Mărturisiri incomplete

Sursa imaginii

Am obosit. Sunt gata să mă predau. Depinde însă cui mă predau. Când însă cred că mă predau descurajării, mă predau lui Dumnezeu, pentru că nu mai cred în soluțiile umane. E și o descurajare care te desparte de entuziasmul ce ține de încrederea în lume.

Când nu mai voiam să am de-a face cu literatura, Dumnezeu m-a pus să scriu cărți. Acuma, când vreau să scriu cărți, îmi amintește de alte făgăduințe, de liniștire, pe care le făceam odinioară.

Știu că toate îmi sunt de folos, chiar dacă nu le înțeleg imediat.

Multe nu se înțeleg decât prin experiență grea, dură, dureroasă, prin dezlipiri sângeroase de cele de care ființa ta s-a atașat.

Multe credeai că le-ai înțeles și afli de-abia după mulți ani că, atunci când credeai că le-ai înțeles, atunci nu înțelegeai nimic.

Experiența e o dovadă că înțelepciunea sau înțelegerea nu e rațiune pură, ba chiar n-are nimic de-a face cu ea.

De aceea, nu poți să te plimbi cu lupa rațiunii deasupra faptelor vieții sau ale cărților și…să scrii alte cărți, susținând că le-ai înțeles pe cele parcurse. Adeseori nu înțelegi nici ce trăiești, cu atât mai puțin ce trăiesc și ce scriu alții.

Asta nu înseamnă că pretind identitate de experiență pentru a putea spune ceva, dar nici nu pot fi de acord cu lejeritatea investigației, care își disculpă erorile prin dreptul la libera opinie, la originalitate critică, la optica diferită a secolului, etc.

Oamenii au conștiințe. De multe ori mă întreb cum se împacă cu conștiințele lor oamenii care par că se împacă bine. Camil Petrescu zicea că luciditatea e o dramă. Dar lipsa de luciditate e o fericire?

Ana Blandiana spune că în tinerețe se credea eternă. Pentru mine e uluitor să văd oameni pe marginea gropii care încă se cred eterni. Eu am încremenit de mult de frica morții și nu mi-ar aduce niciun strop de relaxare iluzionarea.

Mulți zic că e naivă credința în Dumnezeu. Dar credința în viață, optimismul torid legat de statutul tău social, de proprietățile tale, materiale și intelectuale, fizice și psihologice, acestea sunt non-naive, sunt cum?

Oamenii sunt scufundați în ei înșiși și în ce le place să creadă despre ei. De aceea nu ajung, cei mai mulți, să învețe înaintea morții nimic despre ei înșiși. De-abia după moarte…

De aceea și Dumnezeu îi folosește ca unelte ale providenței Sale, pentru că ei nu se pot trezi din somn ca să coopereze…

Lumea e un drog. Viața e un drog, o cămașă a visului pe care nu vrei să o lepezi. Albert Camus spunea că, dacă există un copil care suferă, Dumnezeu nu poate să existe. Dar ce nu înțelegea Albert Camus e că suferință mai mare ca minciuna nu poate să existe și că nimic nu se compară cu ieșirea din carcera lumii. Suferința, la orice vârstă, te scapă de iluzia a ceea ce nu este decât o adiere, o bătaie de aripă. O bătaie de aripă de inimă.

Literatura e formată din multe cuvinte. Ele sunt un noian de sensuri și non-sensuri, la un loc.  Un noian de dureri, de iluminări, de experiențe psihologice, de iluzii și deziluzii. De dezvrăjiri ale autorului care îi vrăjesc pe cititorii blegi (mai blegi decât autorul, nu neapărat foarte blegi).

Câteodată nici eu nu mai știu ce-am trăit sau ce-am vrut să spun mai demult, pentru că nu mă mai identific cu mine însămi. Cândva am trăit ceva ce acum pare foarte străin de mine. Și să mă simt eternă?

Conștiința lucidă e o flagelare interioară, dar, dacă nu te flagelezi tu, îți rupe Dumnezeu picioarele. Spre binele tău. Pentru că crezi în droguri.

Singurii oameni sunt oamenii lui Dumnezeu. Ceilalți te pot decepționa, pentru că nu știu să fie serioși. Cu viața lor, cu viața ta…

Civilizația lui „să nu râdă lumea de noi”

E una de fațadă. Nu muncești pentru ca să te bucuri împreună cu Dumnezeu și cu oamenii,  adică pentru ca să crești spiritual, ci pentru ca să impresionezi trei clipe pe unul sau pe altul. Tocmai de aceea rezultatele ei sunt de domeniul aparenței și nu te consolidează interior.

Să facem și noi mașini ca ei, să facem și noi recolte ca ei, să facem doar de ochii lumii…Însă ochii lumii nu pot înlocui modul jegos în care te simți, atunci când ochii lumii se duc la casele lor…și tu rămâi cu nefericirea ta, cu aceeași nefericire…

Englezii sunt lorzi, nu?

Doru Octavian Dumitru a fost luni, 29 martie 2010, în emisiunea lui Cristian Brancu…și a povestit o întâmplare, pe care a trăit-o…lângă un englez…în avion. Și-a scos biscuiții să mănânce…și, văzându-l pe englez lângă el…l-a invitat  să ia…câte unul…până s-a terminat pachetul. Acum, după ce Doru nu mai avea biscuiți…englezul, lordul…și-a scos și el pachetul de biscuiți…dar l-a mâncat de unul singur.

Înțelegeți…gustul nesimțirii?!

Același gust al nesimțirii îl exhibi, când tu ai contul gușat…iar cel de lângă tine e în zdrențe.

A trece, cu nasul pe sus, pe lângă dureri imense înseamnă să ai o civilizație de neam prost. Pentru că, dacă crezi că vei fi interesant numai pentru banii tăi…te înșeli.

Nu te va iubi nimeni pentru că ai bani…dar te vor iubi toți dacă ai caracter și multă modestie.

Nu mi-a plăcut niciodată să fac ceva pentru ca unul, doi, zece să mă laude. Întotdeauna am făcut lucruri pentru că m-au împlinit și m-au împlinit atât de mult încât nu vreau să am o altă viață decât cea pe care o am. Pentru că civilizația este pentru mine tot acest mod foarte complex de interrelaționare prin care eu îmi exprim împlinirea interioară.

Sunt manierat, atent, mărinimos, delicat, deschis și jovial cu oamenii nu pentru că sunt o păpușă cu dinți, ca la circ, care zâmbește la pocnitul din degete…ci pentru că acesta sunt. În relațiile cu alții sunt ceea ce sunt…nu ceea ce vreau să par. Și chiar dacă nu sunt înțelese bucuria și împlinirea mea eu cred că, în timp, lucrurile se lămuresc  și cât mai mulți vor înțelege că nu joc un rol vizavi de ei ci îmi exprim, pe măsură ce mă lasă să fac asta, propria mea personalitate, care este deloc ușor de conturat sau de înțeles.

Deci nu e bine să pari civilizat…dacă nu ești.

Adică nu e bine să pari sensibil, atent, grijuliu, frumos, smerit, educat, un spirit plenar…dacă tu ești o biată paiață.

Dacă vrei să fii civilizat, atunci înduhovnicește-te și umple-te de multă cunoaștere!

Și dacă faci asta, atunci, cu siguranță, persoana ta va rămâne în oameni și în istorie.

Va rămâne de la sine…și nu prin diverse tertipuri.

Nervi românești

În seara de 29 martie 2010, pe Vox News, fostul președinte Emil Constantinescu e întrebat despre criza din România. Și răspunde: actuala criză e una de nervi. Pentru că toată lumea e enervată din cauza antagonismelor pe care le determină actualul președinte.

Tot acesta a spus că la ultimele alegeri prezidențiale cea mai mare dezamăgire a produs-o electoratul român, care a ales fără perspectivă și conștiință civică și că e nevoie de o nouă reafirmare a societății civile, adică a oamenilor care își asumă, în mod activ, situația României și caută soluții pentru problemele noastre.

Cât de trist!

În emisiunea În gura presei din 29 martie 2010, Mircea Badea a declarat că nu știe ce e aia o prescură și că de 35 sau 36 de ani (vârsta pe care o are acum) nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit niciodată.

De unde atunci să cunoască bucuria duhovnicească și adevărata înțelepciune, dacă Dumnezeu nu l-a învățat acest lucru?

Și cum să fie liniștit și întreg la minte cineva, care nu are tangeță cu viața Bisericii?

Acum sunt explicabile excesele sale de bădărănie la adresa credinței și a vieții noastre bisericești.

Recuperări istorice

Îți dai seama de importanța lor, la modul propriu, când îți inventariezi trecutul. Când începi să îți scanezi fotografiile, caietele de la școală, scrisorile, diverse acte și documente, manuscrise personale, înțelegi că tu ești, pentu alții, numai conform cu aceste date inventariate, stocate digital.

Și de aici se dezvoltă interesul viu pentru trecut și pentru prezent în același timp. Pentru că, dacă recuperarea trecutului, mai recent sau mai îndepărtat, cu precădere, înseamnă o cunoaștere a surselor pregătite de către alții, prezentul nostru, păstrat cu grijă, e munca noastră de conștiință pentru viitor.

Însă recuperările istorice (date, obiecte, imagini, filme etc.) trebuie să fie mai mult decât un hobby egoist, în care strângem obiecte numai pentru noi.

Recuperările istorice trebuie să aibă conștiința folosului larg, a binelui comun, fapt pentru care trebuie să se constituie într-o muncă de cercetare onestă și profundă, în care să prezentăm și altora rodul elaborărilor noastre vizavi de o anume problemă.

Am trăit momente de fascinație și de candoare ori de câte ori mi-am privit sutele de foi manuscriptice, cu creațiile, însemnările, desenele, căutările mele febrile. Acele foi sunt niște fotografii ale sufletului meu, tot la fel de precise ca și fotografiile ca atare.

Față în fața cu manuscrisele redescoperi oamenii care le-au scris, le cunoști bucuriile și tristețile, dorul de comuniune, dorul de împlinire…și cine/ ce s-a interpus în fața bucuriei lor în mod samavolnic.

Și fără aceste date suntem, în mod dureros, rupți de trecut și nu avem rădăcini adânci în prezent. Viitorul e privit cu calmitate și încredere, dacă suntem deschiși cunoașterii trecutului nostru, dar și prezentului, oricât de nefavorabile ne-ar fi amândouă.