinzătoare prin ineditul și naturalul lor, numai că sunt prea mici și prea făcute în grabă…și nu construiesc un tablou complet al vieții duhovnicești ci doar mici schițe…la anumite probleme.

Însă a intuit cum trebuie să îl pună pe literat în slujba monahului care a devenit.

Doamne, ajută-i lui până la sfârşit şi ne miluieşte!

Cineva spunea: „timpul ne grăbeşte[8]. Și are dreptate! Timpul ne grăbeşte, ne împinge de la spate, pentru ca să ne pocăim.

Aseară, târziu, am recitit Mioriţa[9] şi am văzut lucrurile, deodată, altfel.

Pământul, deşi e un „picior de plai” –  mic în comparaţie cu întregul univers –  el a fost creat de Dumnezeu ca „o gură de rai”.

Pe această gură de rai vine Fiul lui Dumnezeu, şi cu El tot cerul, în Sfânta Biserică.

Cel mai frumos baci e luat în vizor, este invidiat.

Planul de a-l omorî e deja pus la cale.

De ce vorbeşte o mioară? De ce vorbeşte cea liniştită, oiţa cea blândă?

Câinele e văzut ca însoţitor al baciului.

Acesta lasă testamentul său oiţei.

În loc să îi blesteme pe ucigaşii săi sau să fugă de ei, acesta îi roagă să îl îngroape „aice, pe-aproape”[10]. Nerăutate. Împăcare, suflet împăcat. Vrea să rămână cu oile.

Nu trebuie ca preotul să se îngroape alături de enoriaşii săi? Sau în apropierea lor, dacă nu se poate cu ei?

Deşi nu fusese omorât – şi toată ameninţarea putea să fie doar un zvon – el vrea ca oiţa să nu le spună „de omor”[11] propriilor lui ucigaşi.

Dar cine erau ucigaşii decât cei care îl omorâseră sau l-ar putea omorî?

Moartea nu e privită de baci cu teamă, ci moartea e o nuntă, unde Împărăţia Cerurilor e „mândră crăiasă, a lumei mireasă”[12].

Întregul univers participă la nunta-moarte, căci trecerea spre Dumnezeu e o însoţire a sufletului de Sfinţii Îngeri şi de Sfinţi.

„Măicuţa bătrână”[13] ne este prezentată „din ochi lăcrimând”[14] şi nu jelindu-se păgâneşte.

Cuviinţa ortodoxului trebuie să se manifeste atât la mare durere cât şi la mare bucurie.

Mioara trebuie să o anunţe şi pe mamă de această nuntă a noastră cu Dumnezeu. Nunta-moarte e atunci când omul adoarme întru sfinţenie.

În ziarul Oglinda[15] a fost publicată o fotografie cu mumia faraonului Ramses I [16] şi…la primul contact vizual cu ea nu am realizat cum e aşezat pentru că m-a absorbit fața… Dar uitându-mă cu atenție la fotografie am văzut că mâinile faraonului erau aşezate în cruce (X) pe piept.

E interesant de cercetat, dacă se îmbălsămau aşa numai faraonii sau tot poporul şi în ce poziţie aveau mâinile evreii decedaţi.

Unde e fala lumii trecute? Unde sunt acele clădiri semeţe şi turnurile şi templele şi palatele, ale căror contemporani credeau că nu vor fi dărâmate vreodată?

Trec toate…„Toate sunt mai neputincioase decât umbra; decât visurile mai înşelătoare”.

Sfântul Nectarie a destructurat doar în câteva pagini esenţa eclesiologiei eretice protestante. „Biserica nevăzută” protestantă – după cum gândeam şi eu – e o aberaţie ce nu se poate susţine cu o minte sănătoasă.

Raelienii[17] cred că lumea a fost creată de „elohimi”, adică de extratereştri. L-am văzut vorbind pe liderul lor[18] într-un interviu televizat. Spunea numai nebunii dar zâmbea în continuu.

S-a prezentat de mai multe ori un grup de americani care era foarte entuziast la ideea – „realitate” pentru ei – clonării persoanei umane.

O sectă sinucigaşă credea că sufletele lor se vor „reîncarna” şi, prin urmare, s-au sinucis în masă.

Saiturile mormonilor sunt printre cele mai rapide pe care le-am deschis pe internet iar templele lor au împânzit lumea.

Îmi aduc aminte că eram la vie acum câțiva ani cu bunica mea şi o adventistă, consăteancă cu noi, a venit să îmi spună cum e cu credinţa ei. Discuţii, au apărut certuri „prozelitiste” (ca de obicei…pentru că nu le plac adevărurile dure)…şi la un moment dat i-am spus, că dacă ar merge sub epitrahilul unui preot din acela de care ea râde cu gura până la urechi ar sări în sus datorită dracilor pe care îi are în ea.

Ea spunea că noi suntem cu „dracul”, eu îi spuneam că ea e cu acela…și cearta era nesfârșită.

Și până la urmă îi spun (trecând la probe practice de viață ortodoxă): „Ia să îţi fac eu semnul Sfintei Cruci pe matale…ca să vezi ce se întâmplă!”.

Și neștiind ce să mai facă sau ce să mai spună, pentru că nu se aștepta la așa ceva, ci ea dorea vorbe nesfârșite, a rămas în fața mea uimită, fâstâcită…moment în care am închinat-o pe trupul ei…așa, ca și când m-aș fi închinat în locul ei sau când mi-aș fi închinat patul înainte de culcare…

…Maria adventista (aici e minunea!) ca legată de harul lui Dumnezeu ca să nu mai hulească în continuare…a început să tremure. S-a uitat în ochii mei înfricoșată, a bâiguit câteva cuvinte…şi a plecat în grabă. Și n-a mai îndrăznit să își bată joc de credința ortodoxă în fața mea!

Acum, când mă vede, are altă stare, nu ca atunci când credea că sunt bun de „bătaie de joc” pentru că sunt student la teologie.

Demonii care perpetuează ereziile sunt ca o pânză de întuneric pe minţile oamenilor.

Îmi aduc aminte de acea pânză satanică, când o familie – la începutul convertirii mele – a vrut să mă atragă spre adventism.

Atunci am văzut un pastor înalt, cu o faţă prelungă, ca o mască mortuară, care a predicat fără să zâmbească, fără să facă nicio grimasă.

Satanismul lui era feroce dar „îmbrăcat” într-o presupusă „blândeţe”.

Resping rugăciunile noastre dar rugăciunile lor sunt puerile. Spun că oricine se poate ruga la ei, dar adevărul e că nu lasă pe orice neştiutor să bâiguie ceva.

„Şcoala de sabat” e pentru cei mici. Soţia pastorului – care conducea cateheza pentru copii – ne-a spus că dacă întâmpinăm greutăţi să le spunem celor care ne sâcâie să vină la adunare, căci aici li se vor da răspunsuri.

Eu eram venit cu unul dintre fiii acestei familii, care mă priveşte cu ostentaţie dar şi regret până astăzi. Le-am scăpat printre degete. Dacă veneam la ei, în capul lor, eram doar „trofeul” care le „asigura” mântuirea.

Învaţă zeci de versete pe de rost.

Se iau la întrecere în memorat versete și amănunte doar pentru a te impresiona.

În nişte lecţii speciale – au caiete speciale pentru studiul Sfintei Scripturi – erau interesaţi şi de câte kg era scutul lui Goliat, deşi nu era vorba de nicio interpretare spirituală ci doar de o memorare literală a datelor scripturale.

Vor să te convingă cu orice chip că ei sunt o familie, că ei se ajută reciproc, că ei sunt buni, că ei sunt „aleşii” Domnului, că trebuie să stai într-o permanentă frică a venirii Sale şi că preoţii noştri, ortodocși, sunt cu toţii „impostori”, că Sfântul Constantin cel Mare[19] „a falsificat” credinţa, că Sfintele Icoane „sunt idoli”, că nu duminica e ziua Domnului ci sâmbăta, în definitiv că nu ştii nimic despre credința ta ortodoxă.

Încercau cu toţii să mă acapareze, să mă înfricoşeze, să mă facă docil. Le plăcea starea mea tulbure şi profitau de ea.

Orgoliul lor nemăsurat însă mă indispunea la culme.

Toţi credeau că ştiu Sfânta Scriptură dar ei o întorceau ca la Ploieşti când vedeau că nu au argumente în fața întrebărilor mele.

Pentru că nu le place să le pui întrebări incomode…ci doar să asculți în mod pasiv.

În loc de argumente, acuzele îmi săreau în ochi.

Pierdeau teren cu mine, fără să-şi dea seama, pentru că ei trăiau şi trăiesc în fanatismul lor, în enclava lor, fără să aibă contacte cu lumea din jur și orice abordare a lor față de ortodocși e prozelitistă. Te ajută în mod real numai dacă devii adventist sau dacă dai semne că poți fi convins în vreun fel să treci de partea lor.

Ortodocșii însă nu doresc mai deloc să îi convertească cu forța.

Când e vorba de vândutul mierii sau al hainelor sau a diverse alte produse (cu care se ocupă ei în Teleorman) sunt foarte pragmatici și îți mai dau și câteva cărțulii advente pe gratis sau cu împrumut, pentru ca să le citești. Dar când îi atingi la punctul credinţei, când le spulberi fundamentele, au terminat-o cu amabilitățile…și nu te mai ajută nimeni din comunitatea lor.

Pentru că sectarii, când te miros că ştii cum stau lucrurile, termină repede turuiala. Când omul nu ştie de nici unele, atunci se dau şi ei în spectacol. Unul penibil cel mai adesea…

În metrou vin cu chitări. Se strânge un grup şi unul începe, cu  explozii de cuvinte, cu sânge înfierbântat, să predice. Se predică cu patimă.

Cântecele lor religioase sunt melodii de discotecă cu vorbe mieroase de rugăciune. O mixtură înspăimântătoare pentru cine nu e învăţat cu o astfel de „evanghelizare” stradală.

Sectele sunt agenţii de „oferte  mântuitoare”, de programe cu ţinte deja studiate. Vin numai unde aud că „nu se cam face treabă” sau „stadionul e fără proprietar”.

Şeful penticostalilor, Pavel Riviș Tipei[20] – cu doctorat la noi (ce spun acum le-am auzit din gura lui…în timp ce își susținea examenul doctoral ultim…doctorat condus de Prof. Dr. Remus Rus[21]) – a căutat la Sfinţii Părinţi „botezul duhului” şi „nu s-a edificat” în această privinţă.

Dar el nu căuta  harul Duhului Sfânt, ci pe duhurile rele.

Ne-a mărturisit faptul, că şi el „a vorbit în limbi”, fără să fie în transă şi că i se pare foarte „normal” acest lucru pentru un „slujitor al Domnului”.

Şi dacă îi contrazici sau îi bruschezi în vreun fel se cred „victime”, după cum şi evreii s-au învățat să vadă în oricine nu le place sau nu le cântă în strună un „antisemit”.

Adică nu sunt deschiși dialogului…ci doresc convertirea ta.

Libertatea ţi „se restrânge”. Nu mai poţi să zici una sau alta datorită legii, chiar dacă adevărul e adevăr şi românul, evreul, ţiganul, turcul despre care se vorbeşte e un ticălos şi un nenorocit.

O altă ispită sau un mod de a se dovedi favoritismul nedrept într-o lume care se proclamă „democrată” şi „liberă”.

Poţi să pui ditamai reclama pe stradă, pe un bloc, undeva…cu o fată mai dezbrăcată, întinsă în jurul unui televizor…Dar dacă ai pune o Sfântă Icoană pe tot peretele sudic al Magazinului Unirea din București toată lumea ar înjura şi ar comenta.

Asta nu ar face parte din libera reclamă, mai ales că Sfânta Icoană e „inofensivă”, nu atacă bunul simţ, nu învaţă la păcate şi face şi bine tuturora?

O procesiune ortodoxă, plină de adevăr și evlavie, nu e dorită dar reclama cu maşini la coca-cola, ridicate pe perete e o „noutate civilizatoare”.

Papa Ioan Paul al II-lea[22] e bolnav iar ai lui vor să îl declare „sfânt”. Dar aşa arată Sfinţii? Avem prilejul – nu zic „bucuria” – să avem „sfinţi eretici” pe pământ.

După cum avem „eroi” falşi ai revoluţiei române din decembrie 1989, pe lângă cei adevărați, aşa avem şi „sfinţi” buni de anateme pe lângă Sfinții Ortodoxiei.

„Maica” Tereza a fost „beatificată”, ca şi „Padre” Pio, cât şi o mulţime de alţi fraţi rătăciţi şi eretici. Care ar fi fost reacția unui Ioan Gură de Aur sau Simeon Noul Teolog la așa ceva?!…În niciun caz alta decât a mea…pentru că ortodocșilor nu le plac falsificările credinței și nici blasfemiile.

Doamne, ai milă de noi! Nu lăsa lumea Ta, Dumnezeule, căci Tu pentru aceasta Te-ai răstignit! Întoarce toată lumea Ta la dreapta credinţă şi la pocăinţă şi ne miluieşte.

Căci Tu, Iubitorule de oameni, ştii că noi ne-am rătăcit şi umblăm aiurea. Ai milă de noi şi ne iartă.

Nu ne lăsa pe noi, pe care ne iubeşti mai mult decât vom putea înţelege vreodată şi ne miluieşte. Facă-se voia Ta întru noi toţi, că toţi suntem făpturile Tale şi toţi avem nevoie de luminarea Ta.

O, Doamne, luminează inima mea, pentru ca să mă rog cu smerenie şi cu frică bună.

Iartă-mi mie ticăloşiile mele cele multe, spurcăciunile mele. Iartă-mă şi mă miluieşte, că fără Tine sunt mort.

*

Pe zi ce trece îmi dau seama, că bietul copil care trăieşte prin canale, cerşetorul care doarme noaptea pe scara blocului, cel întunecat la inimă nici nu mai ştiu ce e lumea, care e lumea lor şi trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră, cu monştri ei, cu aglutinarea mentală a ei, cu indiferenţa ei, cu preţul ei.

Visăm la lumi care nu există sau ne închipuim că trăim într-o lume care nu are nimic de-a face cu adevărul.

Şi cum să mai ajungă glasul tău, iubite frate, la mine şi al meu la tine?

Oare ne-am pierdut atât de mult, încât mâine-poimâine să părem doi străini, doi străini fără leac?

Mă înspăimântă gândul, că putem ajunge într-un viitor nu prea îndepărtat, încât să considerăm că lucru cel mai rău de pe pământ e să fii om. Pentru că omul e distrus sistematic

Distrugem cu amândouă mâinile viaţa.

Vedem viața ucisă în filme mereu şi simt că ne place din ce în ce mai mult să ne autodistrugem.

Trăim după filme sau am vrea să plouă cu bani peste noapte şi să ne umple toată curtea.

În locul lui Hristos vin în inima noastră toate monstruozităţile, alte nume de ruşine.

Inima e o ţară a minunilor în care se fac cele mai satanice filme şi nici că ne pasă, că ea e asediată din toate părţile de morbiditate.

Ce te faci, dacă mâine auzi că soţul tău are un amant de 7 ani şi tu ai şi doi copii cu el?

Cum reacţionezi, dacă propria ta mamă vine cu un topor ca să îţi ia gâtul sau soţia ta îți toarnă pe tine acid clorhidric în timp ce tu dormi?

Un copil nebotezat plângea întruna iar după ce a fost botezat nu a mai plâns deloc. Am auzit acest lucru de la un Părinte Protosinghel.

Îţi mulţumesc Prea Curată Maică pentru zilele vieţii mele de până acum. Azi am împlinit 26 de ani şi mă simt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru toate.

Trecem, înaintăm şi cele trecute ni se par depăşite.

Avem sentimentul că astăzi putem să spunem lucruri pe care ieri nu le ştiam.

Ajută-ne, Prea Curată Treime, Dumnezeul nostru şi ne miluieşte!

*

Tumultul unui jurnal păstrat cu stricteţe te impresionează prin câte lucruri uităm despre noi înşine.

Ajungem să vedem viaţa noastră ca pe o poveste, care nici nouă nu ni se mai pare reală, deşi ştim că e vorba despre noi înșine.

Azi, îmi pare rău, că l-am luat la rost pe un coleg mai tânăr şi că nu am stat de vorbă cu el. Doamne, miluieşte-l pe robul Tău şi, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

Cei care luptă împotriva Fericitului Serafim Rose[23] fac o mare greşeală. Nu poţi „să pătezi” viaţa unui Sfânt. Asta e  doar o iluzie.

Când intri la Sfintele Moaşte ale Sfântului Nectarie găseşti o atmosferă de căldură duhovnicească. De fiecare dată am simţit acest lucru.

Nu trebuie să-i trecem cu vederea pe cei săraci şi să ne uităm cu jind la cei bogaţi. Toți merită dragostea şi respectul nostru.

Mă bucur că Fericitul Dumitru Stăniloae e sărbătorit cu fast în acest an de către facultatea noastră. Apar scrieri care tratează dumnezeiasca sa operă.

Oamenii simt nevoia să fie buni. Chiar fără voia lor, uneori…Când se simt singuri, când ar fi trebuit ca oamenii să fie în preajma lor şi nu sunt, ei caută să vorbească cu cineva.

Şi chiar dacă nu au exerciţiul adevărului, chiar dacă nu prea știu să comunice, pentru că nu au cam făcut-o niciodată, îşi calcă pe inimă şi spun frânturi din adevărul lor.

Şi acest lucru e o victorie imensă împotriva tăcerii egoiste și invidioase.


[1] *** Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, ed. cit., p. 305.

[2] Idem, p. 306.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/solipsism.

[4] Părintele Diacon Iustin Manta. O voce superbă, șlefuită, puternică. Alături de el, Părintele Diacon Otomega: un alt coleg de Seminar.

[5] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/talcioc.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Antonio_Banderas.

[7] E vorba despre filmul The Body (2001):

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Body_%28film%29.

[8] Actorul cu o inimă mare: Florin Piersic. Pe data de 26 octombrie 2003.

[9] A se vedea textul integral: http://ro.wikisource.org/wiki/Miori%C5%A3a.

[10] Cf. *** Balade populare româneşti, col. „Biblioteca pentru toţi copiii”, prefaţă de Octav Păun, Ed. Ion Creangă, București, 1984, p. 12.

[11] Idem, p. 14.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Din 27 octombrie 2003.

[16] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ramesses_I.

Imaginea cu trupul său mumificat am preluat-o de aici: http://ancientegypt3.blogspot.com/2009/02/ancient-egypt-mummies-ramses-i-1292.html. Imaginea va apărea în forma finală a cărții…

[17] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ra%C3%ABlism.

[18] E vorba de Claude Maurice Marcel Vorilhon:

http://en.wikipedia.org/wiki/Claude_Vorilhon.

[19] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Constantin_cel_Mare.

[20] Idem: http://www.infocrestin.com/necazurile-presedintilor/.

[21] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/01/24/cv-ul-prof-dr-remus-rus/.

[22] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Ioan_Paul_al_II-lea.

[23] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Seraphim_Rose.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno