Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 20 februarie 2011

Comunicarea e ca inima omului

Convorbire foarte recentă (18-19 februarie 2011)…între mine și Laurențiu Dumitru.

Unde? Pe Facebook…într-un mod intim…noi fiind „prieteni”…

De ce? Pentru că tăcuse de vreo câteva luni…adică din momentul de când i-am acceptat prietenia pe Facebook. La fel ca Petru Pruteanu.

Adică o comunicare cu mine prin…tăcere!

Eu scriam în continuu…el privea…și tăcea.

Și el mi-a vorbit…și inima lui a ajuns până la mine!

Început de discuție…vineri, 23. 26 minute.

Mă autoironizez pe seama a trei comentarii ale mele la o fotografie pusă de el:

După 4 ani de online, de când mă citești…să observi zilnic ce scriu și fac…și să nu înțelegi că eu nu glumesc niciodată, nici măcar când râd…înseamnă să fii venit degeaba la mine. Să fi ratat esențialul

Dorin Octavian Picioruș:

Ironia care produce smerenie, dragă domnule, e ca floarea de lotus! Cine o are în casa inimii o folosește numai pe operabili…Pentru cei care nu se mai pot opera, schimba la cap, la minte, la inimă…poți să folosești doar rugăciunile de dezlegare la morți…Adică sunt inconturnabili din traseul lor…din păcate…

Laurențiu Dumitru:

Ironia care produce smerenie? Ce lucrare mantuitoare v-ati asumat! Sa zdrobim pigmeii astia, sa-i facem sa simta bocancul nostru greu! Si asa, smerindu-se, sa se mantuiasca!

Asa zice Hristos, nu? In lume necazuri veti avea, dar… ironizatii…, batjocoriti si veti birui lumea?

Nicio problema, pe Dvs va smeresc toti cei care va ocolesc! Toti cei care nu v-au downloadat cartile. Dar care poate ca vi le-ar fi downoadat, NU daca ati fi scris facil, ca manelistii astia teologici, ci daca ati fi reusit sa invatati dialogul onest si ati fi spovedit mai des parerea de sine.

Dorin Octavian Picioruș:

1. Da, să zdrobim toți „pigmeii”…de la Laurențiu Dumitru la Marius Cruceru! Să îi facem magiun de Topoloveni la preț de 10 lei borcanul…

Și pe maneliștii teologici la fel: să îi facem de „tort cu frișcă”.

Ps: Mie nu îmi place tortul cu frișcă…ci numai cel cu ciocolată…

2. Dragă Laurențiu, încă din primele rânduri…vă spun cu durere mare…că nu mă interesează câți îmi downloadează cărțile…și nici de ce. Mă interesează numai să văd la alții, spre exemplu Laurențiu Dumitru, Marius Cruceru (că merge și cu baptiștii), la Savatie Baștovoi tot la fel de multe cărți ca la mine…și pe care eu să le downloadez pe toate. Asta e diferența!

3. Adică mă interesează ăia care cu mai multă sau mai puțină spovedire de sine sau de orgoliu…fac ceva…decât cei care nefăcând nimic…nu recunosc că sunt neam prost…

Laurențiu Dumitru:

Ba da, parinte, va intereseaza cati va downloadeaza cartile! Pt ca de asta va plangeti in nenumarate postari pe aici. Poate e o problema in modul in care comunicati cu publicul tinta. Vorbiti singur!

In agora in care vorbiti nu e nimeni! Ati raspuns deunazi la o intrebare simplista si la obiect a lui Claudiu de la ortodoxiatinerilor intr-un mod cu totul abracadabrant, sofisticat, desi stiati ca va adresati cu raspunsul unor tineri de 15-16 ani a caror intelegere teologica e aproape nula.

Stiti ce va lipseste? Simtul masurii si, daca ingaduiti, simtul ridicolului! V-ati luat prea in serios, vorba lui Plesu. Nominalizati cateva persoane, recte teologi, si le spuneti: „mey, baieti, voi n-ati scris 50 de carti ca mine!”. E jenant! De la ce Parinte al Bisericii va revendicati?

Vi se pare ca cei care nu scriu 50 de carti, „nu fac nimic si sunt de neam prost”, ceea ce e o aberatie, o batjocura si nu va face cinste! Fiecare isi face lucrarea sa, dupa talantii sai, acolo unde se afla! In ce ma priveste NU VREAU sa scriu carti acum! Am trei in pregatire, dar nu e vremea lor. E bine? NU am timp!

Editez o revista pt liceeni care ma solicita de dimineata pana seara (editare, corectura, promovare, expeditii, plati, mailuri, zeci de telefoane distribuitorilor, contabilei, tipografiei, autorilor).

In cel priveste pe pr. Savatie vi se pare ca nu e prolific pt ca nu a scris 50 de carti? Pai nici pr. Staniloae nu a scris 50 de carti. Pr Savatie slujeste intr-o manastire, predica, editeaza, scrie, realizeaza o emisiune. Dar, nah, repet, nu are 50 de carti, deci e neam prost!

Duceti-va inima la doctor, Parinte, ca muriti de… inima rea! Vindecati-va de durerile si ranile din copilarie si incepeti sa traiti! Viata nu inseamna doar scris si comunicarea nu inseamna doar ironii! Dvs sunteti contemporan cu lumea, nu lumea cu dvs.

Dorin Octavian Picioruș:

Iubite Laurențiu,

faptul că dumneata mai ești încă cu noi, aici, iar părintele Gabriel Militaru…nu a primit acceptul meu de a fi aici…înseamnă condescendență față de dumneata.

Adică o șansă…pentru a mă înțelege mai bine (dacă dorești)…!

Până o să înțelegi dumneata de ce scriu, cât scriu, cine sunt, eu și cu alții, împreună cu alții, vom mai edita, cu harul lui Dumnezeu alte cărți…

Dacă ai 3 talanți, cu adevărat, iar eu 100…nu mă moralizezi…ci mă downloadezi…pentru ca să înveți mai multe.

Dacă nu vrei să înveți mai multe de la mine…poți să citești, pe fiecare zi, revista pe care o editezi…

Dacă îți place apa de la mal, care vara se transformă în bolercă…poți să rămâi acolo.

Însă eu îți recomand să îți scrii opera în timpul vieții…ci nu post-mortem. Asta, pentru ca să mă înțelepțesc și eu, cum nu s-au înțelepțit de la tine și de la alți targhetiști ai tineretului…cei care v-au ascultat…

Fii cool! Proști sunt o groază!

Laurențiu Dumitru:

Parinte, eu nu am ce sa invat de la dumneata. Nu mi-ati transmis decat frustrari si orgoliu. Nu cred parinte ca aveti 100 de talanti, ati numarat ca-n Caragiale.

Sfaturi primesc sub epitrahil, de la parintele meu. Teologie citesc din editi…a Parinti si Scriitori Bisericesti. Mi-e deajuns.

Revista pe care o editez ajunge la mii de copii si intoarce suflete tinere la Hristos.

Cu cata usurate va ingaduiti sa persiflati, nestiind lucrarea Domnului, Parinte cu 1.000 de ta.
Pana una alta renunt la condescendenta dvs., va scot din lista!

Cu amaraciune,

Și-a spus omul inima…după câteva luni de tăcere pe Facebook…și după ce m-a văzut 4 ani în online…și gata!

Atât a putut să înțeleagă…

Morala: chemați-l să conferențieze tinerilor! Are ce să vă spună…cu siguranță…

*

Post scriptum: Îmi cer scuze că nu am corectat textul lui Laurențiu…cum fac de obicei…la cei care îmi scriu pe email. Am vrut să vă arăt gradul de indiferență la modul în care se prezintă în scris…chiar și „cei mai ortodocși” dintre ortodocși.

Socializarea noastră încotro

Moto personal:

„Noi suntem planta ieșită din asfalt! Adică cea pe care n-a așteptat-o nimeni…și doar Domnul o udă prin foarte puțini!”.

*

Nu le avem cu comunicarea. Asta am înțeles-o, cu vârf și îndesat, în 4 ani de online…

Am senzația perenă că mă produc prea mult pentru lehamitea din jur.

Și, cu toate acestea, știu că singura salvare a omului e creația și dialogul.

Una dintre cauze? Nu ne place să fim niciunul mai puțin deștepți decât alții. Tocmai de aceea nu ne punem în vecinătatea celor care ne întrec.

Paradoxal…când comunicarea nu înseamnă competiție…ci îmbogățire reciprocă.

Adică zic eu, zici tu, ai mai auzit una, celălalt a mai auzit alta…și așa ne aflăm unii de alții…și unii de la alții…

Însă românul, când îl vede pe unul că e mai deștept decât el…vine și se uită pe furiș, învață parșivește, ia aminte…și pleacă…uitând să mulțumească, să intre în vorbă.

Intrarea în vorbă însă te arată nobil.

Cu bun gust/simț nobil.

Noblețea minții și a inimii constă în thank you.

Dacă pe stradă…te faci că te uiți la ceas, vorbești la telefon…ți-a intrat un nor în gură și de aceea nu poți vorbi…în online, dacă ai intrat o dată, de două ori, de 90 de ori știm tot! Știm oră, minut, secundă, unde ești, cine ești, unde stai…tot!

E cel mai lamentabil mod cu putință să te dai că nu mă știi, că nu mă vrei, că nu mă vezi…când eu te văd zilnic venind pe această platformă, sau cum mă citești pe RSS-uri, sau ce spui despre mine într-o parte și alta în tot onlineul…când totul e deschis.

Aici nimic nu e închis (decât în aparență)…ci deschis!

Ce te face dragul meu, părintele meu, fratele meu, mai marele și mai micul meu…să nu zici bună ziua, un la mulți ani!, un ceva…nobil, cu noblețe?

Dacă intri non stop la ceva scris despre tine…oare te pot vedea, pot să înțeleg cine ești…dacă știu tot despre tine, ca prezență online?

Oare îmi dau seama cine ești…dacă eu te văd pe tine…când mă citești…cum tu vezi scrisul meu, creația mea, care îți stă în față?

Te duci la mall și mănânci: dai bani!

Faci o sfințire a casei: dai bani!

Cumperi cărți de la Sofia sau de la Deisis: dai bai!

Cumperi semințe de floarea soarelui: dai 3 lei pe pungă.

Nu credeți că e de cel mai bun și mare simț…ca dacă veniți la unul, Dorin Picioruș, toată ziua, care împreună cu soția lui, vă dă mii de pagini de carte…să ziceți măcar două cuvinte…dacă nu vă lasă inima să puneți un 100 de lei în cont…pentru viitoarele noastre cărți…tot gratis dăruite dumneavoastră?

Conștiință?

Bun simț?

Ortodoxie?

Mizarea pe cel care creează, pe valoare?

Gratitudine?

Excelență?

Să fie bine…și să nu fie rău?

De 4 ani de zile învăț…că nu are rost să crezi în oameni…care nu cred în ei, care nu știu să se respecte pe ei înșiși. Și, cu toate astea, cu somnolența și nesimțirea din jur, îndrăznesc să cred și să creez și să dărui pentru aceia care mai au ceva grame de conștiință acum și mai târziu…pentru ca să știe să se încline în fața celor care le vor binele.

Încotro socializarea noastră? Să-mi spuneți dumneavoastră!

Propagandiștii…au început să reevalueze

Ai cui? Ai dezastrului național…Când văd că treaba începe să fie groasă…intelectualul cutare, cutare și cutare…care au zis că cu TB e mai bine decât cu ăilalți, încep să reevalueze…după ce au luat bani groși pentru că au lăudat, în exces de zel, pe cine ne-a adus la ruină.

Însă nu le trece prin cap să își ceară iertare în mod public pentru asta…

Adică cerem de la comuniști scuze publice…dar nu și de la intelectualii democrați care ne-au făcut varză România.

Sintagmatica acestei duminici îi aparține lui Mircea Badea:

„Astfel, propagandiștii de până acum ai virginității într-o casă de curve se dezic de rahatul pe care l-au mâncat atâția ani. Au reevaluat. Singurul lucru pe care nu-l fac este să-și pună cenușă în cap și să se tăvălească întru iertarea netrebniciei lor de către cei pe care i-au mințit din prostie sau ticăloșie în toți acești ani”.

Adică cuvântul scos pe gură și cel scris…dacă ajută la un proiect distructiv…sunt penalizate moral și faptic la nesfârșit.

Ele, cuvintele hoațe, au urmări, urmări serioase, adică mor oamenii din cauza lor…în timp ce unii vor fi anchetați peste doi-trei ani, că și-au mai tras 15 iahturi…în timp ce unii aveau pensia de 300 de lei.

Aceasta e diferența dintre un propagandist…și un scriitor întreg la minte: nu conștiința scrie…ci doar tresărirea banului!

De ce bărbatul este un „Pisoiaș”?

http://pastwatch.ecosapiens.ro/files/2008/10/pepe1.jpg

Deci, pentru că, în cele din urmă, bunăoară, cum ar zice Mihail Neamțu…din experiența mea de ani întregi, îndelungată, cu ample resorturi în realitatea cotidiană, concitadină și umbroasă a realității înconjurătoare, lucrurile stau cam așa.

Și am să vă dau, ca la manualele alternative, variante ajutătoare, adică diverse, că dacă nu nimerești răspunsul a, poate fi și răspunsul f.

a) Pentru că portofelul lui te face să îți netezești coada.

b) Pentru că femeilor le plac animalele sălbatice și cu blană…și pentru a nu părea prea agresive…le metonimizează până când devin animale de casă.

c) Pentru că el e atât de bou încât se poate confunda (pe sine însuși, pronume de întărire a zicerii) și cu un biet pisic.

d) Pentru că femeile așa îi alintă pe bărbații delicați ca ciocolata fină, seducătoare.

e) Pentru că bărbatul poate fi comparat cu orice vrea neocortextul femeii: cu boul, cu porcul, cu cimpanzeul, cu tancul, cu tramvaiul 13, cu elefantul, cu insignifianța, cu un pămpălău, cu un El Dorado,  cu un iad, cu dracu’ din cărți, cu uitarea…și chiar cu unpisoiaș

f) Pentru că ele este sensibile până în vârful unghiilor.

g) Pentru că naratorul a vrut să spună în acest caz…că el, adică bărbatul, stă lipit de mâna femeii…și că nu poate să zică nimic de felul lui, ci trebuie să ceară voie la orice, ca în clasa a doua, doamnei învățătoare, pentru ca să se ducă la pișuuuu….

h) Pentru că bărbații, uitându-se ei doar la Sport. ro sau la filme porno…au nevoie de un impuls degajant, la miez de noapte clară…spre a-și recunoaște…vorba lui Nichita Stănescu…drumul spre pat…spre patul conjugal.

i) Pentru că femeile cunosc ce înseamnă finețea și delicatețea…și de aceea cresc dulăi de câini și pisici care își varsă părul peste tot…în apartamentul de bloc, spre bucuria colocatarilor…care aud savana de sus sau de jos…cum se destrăbălează fonic.

î) Pentru că nu contează cu cine îl compari…ci pe ce palme îl ții.

j) Pentru că dragostea se face…nu se spune.

k) Pentru că e nevoie, din când în când, între tăieri salariale și scumpirea cartofilor mai mult decât a portocalelor, vorba lui Moise Guran, să mai zici și tu, ca femeie, vreo delicatețe mai a cătării…că și așa, săracul bărbat, e sătul de tot felul de fandaxii feminine…care se strecoară în viața lui când îi e lumea mai dragă.

Vă rugăm respectuos, ca în cazul în care, dumneavoastră sau unii dintre locatarii onlineului mai găsiți ceva răspunsuuuuțe, ceva drăgălășenii de răspunsuri, să veniți respectuos și să le îndesați, cu grijă, la comentarii, adică dedesubtul acestui articol, pentru ca prin ele să aducem o nouă lumină în această problemă atât de controverată (după cum se vede) dar și cu atâtea aplicații în prezent…

Vă mulțumim anticipat…și post scriptum!

Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [4]

Prima, a doua și a treia parte

***

– Da, acum sunteți tulburător de explicită, doamnă Otilia…și vă mulțumesc frumos pentru asta! Numai că trebuie să ne întoarcem la statutul dumneavoastră de aspirantă la faptul de a fi studentă. Cum ați devenit studentă și ce anume v-a marcat în studenția dumneavoastră?

– De acord! Revin (după această acoladă lămuritoare) la atmosferă din liceu şi la ceea ce m-a determinat să urmez Facultatea de Filologie.

Nu-mi mai amintesc prea multe din aspectul clădirii ca atare…Mai țin minte doar, că toţi profesorii mei umblau în cete, pentru ca să facem gimnastica de dimineaţă în curtea şcolii…

Parcă văd şi-acum mulţimea de gândaci de elevi în uniforme bleumarin făcând extensiile de rigoare.

Nici nu-mi vine a crede. Parcă se desprinsese căruţa de cal când era vorba, ca pe asfaltul în carouri al acestei şcoli noi să ne facem gimnastica de dimineaţă în modul cel mai necazuistic posibil!

Fusese aceasta o reminiscenţă a îndemânării lor militare de dinainte ori credinţa ceauşistă că numai nervii de „oţel” ar putea sluji ţării?

De necrezut!…

Mă mir că n-am făcut gaură-n asfalt cu asemenea aplecări de cal beteag!

Da, o fi fost de folos şi exerciţiul ăsta. Acuma treadmill-ul[1] meu stă mai degeaba la subsol. Mi  s-a risipit de mult urgia aceea înfometată a muşchilor, care-şi săgetau fierturica în gândul răzleţ al dirijorului de concert, care era Tzatzan. Aşa cred că-l chema pe directorul nostru…

Deci: clădire impunătoare, săli mari, să le tot ţii  pizmă. Totul făcut în speranţa izbânzii noastre. Culoarea maroniu-ruginie era mai în toate.

Pârdalnicul[2] de negru din cele două săli de marmură, cenuşiul din răpciugoasele spălătorii ale internatului…

Cine ştie câţi buboşi ca noi nu trecuseră pe-acolo, câţi jigăriţi sau năzuroşi soldaţi nu trecuseră prin hrubele întunecoase şi lunecoase ale spălătoriilor.

Numai Paul Goma[3] ce mai ştie să descrie în Patimile de la Piteşti[4] felurimea de meşteşugire sufletească în care noi, românii, îi nenoroceam pe ceilalţi români, care, de altfel,  sunt neamul nostru

Îmi amintesc destul de limpede cele două săli de marmură. Erau situate cam la mijlocul complexului liceal.

Aveau etaj…

Și ele mi-au fost decorul preferat al minţii mele de adolescentă.

Alegeam momentul cel mai potrivit, după ce-mi terminam orele de pedagogie, (care erau orele de pregătire a lecţiilor de a două zi. Eram supravegheaţi de pedagogi, care nu ştiu ce fel de pregătire aveau, dar nu ştiau cine ştie ce psihologie. Doar ne deșucheau cu vuietul lor oratorico-autoritar de gheară şi ciubotă rusească) şi hoinăream prin aceste săli în voie…

Coboram scările, urcam scările, mă năpusteam în cele mai ascunse şi mai asmuţite[5] unghere ale clădirilor şi anexelor acestor săli şi mă luăm la gânduri: Cât de măreţe sunt uşile sălilor! Ce frumuseţe de Făt-Frumos mai-mai că ațâța razmeriţa[6] ca să-mi ceară mâna[7]…Că odată şi-odată acest Făt-Frumos va zdrobi capetele de balauri ce-aduc urgie, aici, pe la ferestrele complexului liceal, la copt de seară[8]

Pasămite aceste vise erau megieșul realităţii mele[9] celei  mai năzdrăvane.

Visam în voie…Zdrobitor de sincer şi de fără de teamă. Mi-amintesc acele momente din pricină că, după ce terminam de învăţat (stam în clasă chiar şi după programul de studiu obişnuit), mă lăsam pradă[10] acestei rugăciuni pe care nici nu ştiam că e rugăciune.

Pentru că ea era doar dorinţa sfâșietoare a unui suflet ce-şi îngâna din dor, dintr-un dor oricât de îndepărtat sau oricât de orbecăit[11] ar fi fost acest dor

Nu ştiam nimic din presiunile la care era supus poporul meu de ceasul morţii…

Simţeam doar că o anumită herghelie de hăndrălăi[12], străini de portul şi de limba mea îşi înfigeau colţii lor în profa de Istorie (cred că Diaconu se numea), care numai dosădit ne vorbea, pe ascuns, abia prinzând inimă[13] să ne învețe ceva despre Cuza[14], Mihai Viteazul[15], Ştefan cel Mare[16].

Nu mai ştiu cum se intitula Istoria pe care o preda… Dar ştiu că vorba îi curgea ca mierea.

Numai că i se impunea să vorbească despre „epoca de aur”, şi eu nu pricepeam mare lucru. După cum nici în facultate nu înţelegeam ce fel de istorie şi materie obligatorie ni se poate preda la catedră.

Am să mă uit pe Diploma de Absolvire, căci am notele toate, acolo…Și toate titlurile obiectelor predate sunt scrise pe acea Foaie Matricolă.

Foaia Matricolă apărea scrisă, bătută la maşină de către secretarele de la Facultatea de Filologie. Mi-amintesc exact atmosfera: ele erau cele care ştiau toate amănuntele, şedinţele, trebile decanului, chestii despre burse, şedinţe, schimbări de catedra, plângeri tembele[17], etc.

Deci, ca să rămîn tot la cadru, pe acele scări ale sălilor de marmură se va întâmpla ca eu să fac parte dintr-un show, în care se dansa după melodiile lui Bob Dylan[18].

Show-ul era produs de prof-ul meu de Engleză. Nu-i mai ştiu numele. Eram îndrăgostită de el pe atunci. Numai că profa de Franceză, Cezarina Popa îl ura. Motivul? Că era prea gras şi de-un vătrai prea legănat[19].

Bineînţeles, asta mă făcea să râd în sinea mea şi-mi notam în jurnalul meu (cred că am şi azi acest jurnal) texte luate din cântecele lui Bob Dylan, care făceau vâlvă pe atunci[20].

La acest spectacol am apărut îmbrăcată în costum de cow-boy[21]. Interesant e faptul, că peste ani şi ani de zile voi ajunge să trăiesc în inima ţării cu cow-boys[22], numai că nici la TV nu mă mai uit acum, darămite să mai vizionez din filmele lor…

Mai erau vestiarele în care ne înţepeneam fripturile de-acasă şi lecitina[23] de ţinut minte,  paturile de cazarmă, din fier, cu saltele simbol în care eu citeam şi studiam de zor cursuri de Limba Franceză, duşurile ca de cazarmă[24] (care arătau aproape la fel cu cele din facultate, adică încă de pe vremea când eram forţaţi să intrăm, în calitate de studenţi, la cursul de locotenent în rezervă), fără cadă, fără nimic…

Apoi sala de mese, de bonurile căreia mă lipseam adesea ca să-mi pot cumpără o carte sau o haină de care aveam nevoie.

Mi-amintesc şi de zilele de practică la cantină[25], în care musai[26] trebuia să ajutăm bucătarul-şef la pregătirea meselor pe ziua respectivă. Făceam şmotru[27] de dimineaţă până-n amurg, fără să fim plătiţi, fără nimic…

Trotuarele din jur…din care nu lipsea, adesea, ploaia cu soare, împrejurimile cu arbori şi ienuperi, livezile, intrările şi ieşirile, sălile de limbi străine în care eu mă strecuram chiar și seara, târziu, învăţând din cursuri vechi, de Limbă Franceză, pe care mi le înmânase o altă profesoară de Franceză.

Nu Cezarina Popa, ci o alta!…Cea dintâi a ajuns să se sinucidă. Din cauza unui amor atroce, fatidic.

O vizitasem pe aceasta  de  mai multe ori.  Trebuia să-i returnez din volumașele pe care le împrumutam de la ea.

Mi-am dat atunci seama ce înseamnă să dai curs  vâltorii sufleteşti apăsând pe o clapă falsă de pian. Adică, dom’le, iubeşti, iubeşti, dar ca să-ți iei viața din cauza că nu ți se răspunde la fel iubirii tale, asta nu puteam concepe. Nu mă puteam lăsa condusă spre asemenea fapte extreme.


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Treadmill.

[2] Nenorocitul.

[3] Blogul său: http://www.paulgoma.com/.

[4] Cartea sa poate fi downloadată de aici: http://www.paulgoma.com/patimile-dupa-pitesti/.

[5] Incitante colțuri ale clădirii.

[6] Fapta necugetată de a începe un război…pentru…

[7] Ca să mă ceară în căsătorie…

[8] În amurgul serii.

[9] Autentica intimitate a realității mele…Ceea ce eu trăiam cel mai profund.

[10] În voia…

[11] Neclar.

[12] De câini feroce.

[13] Îndrăznind.

[14] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_cel_Mare.

[17] Plângeri fără rost.

[18] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Bob_Dylan.

[19] Prea sensibil de felul său.

[20] Care erau în vogă. Era muzica momentului.

[21] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cowboy.

[22] Adică în America.

[23] Cine studia, adică cine lua examenele pe bune, învățând și nu cine trecea cu mica șpagă către profesori…avea nevoie de pastile pentru întărirea memoriei. Lecitina e pentru memorie și nu numai. A se vedea: http://revistaplafar.ro/vitamine–minerale/1081/lecitina-buna-la-toate-nu-doar-pentru-memorie.html.

[24] Unul lângă altul, cu sau fără separație între ele, ceea ce presupunea faptul, că toți cei care se spălau se vedeau unii pe alții…fără nicio intimitate.

[25] Ajutor, pe gratis, din partea elevilor, pentru bucătarii cantinei, care după ce că erau plătiți…mai luau acasă și din mâncarea elevilor.

[26] În mod obligat.

[27] De toate în bucătărie…

Dumnezeul din capul lui Biță și-al lui Grasu XXL

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3a1cAdKthTk&feature]

Ca să știi cum arată Dumnezeul din capul altora…trebuie să le asculți vorbele.

Și cântecul de deasupra este despre…teologia din capul a doi tineri hip-hoperi din România…care ar putea fi comună multor tineri din România…și nu numai…

Deci, comentariu, frate!

Dumnezeul lui Biță Se uită încruntat la el și nici atunci nu mai are lacrimi, nu poate să plângă. Adică Dumnezeu e mânios, e un Dumnezeu mânios pe păcatele lui Biță…

El știe că face păcate…dar le face în continuare, că, na, viața e scurtă…și Iadul e aproape!

Pe când Dumnezeu privește mânios, Biță tace

Comunismul l-a învățat să tacă…Și democrația la fel. Pentru că ideologiile sunt bune numai cu fraierii, numai cu cei care stau în banca lor, cu cei care nu s-au trezit

Tace, ține în el multe…dar pe unele la cântă…

Îi e teamă să fie el însuși.

Îi e teamă de urmări.

Cineva, mulți, nu știm cine…îi vor răul…

Adică viața nu e safe, e în degringoladă…

Își ascunde lacrimile…

Și le-a ascuns și când a fost mic…

E băiat mare…dar nu își permite să spună că îl doare.

Nu vrea să pară slab, nebărbat…Însă și bărbații sunt slabi, și ei plâng

Și plânsul e curățitor de păcate…adică de alea spre care, Dumnezeul lui Biță privea mânios…și: pe drept cuvânt…

Își pune problema morții…și a celor care îl iubesc și îl vor iubi.

E un curaj să mori…după cum e un curaj să trăiești.

Numai că trebuie să trăiești cu Dumnezeu, dragă Biță, ca să trăiești bine!

Toți murim…dar nu mulți știu să trăiască autentic…

Testul zilnic al vieții…

Și oameni care cad în jurul meu și pentru care plâng în gând…

Biță e un om sensibil, cu sentimentul prezenței lui Dumnezeu în viața lui, cu gânduri la moarte și la suferință, cu grijă față de cei din jur.

Refrenul: băieții mari nu plâng, pentru că ei țin în ei durerea, tot focul inimii și al vieții.

Însă pentru ca această durere să fie creatoare trebuie să o plângem…pentru că altfel devine aversiune, ură, ranchiună, perversitate.

Grasu XXL (pentru că e mare…și îi place ritmul) pune problema iubirii pe care trebuie să le-o dăruim copiilor noștri…și noi ne cam facem că plouă, că mâine, că la anul și la mulți ani

Băieții mari sunt plini de sângele durerii…de aceea nu plâng.

Nu mai pot să plângă…pentru că nu mai au timp să plângă.

Ne învinge teama când ne mor apropiații, oamenii pe care îi iubim.

Împachetăm lacrimile în noi…și nu le mai plângem.

Ne înghițim lacrimile…

Însă, iată, teologie la sfârșit de strofă: băieții mari sunt pregătiți de cruce, de suferință și o poartă curat…și vor să alunge pe diavol din ei și din iadul din jur.

Așa să fie! Amin!

*

Ps: pentru că oamenii apreciază…articolul nostru!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno