Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 13 martie 2011

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [45]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 378-383.

***

Credeam că înmormântarea bunicului meu va fi o traumă, o durere enormă. Însă zâmbetul său de pe faţă şi harul dumnezeiesc care s-a pogorât în inima mea m-au umplut de o mare fericire.

Credeam că e o zi de praznic.

Nu am putut să plâng mai deloc.

Înmormântarea nu mi-a accentuat prezenţa morţii ci, dimpotrivă: prezenţa vieţii, a bucuriei.

Când citeam la Psaltire[1], la capul său, aveam senzaţia continuă că acum se ridică, că acum se scoală din coşciug. Aveam senzaţia că trebuie să învie și nu că trebuie să îl înmormântăm.

Şi asta, pentru că era primul mort frumos pe care l-am văzut. Era prea viu şi cu un zâmbet de împăcare pe întreaga față.

Cred că Dumnezeu S-a milostivit de el.

Şi când scriu acum, mă bucur.

Cred că mulţi s-au smintit de mine pentru faptul că nu m-au văzut plângând. Au crezut poate că nu mă doare, că el nu a contat deloc pentru mine.

La predică le-am spus că eu mă bucur că a murit împăcat cu Dumnezeu şi că el nu e mort, ci e viu.

Moartea nu înghite viaţa. Abia cu moartea începe adevărata viaţă.

Închistarea în reguli şi obiceiuri prosteşti şi multa prostie a consătenilor mei m-au îndurerat mult. Mai ales răutatea şi invidia de care dau dovadă mereu.

Ochii oamenilor mă sfârtecă, mă înspăimântă. Faptul că nu am dat găină pe sub tron a fost un mare subiect de „scandal”. Au găsit ei că crucea „nu trebuia” să stea acolo și că trebuia să fac asta şi nu pe cealaltă

Şi la un moment dat mi-au spus că le e frică de mine. Dar eu nu le făcusem nimic! Îi înspăimântă seriozitatea din ochii și din cuvintele mele?

Dracii invidiază nespus de mult înţelegerea şi dragostea mea cu Gianina [Picioruș] şi îi pune pe oameni ca să ne bârfească din senin.

Tocmai de la cei care ne aşteptăm mai puţin la „surprize neplăcute”, tocmai aceia ni le fac.

Demonii îmi strică lucrurile care îmi plac, îmi aduc frici şi nelinişti neprevăzute când am de lucru, îmi pun piedici pentru examene şi încearcă să mă tracaseze în chip şi fel.

Eram duminică în faţa Sfântului Potir şi mă uitam la Hristosul meu, pe Care aveam să Îl mănânc, pentru ca să fie cu mine. Şi m-a copleşit deodată iubirea lui Dumnezeu, când m-am gândit de câte ori m-am mărturisit Lui şi m-am împărtăşit cu El.

Am fost un pacient care am beneficiat de multă delicateţe şi candoare dumnezeiască. El m-a iubit mult. El, Dumnezeul nostru.

La slujbă am început să simt că pot cânta din nou din toată inima. Durerea naşte cântec, dor. Durerea naşte jale vie, unduire de dor pentru Dumnezeu.

Condescendenţa faţă de oameni, pe care o trăiesc  din ce în ce mai mult, mă face să nu mai pot fi drept cu ei. Îmi e prea milă de cei care îmi fac rău, de cei care sunt răi, neascultători, netrebnici.

Pe măsură ce ei devin tot mai răi cu mine, pe atât îmi clocoteşte în inimă şi mai multă dragoste.

Şi eu sunt netrebnic, Dumnezeule, şi înşelat de diavoli din multe părţi. Şi inima mea e bolnavă de păcate. Dar dorul după Tine mă mistuie, că Tu eşti Dumnezeul celor vii şi nu al morţilor. Ești Dumnezeul celor vii cu inima.

Tataie Marin a adormit în preziua Sfântului Mucenic Marin[2]: deci aproape de unul dintre apărătorii săi.

Eu cum voi muri? Unde voi muri?

Când m-am dus la Fericitul Ilie [văzătorul de Dumnezeu] şi mi-a spus că a început să aibă din nou vederi dumnezeieşti, am înţeles că şi pe el îl pregăteşte Dumnezeu pentru odihna şi fericirea cea veşnică. După atâta dor şi rugăciune, chin şi aşteptare, Dumnezeu trimite mila Sa celor care Îl caută fără preget.

Acum, de la sine, nu mă pot apropia de emisiuni de divertisment şi de locuri de petrecere. Simt că ar fi ca și când l-aş trăda pe tataie.

Nu pot să înţeleg faptul că nu mai e printre noi. Nu am început să îi simt lipsa, atâta timp cât el este foarte prezent în mine. Sau nu ştiu dacă pot pierde pe cineva, atâta timp cât iubirea îi ţine vii pe cei care se iubesc.

Primăvara a venit din plin.

Renaşte natura dar ies la iveală şi patimile noastre mult mai pregnant.

Glasul lui, al cerşetorului, mi-a intrat până în inimă şi m-a durut. Uneori suntem tare surzi şi reci la apelurile fraţilor noştri.

Prin fiecare eveniment din viaţa noastră, Dumnezeu ne sculptează frumuseţea sufletului, dacă acceptăm lucrarea Sa cea prea măiastră.

Ne schimbăm mereu. Mergem spre o înfăţişare necunoscută nouă dar pe care o dobândim cu harul lui Dumnezeu.

Vorbeam cu Gianina [Picioruș] şi îi spuneam: slujba înmormântării e cea mai „enervantă” slujbă a Sfintei Biserici pentru că îi aminteşte acestei lumi parşive adevăruri „enervante”, „îndrăzneţe”.

Se spune la un moment dat: „când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim”.

Facem noi toate învârtelile, toate hoţăriile de pe faţa pământului…şi deodată vine moartea şi ne enervează cumplit.

Un vecin al nostru de la ţară trebuia să fie împărtăşit. Era aproape de moarte. Nevasta lui i-a spus că îi dă medicamente. Când preotul l-a împărtăşit, el a drăcuit Sfintele Taine, pentru că „au fost rele”. I-au ars sufletul demonizat şi demonii l-au îndemnat să hulească.

Aseară,  ţigăncile inepte, care se ocupă de vrăjitorie, se închinau în faţa camerelor de luat vederi înainte de a face rele. Ele cred că nimeni nu îşi dă seama de satanismul lor.

*

Tocmai o aşteptam să vină de la examene. Mă rugasem îndelung pentru ea. Simţeam emoţiile pe care ea le-a avut la examene şi cum, deodată, ele au încetat. Şi când a venit acasă eram nerăbdător să aud ce a făcut.

Prea Curata Stăpână a ajutat-o enorm de mult şi acum, la acest ultim examen pentru doctorat.

M-am bucurat cu Gianina [Picioruș] de reuşita, de bucuria ei. Cum puteam să nu mă bucur, dacă eu eram în rugăciune pentru ea?!

Şi tocmai când ne bucuram și nu ne gândeam niciunul la vreun lucru rău, s-a apropiat de mine un demon al invidiei, care nu mai mă străbătuse niciodată, și care vroia să mă convingă de contrariu cu orice preţ.

Cu harul lui Dumnezeu am luptat împotriva acestui demon şi harul dumnezeiesc l-a îndepărtat.

Şi mă gândeam după aceea: dacă aș fi acceptat acel demon şi aș fi crezut că e gândul meu, că asta simt eu cu adevărat, nu se strica toată fericirea mea pentru ea? Cu siguranţă!

A-ţi părea rău de reuşitele altora, de harul lui Dumnezeu care lucrează în oameni e un păcat împotriva Sfântului Duh.

Şi la fel vine demonul curviei, al neîncrederii, al urii.

Vin şi se luptă cu raţiunea ta ca să îi accepţi, să îi laşi să te conducă unde vor ei.

Părintele translator a ţinut predica despre Sfânta Maria Egipteanca[3] evidenţiind faptul, că schimbarea ei s-a petrecut într-un moment, datorită puterii dumnezeieşti a Sfintei Cruci.

Şaptesprezece ani de curvie pentru 47 de ani de nevoinţă: sublinierea forte pe care a făcut-o.

În locaşul unde slujeşte el, oamenii au un alt obicei ciudat: ating lumânarea paraclisierului ori de câte ori iese la vohod.

M-a invitat să vin în Sfântul Altar altă dată şi mi-a spus că e de la Costeşti. El îl ajută pe Prea Fericitul cu traducerea din limba greacă.

Bucuria harului dumnezeiesc nu poate nimeni să ţi-o fure. Curăţia inimii e locul unde Dumnezeu Îşi trimite frumuseţea.

M-am rugat pentru fratele Marin, bunicul meu, şi simt să mă rog pentru el. Îmi pare rău că nu am fost la pomenirea sa de nouă zile dar m-am rugat, aici, la București, pentru el.

Vream să împart nişte vin pentru el şi poate că o să reuşesc până la urmă.

Nu am nici acum sentimentul că sunt părăsit de el. Poate o să apară în timp.

Îmi pare rău[4] că sunt tare nemilostiv, tare rece. Simt să dau din toată inima dar o mie de motive, cât și unele obiective, mă reţin.

Orice Sfântă Biserică trebuie să aibă fântâna şi veceul ei deschise pentru toţi. Dacă vrei să te duci la un veceu, la București, aproape că nu ai unde. Şi dacă şi ale noastre sunt închise, atunci unde să te duci?

Când o să învăţăm să ne comportăm în Sfânta Biserică?

Respectul faţă de celălalt, grija pe unde calci sunt foarte importante la orice slujbă.

Nu contează că nu l-ai mai văzut pe acolo până acum: primeşte-l şi pe el!

Privirea ostentativă trebuie să dispară.

Doamne, învaţă-ne să fim buni, răbdători, înţelegători. Învaţă-ne să fim îngăduitori şi responsabili faţă de toţi.


[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Psaltirea.

[2] Adică pe 16 martie 2004. Și Sfântul Mucenic Marin e pe 17 martie: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie17.htm.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Maria_Egipteanca.

[4] Icoana Sfintei Maria Egipteanca de deasupra (va apărea în forma finală a cărții n. n.) a fost pictată de Ovidiu Clapa în 2008 și e preluată din articolul de aici: http://www.doxologia.ro/imagine/sfanta-cuvioasa-maria-egipteanca.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [44]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 375-378.

***

„Umblaţi întru iubire” (Efes. 5, 2), trăiţi întru iubire, cu iubire multă. Dar Sfântul Pavel continuă: nu cu orice iubire să vă umpleţi viaţa, ci „precum şi Hristos ne-a iubit pe noi” (Ibidem).

Trebuie să trăim cu iubire sfântă, din iubirea neîntrecută a Fiului lui Dumnezeu cu care El a iubit umanitatea.

Responsabilitatea iubirii noastre e covârşitoare.

Nu trebuie să iubim ca oamenii.

Nu trebuie să iubim ca animalul, care îşi iubeşte numai puii lui. Ci să iubim ca Dumnezeu, Care nu face diferenţe între oameni ci îi iubeşte pe toţi deopotrivă.

Iubirea lui Dumnezeu e răstignită. E o dragoste care acceptă moartea, ca mergere până la capăt pentru mântuirea noastră.

Şi mântuirea înseamnă recuperarea noastră din moarte, din mâna diavolului.

Mântuirea e scoaterea noastră din devierea păcatului, din întunericul existenţial, din dezordinea unei vieţi oarecare.

El S-a dat pe Sine „prinos şi jertfă lui Dumnezeu” (Ibidem).

Şi acest lucru îl va repeta adesea Sfântul Chiril al Alexandriei: Hristos e oferirea de Sine adusă Tatălui „întru miros cu bună mireasmă” (Ef. 5, 2, cf. ed. BOR 1988). Sau: „într-un miros de bună mireasmă”, ca în GNT.

Oferirea Fiului din dragoste pentru noi e o frumuseţe în faţa Tatălui. Jertfa Sa e o bună mireasmă, o tămâie binemirositoare, pentru că e Jertfa curăţiei, oferirea de Sine care nu are nimic pătat, nimic ciuntit.

După cum Fiul S-a dat pe Sine pentru noi, fără păcat, fără miros de întinăciune, adică cu multă iubire, cu multă frumuseţe, tot la fel trebuie să iubim şi noi lumea: cu multă frumuseţe, cu multă gingăşie.

Gingăşia iubirii noastre, adică curăţia ei trebuie să transpară din aceea, că nu facem ceva uitându-ne la noi, ci la cei care stau în faţa noastră.

Trebuie să ne aducem înaintea altora, să ne facem expliciţi, pentru ca şi ei să se facă expliciţi nouă sau să aibă curajul de a trece peste bariera necunoaşterii şi a neîncrederii în celălalt şi să vină la relaţia iubirii, a cunoaşterii reciproce.

Iubirea e o recunoaştere din ambele părţi.

Iubirea îl face pe fiecare în parte să îi recunoască pe alţii şi să se recunoască în iubirea altora.

Când eşti cunoscut de alţii cu adevărat, din iubirea lor tu vezi chipul tău, ce este de remarcat în tine şi ceea ce a fost remarcat din tine de către alţii.

Te vezi în gesturile de iubire ale altora, înţelegi cât contezi pentru alţii.

Şi cât faci tu pentru alţii nu iei în seamă, pentru că tu vrei să-i vezi pe ceilalţi mulţumiţi.

Eşti mulţumit de treaba ta nu privind la tine, ci privind cum ceilalţi s-au bucurat de tine, de ce ai spus şi ai făcut tu.

Făcând altora bucurii, înţelegi ce e bucuria: o trăire cu altul a unei bucurii la care aţi lucrat împreună.

Numai când umbli în iubire, viaţa altora este şi a ta. Tu te contaminezi de persoana altuia, de toate persoanele. Iubirea ta îi contaminează pe alţii şi poate ca şi alţii să te contamineze cu iubirea lor.

Interacţiunile dintre noi formează stabilitatea sau instabilitatea climatului dintre noi.

Pacea lumii e formată din ce emană din noi.

Tocmai de aceea, pacea lumii devine de multe ori răzbunarea noastră, neputinţa noastră de a iubi şi a ierta: adică război.

Războiul e neputinţa de a renunţa la noi înşine.

*

Îmi e greu, Doamne, Dumnezeul meu! Nu mă lăsa pradă singurătăţii deznădăjduite, frigului din inimă. Nu lăsa loc gheţii în inima mea, că se sminteşte repede mintea mea.

Fii cu mine, Doamne şi cu lumea Ta şi învaţă-ne din nou să fim buni, să zâmbim din nou.

Vom ajunge să nu mai ştim ce să facem? Sau vom decădea din ce în ce mai mult, până când ni se va acri de noi şi ne vom pocăi?

Mă zdrobeşte indiferenţa, nefericirea oamenilor, egoismul lor.

Astăzi m-am simţit atât de singur, de inutil pe stradă, încât am crezut că nimeni nu are nevoie de nimeni. Dar nu e adevărat!

Trebuie să ne reumanizăm.

Trebuie să redevenim oamenii lui Dumnezeu şi să alungăm odată din noi urâciunea.

Spălarea creierelor e înfiorătoare. Parcă nimeni nu mai vrea să fie el însuşi.

De vreo jumătate de an şi mai bine, televiziunile ne propun o grilă de programe din ce în ce mai proastă, la limita ridicolului.

Se caută imbecilizarea noastră, alinierea noastră cu orice preţ la nişte standarde pe care puţini le înţeleg şi le vor.

Unde mergem noi? Spre ce ne îndreptăm?

Doamne, ai milă de noi şi ne iartă. Facă-se voia Ta întru noi şi ne miluieşte!

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [43]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 371-375.

***

De când m-am apropiat şi mai mult de cuvinte, cuvintele încep să-mi vorbească altfel.

Spre exemplu: „a merge drept” înseamnă a merge rectiliniu, a merge pe o cărare, a nu merge împleticit, a nu fi beat sau a avea o viaţă curată.

Limba unui popor se îmbogăţeşte uimitor de mult, cu fiecare om în parte.

Dacă spun: „merg drept înainte, până la intersecţie”, nimeni nu va înţelege că merg pe o cale bună, pe calea lui Dumnezeu ci că merg pe jos sau cu maşina până la intersecţia cutare, pentru a o lua la dreapta, pe alt bulevard.

Dar: „mergea aiurea” arată comportamentul unui nebun sau al unui om beat sau al unuia care vrea să se prostească.

„Afacerea merge bine”, adică e rentabilă. Dar afacerea nu merge nicăieri, ci productivitatea firmei respective e într-o continuă creştere.

„Să nu te opreşti” e o afirmaţie imperativă, care poate fi înţeleasă în multe feluri.

Dar: „să nu te opreşti; să mergi până la capăt cu studiile”, arată ceva şi mai mult: te arată pe tine într-o continuă adâncire în înţelegere, pe care o poţi exprima ca „ridicare la noi înţelegeri” sau ca „escaladare a tuturor treptelor de învăţământ”.

Putem vorbi despre „un om drept”, care nu e cocoşat, care e înalt şi fără o aplecare a trupului spre înainte dar şi de un „om drept”, plin de virtuţi, de un om „vertical” în viaţa sa.

Dar cine a dat pe cine? A dat statul în picioare, în poziţie de drepţi, pe a fi drept, Sfânt sau dreptatea, ca virtute dumnezeiască, a încetăţenit ideea de a sta drept?

A căzut în păcat”: adică a căzut din dreptate, din poziţia de a fi drept.

Păcatul e considerat ca o cădere, ca o prăbuşire, ca o cădere jos. Nu spunem „s-a rostogolit în păcat”, ci simplu: „a căzut”.

Noi presupunem imediat că a căzut jos, că a rămas fără viaţă, că a leşinat, că a intrat în inconştienţă. Dar această cădere în păcat, deşi e exprimată ca o doborâre la pământ în textele liturgice, nu presupune moartea, pe un om aflat în moarte definitivă, ci pe un om între viaţă şi moarte, care poate oricând „să se ridice”.

Cum s-ar mai putea ridica cineva, dacă nu ar mai avea puţină viaţă? Şi totuşi, Dumnezeu îi ridică şi pe cei din „umbra morţii” sau din moarte, înviindu-i la o viaţă nouă.

Când Domnul învie, auzim cântându-se : „Sculatu-Te-ai din moarte, Iisuse”.

Învierea e o sculare, o ridicare din moarte, o ridicare după o mică aţipire.

Realitatea morţii, vizavi de cel răposat, ne predispune la a vedea mortul întins, pus pe ceva.

Şi dacă el ar învia, dacă s-ar ridica din moarte şi ar sta în picioare, am spune că el „stă drept”, stă în două picioare şi nu că e „drept”, Sfânt, în mod neapărat.

A sta drept, în picioare, nu presupune a fi şi Sfânt. Dar sfinţenia e prezentată ca stare de dreptate iar faptele bune, în Mt 6, 1, sunt „fapte de dreptate”.

Însă cum înţelege cel credincios realitatea dreptăţii, dacă i se vorbește despre fapte ale dreptăţii? Faptele creează dreptatea sau apar din cauza dreptăţii interioare?

Corelativul sinonimic al dreptăţii e sfinţenia. Dar ambele terminologii sunt prea ample sau prea vagi pentru ca să fie intuite deplin.

Aproximările noastre dovedesc gradul ridicat de înţelegere a acestor realităţi.

E uşor să spui că cineva e Sfânt dar e greu să nuanţezi ce este sfinţenia.

Mergi drept. Dar de ce mergi drept? Ce îl face pe un om să meargă drept? De unde înţelege el cât de mult înseamnă binele acestui mers drept?

Spre exemplu, filosofii şi literaţii ne propun adesea curse gâfâitoare de înţelegere, pentru ca să ne spună la sfârşit, că nu adevărurile contează sau faptul de a ajunge la adevăruri, ci efortul înţelegerii, al căutării, al tinderii spre ele.

Când filosoful aude de Religie, aude de propoziţii apriorice, de postulate ale gândirii şi ale experienţei, care par să nu aibă nicio valoare experenţială sau epistemologică.

Însă, Revelaţia dumnezeiască nu pleacă de la neştiinţă, ci de la maxima realitate a exprimării adevărului, fapt pentru care ea invită la iubire, pentru că dezveleşte adevărul despre om, despre statura lui, despre ţelul său.

Credincioşii noştri nu-şi pun multe întrebări gnoseologice, pentru că multe dintre întrebările pe care şi le-ar putea pune sunt de domeniul ridicolului în faţa luminozităţii Revelaţiei.

Dar, adesea, mulţi sunt îmboldiţi de idei uşuratice, ca spre exemplu: Cum arată Dumnezeu? Cine L-a văzut? Cum poate exista Cineva din totdeauna? Ce înseamnă să fii veşnic, să fii atotputernic, să fii atotbun?

Ni se pare că sunt întrebări relevante dar nu sunt.

Întrebările concrete în faţa Revelaţiei nu iau înfăţişarea întrebărilor autonomiste în faţa lui Dumnezeu ci, mai degrabă, a rugăciunii.

Când noi vrem să-L întrebăm ceva pe Dumnezeu, Îl întrebăm rugându-ne Lui.

Formularea întrebării nu este niciodată imperioasă, pentru că asta denotă o atitudine frivolă în fața Celui întrebat.

Și nu Îl întrebăm pe Dumnezeu despre ceva anume ca şi când am fi egalii Săi, ci întrebarea noastră e o mirare evlavioasă în care El are ultimul cuvânt. Dar nu într-o clipă sau într-un interval de o săptămână, ci atunci când El va dori.

„Facă-se voia Ta” nu înseamnă: „să se facă azi, acum”, ci: „când Tu vrei să se facă, atunci să se facă”.

Este dramatic de observat cum aroganţa scolasticilor, spre exemplu, a presupus că poate „fura” adevărul dumnezeiesc, dacă îl presupun mental sau îl judecă pe picior de egalitate cu Dumnezeu.

La fel stau lucrurile şi în comentariile ştiinţifice la cărţi sfinte: materia de studiat e fărâmiţată, interpelată, condamnată adesea, i se pune o parafă, fără ca cel care a creat-o sau a inspirat-o să aibă ceva de-a face cu exegeza eruditului.

Și e dramatic și modul cum Îl gândim pe Dumnezeu fără a-L băga în seamă. Cum discutăm despre El ca şi când ar fi vreun film văzut de curând.

Şi iarăşi este dramatic modul lejer în care se formează opiniile noastre. Adică fără a fi urmărite de întrebarea: E adevărat ce cred eu sau nu?

În unele cântări auzim: „îndreptează-mă”. Dar „a te îndrepta” de aici e înţeles de noi prin „a ieşi din împovărarea păcatelor”, deşi păcatele nu sunt văzute ca nişte pietre de moară pe care le cărăm în spate, ci ca realităţi care ne-au afectat sufletul.

Sunt aplecat spre pământ. Mă vrăjeşte, îmi ia ochii lumea. De aceea nu stau drept, nu privesc înspre cer, ci înspre pământ.

Merg aplecat după roşcove, aplecat asupra poftelor de tot felul, fără a mai putea, prin mine însumi, să-mi recapăt starea iniţială.

Dacă Hristos mă îndreptează înseamnă că mă face sănătos la suflet. Mă face să nu mai simt nevoia să fiu scormonitorul murdăriei, ci să privesc frumuseţea Sa, să privesc „spre cele înalte”.

Am atras atenţia de mai multe ori faţă de cuvântul „viază”: „Viază-mă, ca să Îţi cânt Ţie”.

Nu înseamnă numai: „să mă faci viu” azi sau doar odată, ci: „să mă faci viu mereu, în fiecare clipă, să mă susţii în viaţa dumnezeiască, Dumnezeul meu”.

Auzim şi „înviază sufletul meu”. Dar e vorba de acum, de azi.

Pe când „viază-mă” arată o condiţie permanentă a lucrării lui Dumnezeu în fiinţa noastră.

*

Am continuat să îmi cunosc oraşul. Şi cu troleibuzul 69 am ajuns în cartierele sărăciei.

Şi am înţeles că nu trebuie să mai cer ceva de acolo de unde nu am pus nimic. Asta m-a liniştit încă odată. Și mai mult. Pentru că mă războiam cu mine şi nu cu cineva anume.

Am renunţat în mine însumi la lupta cu toţi aceia, care nu se lasă convinşi că viaţa arată altcumva. Vrând să fac lumină şi la alţii, am cerut multora ceea ce nu erau dispuşi să facă. Şi am înţeles, că oricât de bun e gândul tău, oricât de dumnezeiesc ar fi, dacă nu e plăcut de cel care te ascultă, nu poate să-l înnoiască nicidecum.

Adevărul te eliberează. El te eliberează când faci binele, când urmezi binele.

În Sfânta Biserică a armatei, de lângă Favorit, am găsit Sfinte Moaşte din Sfinţii Niculiţelului (din Sfinţii Zoticos, Atallos, Camasis şi Filippos)[1], din Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion[2] şi din Sfântul Panaghiotis[3].

De ce se fac Biserici din lemn în Bucureşti? Pentru că sunt mai ieftine şi nu trebuie să mai dai milioane de lei pentru pictură.

Vedeam ceasul în stânga. Din punct de vedere practic e un bine. Dar ceasul exclude rugăciunea.

Mă urmăreau ochii unei fete care cânta la strană. Nu întreb ce vroia, ci de ce se pierdea în ochii mei?

Căutăm în ochii altora o odihnă. Ochii care ne sunt ostili nu ne odihnesc. Ochii iscoditori ne scot din sărite, ne irită.

Formele pe care le ia rugăciunea în noi ne uimesc în timp. Devenim tot mai simpli cu trecerea timpului, chiar dacă nu vrem să arătăm asta.

Se iubesc oamenii de 8 martie? Cadourile curg. La fel şi telefoanele şi florile.

Ne place să ne vedem unul pe altul zâmbind şi să ne facem curaj unii altora.

Când sărăcia, incultura, neştiinţa sunt aşa de mari, ce să mai ceri standarde la astfel de oameni?!

E o minune dacă omul mai vine la Sfânta Biserică. Va mai veni şi pe viitor?

Mă uitam la blocuri: mii de locuinţe. Și Biserica lor, în ea, abia dacă încăpea o scară de bloc.

Păi în Bucureşti trebuie să clădim nu zeci de Biserici, ci zeci de mii de Biserici, dacă vrem Biserici din astea mici, unde să n-ai loc să te miști.

Un supermarket e ditamai hala și tot nu ai loc iar Bisericuţele noastre sunt mici, neîncăpătoare.

La unele Sfinte Biserici stăm ca legumele la piaţă: unii în capul altora. Cei mai scunzi nici nu-l văd pe preot. Cei cu deficiențe de auz nici nu prea aud ce se spune la strană sau în altar. Cei înalţi trec peste cei mici. Cei graşi fac pârtie în urma lor…Și frichineală toată ziua în Sfânta Biserică!

La noi, la slujbe, se intră şi se iese şi doar câţiva vin ca să fie atenţi.

Mă gândeam: credincioşii se plictisesc pentru că nu sunt surprinşi la slujbe. Dacă i-am surprinde prin ceva, dacă i-am impresiona în bine la fiecare slujbă, ne-ar asculta, ne-ar urma.


[1] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-04-sf_zotic_atal_camasie_si_filip.html.

[2] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Epictet_si_Astion_din_Halmyris.

[3] Şi parcă mai era un fragment şi de la un alt Sfânt…

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [42]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 364-370.

*

Mergând și la alte Sfinte Biserici din Bucureşti am trăit simțământul dureros că parcă merg, rătăcesc prin pustiu.

Apucăturile credincioşilor noştri mă înspăimântă. Se simt imediat diferenţele culturale, sociale, teologice dacă intri, în mod succesiv, în mai multe Biserici și îi privești pe credincioșii care participă la slujbă.

Îţi sar în ochi deficienţele credincioşilor noştri.

Am trecut prin două monumente istorice de secol XVII, cu comunităţi de oameni săraci, pentru ca să mă opresc la un locaş grecesc[1], fastuos, unde numai bogaţii se afişau. Nu ştiam cine slujeşte acolo. A fost o surpriză plină de bucurie pentru mine[2].

Cei săraci merg în locaşuri sărace iar bogaţii se retrag în cele bogate.

Împărţirile acestea mă dor. Ele nu au nimic de-a face cu frăţietatea care trebuie să domnească între noi.

Avem locaşuri puţine, multe cu condiţii precare, în care abia ar încăpea, cu chiu cu vai, 10 % din populația Bucureştiului.

Dacă printr-o mare minune toţi ar veni la slujbă, noi, Biserica Ortodoxă Română, nu am avea unde să-i invităm să intre pe credincioşii noştri. Nu mai zic de alţii care vor să vină.

Părintele Ioan a slujit în greceşte şi doar câteva rugăciuni au fost în română. Am fost foarte puţini la Sfânta Liturghie și ne-am umplut de multă liniște.

Aerul european era prezent în Sfântul Locaş: civilizaţie, respect, curăţenie.

Însă nimeni dintre greci nu a îngenuncheat la slujbă. S-a împărtăşit copilul din Sfântul Altar, care era român, şi o mamă cu fiica ei, care probabil că erau greci. Mama şi fiica au venit fără lumânare la împărtăşire iar starea lor era foarte relaxată, fără umilinţa Ortodoxiei.

Pe măsură ce grecii erau eleganţi şi bogaţi, românii, pe care i-am întâlnit la celelalte două Sfinte Biserici româneşti, erau săraci, slab pregătiţi, cu salarii mizere.

Nu vreau să mai dau nume, căci e prea apăsător pentru mine.

Undeva am găsit un locaş unde toată lumea cânta dar nimeni nu avea pregătire teologică cât de cât.

Se încurajează prostia şi fariseismul, pentru că credincioşii noştri sunt ţinuţi într-un cabotinism şi într-o pseudo stare religioasă, într-o înşelare nenorocită care e chinuitoare când o descoperi.

Un bărbat cădea şi se închina tot timpul deşi unele femei vroiau să treacă pe lângă el.

Gesturile de paradă sunt manifestări ale unei suflet foarte bolnav.

Mă cutremur de suferinţa acestor oameni, mai ales că o înţeleg în parte, pentru că şi eu am trecut prin această neştiinţă îngâmfată ca şi ei.

Neştiinţa mândră e cea mai mare problemă a celor puţini educaţi. Iar cei cu multe titluri ştiinţifice suferă de aroganţa fariseică a omului, care îşi permite să ştie multe, dar care face foarte puţine pentru alții.

Studenţii la Teologie au o vorbă nu prea ortodoxă dar care conține mult adevăr: „a ţinut o predică de toată trebuinţa”. Cel care predică oricând la fel, în orice situaţie, e cel cu predică „de toată trebuinţa”.

Adică el se crede atât de deştept, încât crede că tot ce spune e foarte interesant, deşi nu spune nimic concret.

Predica lui e un ghiveci cu de toate, fără cap şi fără coadă…dar prin care nu stresează pe nimeni.

De fapt asta e și strategia: să predice despre orice, să sară din subiect în subiect, să trateze totul în mod superficial și să evite orice subiect sau afirmație care ar cădea greu la inima credincioșilor.

Slujitorii şi credincioşii noştri au devenit călduţi în multe şi asta o să ne coste deopotrivă.

Dacă lucrurile merg prost din punct de vedere personal, vine din aceea că nici înainte şi nici acum lucrurile n-au fost prea bine.

Pe mine nu mă interesează procentele sondajelor, adică câţi sunt şi câţi nu sunt ortodocşi. Pe mine mă interesează, şi pe Dumnezeu Îl interesează în primul rând, ca noi să fim ortodocşi cu adevărat, adică să ştim cine suntem şi să ne comportăm ca atare.

Privesc slujbele Molitfelnicului[3] în mod expectativ. Mă pregătesc pentru viitoarele constatări din comentariu. Şi mi-am dat seama cât de absolut îl privesc pe om Sfintele Taine.

Am ajuns la concluzia, că dacă un preot aplică literal cerinţele de la Sfânta Spovedanie, acela e cea mai mare catastrofă pentru comunitatea sa.

Un preot fără mintea lui Hristos face mai mult rău decât bine pentru credincioşi.

Am avea credincioşi care nu s-ar împărtăşi mai deloc toată viaţa dar şi preoţi şi ierarhi care nu ar mai sluji cu anii.

Iconomia Sfintei Biserici însă este adevăratul mod de a lucra al lui Dumnezeu în lume.

Dacă preotul nu vine spre credincios, dacă nu îi arată milostivirea lui Dumnezeu, înţelegerea şi compătimirea lui Dumnezeu cu el, credinciosul nu mai vede decât un Dumnezeu „al răzbunării”, un Dumnezeu „al nebuniei”, Care „nu este realist”.

Cu toţii suntem răspunzători de credinţa şi de comportamentul fraţilor noştri.

Cine îi vindecă pe oamenii aceştia paralizaţi de frică, de obsesii satanice, de dorințe terifiante? Cine îi ajută pe ei?

Doamne, până când vom mai fii atât de cruzi, atât de laşi, atât de neumani? Până când frumuseţea din noi va rămâne scufundată în adânc?

Nu dăm dreptul oamenilor să fie fericiţi.

Nu încurajăm fericirea, deşi Biserica Ortodoxă, Biserica unică a lui Dumnezeu e Biserica fericirii, a îndumnezeirii, a dragostei.

De ce nu mai vrem să-L iubim pe Dumnezeu, când El ne iubeşte atât de mult?

Cum ne lasă reci cuvintele Sale cele atât de fierbinţi?

Cum de stăm atât de nepăsători, atât de răi, atât de frivoli?

Mă doare rătăcirea lumii, suferinţa lumii, singurătatea lumii. Şi cine iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni suferă pentru lume, suspină pentru întreaga lume.

Am recitit puţin din prima şi a doua rugăciune a Sfântului Vasile cel Mare (din exorcisme) şi mă gândeam la ce suferinţă imensă poartă demonii în fiinţa lor.

Ce e blestemul împotriva demonilor? O scoatere afară a lor din om şi nu o distrugere a lor.

Am sentimentul de multe ori, că unii cred că trebuie „distruşi” demonii de către Dumnezeu şi, la fel, şi unii oameni foarte răi.

Dar puţini sunt cei care vor şi pentru demoni fericirea, cât şi pentru oamenii foarte răi deşi asta e gândirea normală, ortodoxă.

Sfânta Ortodoxie e totala şi autentica normalitate a omului. Ea îl renaşte pe om în mod total, îl face un om al Împărăţiei lui Dumnezeu, un om ceresc.

Dacă demonii sunt blestemaţi asta înseamnă că se vrea alungarea răului din om, pentru a se pogorî harul dumnezeiesc în acesta.

Dacă pleacă demonul, vine în locul lui harul dumnezeiesc.

Deci blestemele preoţeşti împotriva demonilor nu sunt o distrugere a demonilor, ci o alungare a lor, pentru a se pogorî harul Sfântului Duh în om.

Ele ne propun bucuria, pentru că ne scot de sub influenţa demonilor.

Dar tu, cel posedat, trebuie să conlucrezi cu harul preasfânt al lui Dumnezeu, pentru ca să se dezlipească de tine demonii patimilor.

Ortodocşii, în secolul al XXI-lea, sunt chemaţi să facă surprize frumoase tuturor oamenilor şi mai mult, şi mai evident. Trebuie să-i surprindă pe oameni cu viaţa lor sfântă, cu dărnicia lor, cu dragostea lor, cu frumuseţea curajului şi a înţelepciunii lor.

Trebuie să fim nişte minuni în lumea de astăzi.

Să ieşim pe stradă, în întâmpinarea omului necăjit, cu daruri care să îl uluiască.

Să mergem la cei care nu ne vor şi să dăm mărturie despre iubirea şi iertarea noastră.

Ne putem înspăimânta părinţii, rudele, prietenii cu dragostea şi curăţia vieţii noastre: o spaimă bună, foarte bună.

Când noi Îl vom iubi pe Dumnezeu şi pentru El vom face toate, atunci lumea va fi mai bună, mai dreaptă.

Să răbdăm la nesfârşit. Răbdarea noastră e plină de chinuri dar atât de mântuitoare.

Ne e greu în lumea asta. Suferim mult, suntem batjocoriţi, terfeliţi de către toţi, călcaţi în picioare.

Mulţi cred că noi nu ştim să trăim, să ne distrăm. Dar distracţia noastră e viaţa după Dumnezeu: o distracţie care împacă şi trupul şi sufletul.

Nu suntem anormali, fraţilor! Nu suntem nişte brute! Ci nişte oameni care vrem să ne păstrăm curaţi pentru Dumnezeu.

El[4] nu avea bani de o cafea[5]. El era poliţist. Ea era chelneriţă[6]. Şi el îi propune, în schimbul banilor de cafea – 2 dolari – să fie copărtaşă la eventualul câștig al unui bilet de loto.

Câştigă 4 milioane de dolari. Chelneriţa era falită. Ea a crezut că el, poliţistul, a spus doar în glumă că îi va da jumătate din câştig. De fapt niciunul dintre ei nu se aştepta ca să câştige.

Şi poliţistul, deşi nu o cunoscuse până în acea zi, şi-a ţinut promisiunea – „promisiunea e sfântă” – şi a uluit-o. I-a dat cele două milioane de dolari.

Acesta e un exemplu cu iz evanghelic.

Cam aşa trebuie să trăiască ortodocşii: să facă lucruri foarte bune, uluitoare, pe care alţii nu le-ar face deloc.

Spre exemplu: să restitui un portofel burduşit cu bani celui care l-a pierdut, deşi tu nu ai bani de pâine; să donezi un organ de al tău fără bani; să faci puşcărie în locul altuia deşi nu eşti vinovat; să mori în locul altuia; să-i îngrijeşti la bătrâneţe pe duşmanii care ţi-au făcut cel mai mare rău în viață şi multe altele de acest fel, care îi minunează pe oameni.

Dar trebuie să faci un asemenea lucru cu discernământ şi cu toată fiinţa ta.

Trebuie să-i îmbrăţişezi pe oameni cu toată dragostea.

Când suferi pentru că iubeşti oamenii, dragostea ta se sfinţeşte.

Nu te uita la păcate! Păcatele sunt mici erori, erori de duzină.

Fă tot timpul ceva cu inima ta, cu mintea ta, cu voinţa ta, cu trupul tău. Fă un lucru bun faţă de fiecare în parte.

Grija noastră nu trebuie să fie păcatul, ci flămânzirea după bine, după iubire, după înţelegere.

Măreţia Sfinţilor noştri constă în aceea, că ei au făcut la început ceea ce părea pentru toţi „utopic”, dar mai apoi s-a dovedit că ei au făcut ceea ce trebuia.

Frumuseţea lor e frumuseţea lui Dumnezeu. E o frumuseţe care s-a coborât din plin în ei.

Înveşmântă-ne, Doamne, cu frumuseţea Ta cea veşnică şi ne miluieşte!

*

M-am gândit la moarte, la înfricoşata Judecată…Dar nu aveam percepţia morţii printr-un obiect care o anunţă şi anume: tronul.

Acum, de când i-am luat tron şi cruce lui tataie și le știu în camera mea de la stradă, sentimentul morţii, starea fizică a morţii e mult mai prezentă în casa de la ţară şi în inima mea.

Acest lucru mi-a tăiat pofta de mâncare.

E greu să înveţi că mori, după cum spunea şi Eminescu.

E greu să înţelegi că distanţa până la moarte e o distanţă mică şi că ea se poate îngusta într-o clipă, până la a fi tu cel care mori.

Şi cu toate acestea, deşi moartea nu pare credibilă pentru cel care trăieşte, ea intră în firescul acestei lumi, a realităţii lumii de azi.

Am devenit convivi cu sicriul.

De fapt, fiecare dintre noi suntem un sicriu. Vezi oameni murind zilnic şi ţi se pare că e un vis moartea lor.

Dar moartea nu e un vis, ci o realitate zguduitoare.

Ceva se amputează în tine. Nu mai e el, nu mai e ea…şi, deşi viaţa continuă, tu te simţi mai străin fără el, fără ea

Intră în mersul despătimirii simţirea că eşti străin, că eşti singur pe pământul acesta, că eşti doar călător.

Doamne, ai milă de cei pentru care m-am rugat şi mă rog. Ai milă de lumea Ta, Iubitorule de oameni Doamne şi ne iartă nouă toate! Iartă-ne neştiinţa, bădărănia, ipocrizia, delăsarea, ticăloşia inimii noastre.

Iartă-ne mereu, Doamne şi luminează inima noastră cu frumuseţea Ta, căci ne urâţim continuu. Nu lăsa făptura Ta stingheră. Nu ne lăsa în ghearele cele rele ale singurătăţii.

Scoate-ne din marasmul păcatului, pentru ca să Te vedem pe Tine, să simţim slava Ta, să ne minunăm de mila Ta, Doamne.

Numai Tu poţi să faci vie inima, sufletul nostru, mintea noastră întunecată. Numai Tu poţi să ne ridici ca pe cel căzut între tâlhari şi să intri la noi, şi să fii cu noi şi noi cu Tine.

Cine altul poate să ne iubească ca Tine?

Căci nimeni nu şi-a dat sângele pentru noi ca Tine, Iisuse Doamne.

Numai Tu i-ai iubit pe cei netrebnici.

Numai Tu i-ai îngrijit de cei răi.

Numai Tu ai sperat în întoarcerea oii celei pierdute şi i-ai promis ei, acestei oi, bucuria cea veşnică.

Tâlharul cel bun a primit iertare deşi greşise mult.

Dar Tu nu te-ai uitat la ceea ce a făcut el, ci la întoarcerea lui, la inima lui care tindea spre Tine; pe cruce, tocmai atunci.

Niciodată nu e prea târziu la Tine. Niciodată nu e scos cineva afară. Tu eşti iubire, Dumnezeul meu, inima mea! Tu eşti iubire multă şi bogată pentru toţi, Care nu-l excluzi pe cel sărac şi nici nu-l bagi pe cel bogat mai în faţă, dacă nu are şi viaţă curată.

Tu Te uiţi la inima omului, la plăcerea lui.

Dacă Tu eşti plăcerea omului, atunci Tu Te faci frumuseţe nemaipomenită, necugetată de el niciodată.

Tu eşti Lumina lumii, Doamne, Lumina cea ipostatică, Lumina care dă adevărata înţelepciune. Şi la Tine nu e moarte.

Deşi eu mor, dacă voi fi cu Tine până la sfârşit – şi eu vreau Doamne, eu vreau asta din toată inima! – voi fi mereu cu Tine, întru slava Ta.

Moartea e numai separarea de Tine prin păcat. Dar Tu eşti Viaţa mea şi a lumii întregi.

Dă-ne să Te cunoaştem pe Tine cu adevărat, Iisuse Doamne, şi pe Tatăl şi pe Duhul împreună cu Tine.

Dă-ne să Te cunoaştem pe Tine, Treime Preasfântă şi Preabună, Treime preamilostivă şi atotstăpânitoare.

Dă-ne să însetăm şi să flămânzim după slava Ta, Treime atotţiitoare şi atotconducătoare.


[1] Paraclisul Ambasadei Greciei la București.

[2] A slujit Părintele Ioan Moldoveanu, sub coordonarea căruia am făcut studiul despre Isihasmul românesc. A se vedea CV-ul său:

http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=22%3Apr-conf-dr-ioan-moldoveanu&option=com_content&Itemid=273.

Studiul la care facem referire: Isihasmul românesc și reprezentanții săi de-a lungul secolelor. Privire rezumativă și esențializatoare.

Acesta a fost inclus în:

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Bucuria comuniunii. Articole, note, predici și studii științifice pe diverse teme, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 6-52.

Cartea noastră poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/06/bucuria-comuniunii-vol-1/.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Molitfelnic.

[4] Nicolas Cage: http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolas_Cage.

[5] E vorba despre filmul It Could Happen to You. A se vedea:

http://www.filmeleonline.ro/filme-comedie-un-bacsis-de-2-milioane-de-dolari-1241/

[6] Bridget Fonda: http://en.wikipedia.org/wiki/Bridget_Fonda.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [41]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 357-363.

***

De ce și pentru cine au scris Sfinţii Părinţi? Primim un răspuns de la Sfântul Isaac Sirul: „această carte a fost alcătuită de noi ca o aducere aminte pentru noi înşine plecând de la plinătatea contemplării Scripturilor, cum stă scris în capul cărţii, plecând puţin şi de la încercările care au venit peste mine”[1].

A scris cartea pentru ca să îşi amintească, pentru ca să se folosească pe sine în tot timpul.

Dar a plecat de la contemplarea duhovnicească a Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură este temeiul înţelegerilor dumnezeieşti. A contemplat întru harul Duhului Sfânt înţelesurile tainice ale ei.

Însă a scris şi din experienţa sa, din încercările vieţii sale.

Un triou foarte explicit: cuvinte spre aducere aminteînţelegerea duhovniceascăviaţa personală.

Cuvintele Scripturii şi experienţa sa i-au dat Sfântului Isaac materia de scris.

„Foloseşte-te de citire; nu de cea care ar face din tine un învăţat, ci de cea care-ţi omoară patimile şi-ţi arată calea scurtă care duce la Dumnezeu[2].

Învăţătura duhovnicească e cea care îţi dă ştiinţa de a lupta cu patimile.

Dacă studiile teologice nu sunt un efort de îndumnezeire a noastră, ajungem părut „erudiţi” dar niciodată oameni duhovniceşti.

Teologia despătimirii e teologia care ne duce la vederea lui Dumnezeu. Şi de aceea drumul sigur este calea scurtă care duce la Dumnezeu.

Cel care „îşi închipuie că se face prieten al lui Dumnezeu dacă-i urăşte pe păcătoşi” aceasta „e semnul unei minţi neghioabe şi cu totul străine de orice cunoaştere a lui Dumnezeu”[3].

Ura împotriva aproapelui nu e o apropiere de Dumnezeu, ci un orgoliu nemăsurat. Dacă vrei să te apropii de Dumnezeu trebuie să-i iubeşti pe toţi, considerându-te ca fiind cel mai păcătos.

Această carte a Dumnezeiescului Isaac e o minunăţie uluitoare datorită experienței teologice și mistice expuse în ea. Aflăm aici exprimări unice, adevăruri spuse cu cea mai mare fineţe.

Însă ipotezele traducătorului român din studiul său introductiv, referitoare la istoricitatea și eclesialitatea Sfântul Isaac, sunt foarte dăunătoare deşi traducerea, cu excepția unor alegeri traductoriale nu prea bine alese, e admirabilă.

Trebuie să laud conţinutul cărţii Sfântului Isaac dar să dezaprob lupta traducătorului cu Tradiția în ceea ce-l privește pe acesta.

Aş vrea să vorbesc mult despre această carte. Dar despre câte cărţi nu aş vrea să vorbesc.

Citim atâtea, înţelegem atâtea dar prea puţine punem în scris.

Greşeala cititorilor mei e să înţeleagă că am citit, am înţeles şi am trăit numai ceea ce am scris.

Glasul lui Dumnezeu „învie în chip tainic toate”[4].

Dumnezeu ne vorbeşte în tăcerea inimii şi vorbirea Lui, neauzită de alţii, trezeşte, învie inima noastră. E vorba de trezirea datorată simţirii Lui, a harului dumnezeiesc.

E un lucru foarte real, un lucru din realitatea noastră interioară, duhovnicească.

Cărţile sfinte ne vorbesc despre o geografie interioară duhovnicească pe care nu o cunosc cei în care nu viază harul lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea experienţa duhovnicească e tainică, e adâncă, e nevăzută.

Rugăciunile Sfântului Isaac sunt spontane, pentru că noi ne rugăm în fiecare clipă.

Într-o rugăciune mică, el spune: „pierzanie e să fie lipsit cineva de vederea Ta care dă bucurie tuturor”[5].

Vederea lui Dumnezeu e bucuria noastră, e singura noastră bucurie reală. Şi dacă locul în care mă aflu sau mă voi afla după moarte nu mă lasă să văd faţa Lui sau sunt departe de El, atunci sunt nefericit, sufăr, sunt absolut singur.

„Motivul nădejdii”[6] acestei vieţi e să văd slava lui Dumnezeu: „ai vrut în iubirea Ta ca făptura creată să existe ca să Te simtă pe Tine[7].

Simţirea lui Dumnezeu e o realitate de orice clipă a ortodoxului.

Putem fi acuzaţi, că noi vorbim despre un Dumnezeu pe Care nu-L vedem, pe Care nu-L simţim, pe Care nu-L cunoaştem. Dar nu e adevărat! Noi vorbim şi scriem despre Dumnezeu tocmai pentru că Îl cunoaştem, pentru că Îl vedem, pentru că Îl simţim, pentru că e cu noi, pentru că ne garantează adevărul Său.

Mulţi dintre Dumnezeieştii noştri Părinţi nu au mai vrut să scrie, pentru ca să nu spună mai puţin din câte vedeau, simţeau şi trăiau ei. Pentru ca să nu expună fragmentar experiențele lor și astfel să fie greșit înțeleși.

Sunt mii de revelaţii, de vederi dumnezeieşti, milioane de minuni şi de Sfinţi necunoscuţi nouă.

Ce considerăm noi că a rămas în Tradiție, deşi mult, e prea puţin.

Dumnezeu ne covârşeşte cu minunile Sale, cu iubirea Sa, cu descoperirile Sale.

Noi trăim mai multe decât putem explica.

Experierea iertării altora e un mare dar dumnezeiesc. Trăirea acestei minuni te adânceşte enorm. Când ierţi pe cineva, de fapt învii din morţi, te renaşti.

Când înţelegi că eforturile tale sunt nişte încercări omeneşti soldate doar cu eşecuri, atunci laşi pe Dumnezeu să lucreze în oamenii pentru care te rogi, şi lângă care stai ca nişte rugăciuni care nu se aud decât numai cu inima.

E o mare virtute să ştii să comunici, să te faci primit de inima oamenilor. Nu spunem numai cuvinte, ci ne spunem mai ales sufletul.

*

Spui: „Știu, ştiu asta!”. Dar există întotdeauna o mare parte din acel adevăr, din realitatea acelui lucru, a acelei persoane pe care nu o ştii deloc.

Nici măcar nu bănuim cine sunt cei de lângă noi.

Ştiu pentru că am experiat puţin munca, rugăciunea. Dar nu ştiu ce poate fi mai mult decât ştiu eu.

Nu ne simţim bine însă cu câte ştim. Am dori mai mult.

Acest „a dori” iarăşi nu ştii ce înseamnă, dar simţi că vrei tot mai mult.

Formulările noastre uneori sunt ambigui.

Dar chiar dacă ştim să formulăm bine un lucru tot rămâne ceva pe deasupra, pe care îl simţim dar e tainic, pe care îl experiem ca pe un nedefinit.

Trăim din harul lui Dumnezeu dar nu putem pune margini simţirii lui. Acest a fi peste tot al harului e simţit cu totul de noi.

Când spui: „vreau ceva mai mult” te referi la ceea ce simţi că poate fi, că poate fi şi mai mult.

Când cauţi ceva, ai certitudinea că există acel ceva sau că poate exista.

Freamătul inimii noastre ne depăşeşte mintea, ne-o inundă.

Bucuria, uneori, îţi scaldă mintea într-atât de mult încât mintea ta rămâne în uimire. Dar într-o uimire relativă în comparaţie cu uimirea vederii dumnezeieşti, cu uimirea din extaz.

Precizăm mereu. Facem afirmaţii sau negăm ceva.

Cineva spune: „am fost călcat în picioare” – în sens real, am căzut jos şi au trecut peste mine – dar: „mi-au călcat inima în picioare”, în sens sufletesc, arată că unii şi-au bătut joc de dragostea mea pentru ei. Au considerat că dragostea nu contează.

Când cineva e supărat, când nu mai suportă, spune: „Îmi ajunge! Vreau să plec”. Dar el se gândeşte atunci, în ultimă instanță, nu la un loc anume din lumea aceasta (pentru că oriunde te-ai duce există și neplăceri), ci la o lume transfigurată, unde nu ar mai exista niciun inconvenient.

Durerea, când te apucă durerea, vrei să fugi undeva, vrei să scapi. Unde să fugi?

Cel care e condamnat la închisoare vrea să fugă, vrea să scape dar toţi îl caută.

Cel care are un defect major vrea să îl ascundă.

Chiar dacă tu ai trecut peste un eveniment negativ din viaţa ta, l-ai depăşit, demonii sau oamenii îţi aduc aminte de el, te îndurerează cu el.

Tinerii mai ales, a căror conştiinţă e zbuciumată de păcat şi care vor să se pocăiască, uneori vor să se bată peste trup, să îşi rupă sexul, pentru că desfrânarea îi apasă enorm sau să își rupă fața pentru că nu arată atât de bine pe cât și-ar dori.

Când ne întemeiem familie, grija e tiranul care ne împresoară. Lipsa unei case, lipsa banilor, lipsa de ajutor te sufocă. Nevoile te deznădăjduiesc, te înnegurează.

Tânărul ortodox e dispreţuit de toţi, ridiculizat, luat în râs. El pare pentru mulţi „un aiurit”. Parcă „i s-a greşit viaţa”.

Tristeţea şi lâncezeala îi duc pe mulţi la depresii enorme. Oboseala şi dezordinea interioară ne fac nişte oameni fără logică, care nu se pot concentra la munca lor.

Vrem să fim surprinşi dar numai de lucruri bune.

Nu ne place să fim surprinşi pe picior greşit.

Teama de a nu fi buzunăriţi pe străzi lăturalnice, de a nu fi văzuţi în compania unor oameni huliţi de toţi, de a nu ne pierde locul de muncă

Micimea de suflet apare, şi e foarte hidoasă, când trebuie să îl vinzi pe un altul pentru ca să îţi fie ţie mai bine.

Lipsa de curaj e o urmare a lipsei de principii.

Taci şi mergi mai departe. Te ascunzi. Fugi de responsabilitate. Ştii foarte bine că faci rău ceea ce faci, dar vrei ca fapta ta să nu se afle, să nu te tragă nimeni la răspundere pentru ea.

Un scriitor a spus, că dacă vrei să scrii, trebuie să scrii cu propoziţii scurte. Dar propoziţiile scurte, pentru ca să fie crezute, trebuie să conţină adevărul vieţii tale, adevărul fără mistificări.

Ne privim în ochi. Una spunem şi alta simţim. Şi ceea ce simţim ne dezgustă…dar totuşi vorbim.

Lipsa aceasta de sinceritate măreşte şi mai mult singurătatea şi egoismul nostru.

Egoismul se accentuează când socotim că am fost loviţi pe nedrept de alţii. Când ne simţim nedreptăţiţi, încercăm să fim prevăzători şi, dacă suntem răi, vom fi şi mai egoişti.

Mulţi oameni se tem de lucrurile pe care şi le închipuie şi nu de realitate.

Presupun că cineva le vrea răul, că cineva le e duşman şi se sperie continuu de această fantasmă a presupusului „duşman”.

Îi spunem câinelui: „Stai cuminte!”, şi vrem ca el să înţeleagă că trebuie să stea nemişcat. Vrem ca şi câinele să aibă raţiune.

Avem tendinţa să scurtăm comunicarea.

Dacă cineva ne minte spunem: „nu ai obraz”. Dar el are obraz…Numai că „a avea obraz” înseamnă a avea conştiinţă, a te ţine de cuvânt.

Când el ne spune: „acel om spune adevărul”, vrea să spună că acel om nu minte. Dar de ce nu minte? Nu minte pentru că nu vrea sau pentru că nu poate? Şi dacă nu minţi, trebuie să ştii de ce e mai bine să nu minţi decât să minţi.

Descoperim pe zi ce trece incoerenţa planurilor noastre de viaţă.

Trebuie să te muţi continuu, să ai puterea să te muţi continuu de la moarte la viaţă, de la delăsare la iubirea pentru Dumnezeu, de la idolatrie la adevărata cinstire de Dumnezeu.

Când omul se ridică din păcat e o minune enormă: şi-a învins dezertarea, s-a învins pe sine, s-a lăsat în urmă pe sine, pe cel de ieri. Victoria aceasta e cea mai uluitoare minune. Nu e minune mai mare ca învierea din păcate.

Descoperim noi maşini, noi utilaje, noi metode de confort. Dar dacă nu ne scoatem din moarte, din moartea spirituală, nu ne folosește la nimic harul descoperirilor recente.

Cunosc oameni care se simt părăsiţi, care nu mai cred că se poate face ceva frumos cu ei. Iar alţii speră, speră nebuneşte, deşi nu li se arată în faţă nicio realitate din cele pe care ei şi le doresc.

Înaintarea duhovnicească e cel mai normal lucru care se întâmplă cu noi. Nu te uiţi la paşi, la realizări, de la un timp nu te mai uiți nici la înțelegeri ci eşti absorbit de iubirea lui Dumnezeu, de trăirea comuniunii cu El. Pentru că Dumnezeu ne devine mult mai evident decât lumea.

Când eşti absorbit de o muncă anume sau de un joc uiţi toată lumea. Tot la fel e şi dacă trăieşti împreună cu Dumnezeu: eşti numai cu El, deşi există în jurul tău o întreagă lume.

Cel din faţa ta vorbeşte cu tine. Şi dacă intri în lucruri adânci în discuţia cu el, ajungi să priveşti şi să fii atent numai la el, numai la discuţia cu el.

Dacă urc undeva, la înălţime, datorită multei oboseli pe care o sufăr acum, am tendința să mă arunc în gol, să mă arunc de la acea înălţime. Tot aşa, cineva avea intenţia să se arunce în apă. Nu exclud şi influenţa demonilor în aceste două situaţii.

Mulţi se tem de cutremure. Atunci toată lumea încearcă să fugă. Cei care se pun sub tocul uşii sau lângă grinzi solide sunt foarte puţini.

Frica de foc e frica de a nu-ți fi arsă pielea. Mirosul pielii arse se păstrează peste ani.

Când ai gânduri curate ţi se spune de unul sau altul că numai după moarte se văd Sfinţii, că numai atunci se cunosc marii oameni. Eu nu am crezut asta niciodată, pentru că Sfinții lui Dumnezeu se văd de acum.

Şi mi-a dat Dumnezeu să trăiesc lângă Sfinţi, pentru ca să îmi dau seama, că se simte de acum frumuseţea lor veşnică.

Cel care nu te-a înţeles deşi a stat lângă tine înseamnă că a fost indiferent faţă de tot omul.

E imposibil să stai lângă un om dumnezeiesc şi să nu simţi mireasma faptelor lui bune şi a cuvintelor sale preaînţelepte.

Putem să citim cu toţii despre viaţă. Dar să suferim, să trăim viaţa e mult prea greu. După ce o trăiești ţi se pare uşoară dar nu a fost aşa. Suferim mult.

Şi bucuria e o mare suferinţă, pentru că bucuria ne solicită mult şi întotdeauna vrem şi mai mult.

Pentru bucuriile duhovniceşti suferim mult, pătimim multe.

Uneori vorbim doar unora, alteori nu vorbim mai deloc despre ele.

Şi când mă gândesc că viaţa unui om e o sumă mare de cărţi, de aceea mă întreb: Câte cărţi nu ştim?!

Oamenii uită dar Dumnezeu nu uită pe nimeni şi nicio faptă a noastră. Tocmai de aceea, Dumnezeu e Cel Care Îşi aminteşte de noi toţi.


[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată,  partea a II-a recent descoperită, studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2003, p. 123.

[2] Idem, p. 98.

[3] Idem, p. 104.

[4] Idem, p. 108.

[5] Idem, p. 109.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno