Cu ochii spre muncitori

Claude Karnoouh (azi e prima dată…când aud de numele său) a dat un interviu și, printre multe altele, cu care am fost și n-am fost de acord…cu asta am fost:

„Problema în România nu este numai aceea că ţiganii nu sunt integraţi, ci faptul că legea nu este aplicată şi de români. Aici statul de drept nu există. Societatea civilă este o saga aici. Grupul de dialog social este o gargară. Este un grup de monolog social. Membrii acestor grupuri nu au avut niciodată o acţiune adevărată de dialog. Adevăratul dialog este acela cu muncitorii, pentru că ei sunt totuşi majoritatea ţării”.

A zis-o bine de tot!

Adică intelectualii tac între ei…dar cu muncitorii, cu țăranii, cu copiii, cu viitorul și trecutul țării sau cu prezentul de jos al țării nu cam vorbește nimeni.

Muncitorul nu se aude în România!

El stă la televizor sau la cârciumă, e tăiat de la șomaj sau din societate

Dialogul începe cu cei mulți spre cei puțini și nu invers.

De neuitabilul săpun cu rozmarin

Garantăm pentru el, pentru că miroase ultrabine, te binedispune…și te spală

Mai ales te spală…și te face să și miroși ultrabine.

Săpunul cu rozmarin e…făcătură grecească…cu componența la vedere.

E naturalmente natural, exfoliant, cu extract și frunze de rozmarin.

Și dacă nu îți place cu rozmarin există cu extract din struguri, din măsline sau din ceai negru.

La supermarket bate înspre 8 lei…100 de grame.

Dar decât să iau de 8 ori 8 săpunuri fără stil…eu cumpăr unul…care face tot stilul.

Nu-i așa, că de când spălăm Teologie pentru azi cu săpun cu rozmarin…e tot mai verde?

Nouă așa ni se pare…



O duminică ca-n povești

Doamna care se persiflește.

Doamna megafon.

Acordionistul care n-are…ureche muzicală.

Tânăra mamă care vomită.

Transport ilegal de persoane.

Un preot care se întoarce de la Sfânta Liturghie, nu oricare, ci a Sfântului Vasile cel Mare.

*

Doamna care se persiflește fumează în neștire, chiar dacă te uiți la ea cu indispoziție. Alături de tatăl ei…care e tânără. Nu tatăl…ci ea, că fata vine după tată…și dacă e tot ca tatăl…nici nu te mai miri de ce se persiflește.

Se persiflește bezmetic.

Spune trăznăi cu toată gura.

Ascultă muzica anilor 80 în disperare de cauză…acompaniată de radio twenty-one.

****

După 4 steluțe…urmează doamna megafon.

Aceasta, bucureșteană de la țară fiind ea, vorbește la telefonul mobil…ca la megafon. Și nici nu are idee că nimeni nu o aude…deși i-a disperat pe toți…cu numai două telefoane primite.

Ce se întâmplă cu bărbatul fetei ăștia…dacă a înnebunit de devlă un ditamai autocarul cu 50 de locuri?

*

Trecem peste mustăți, amănunte, fumuri.

Vă rugăm să luați aminte…că câinele e foarte rău astăzi după-amiază!

*

Acordionistul nu avea (nu a murit…ci vorbesc despre el la trecut…că abia am scăpat de el) ureche muzicală deloc, deloc, deloc…dar mi-a cântat de m-a străpuns la nervi.

Valul Dunării m-a lovit în cântecul lui…tot la fel de mult ca și bătuta pe loc sau ca aruncata în străchini.

*

Pentru că un preot care se întoarce de la Sfânta Liturghie, nu-i așa?, trăiește într-o lume ideală, unde nu există nici boi, nici avioane, nici măcar turcaleți (sunt niște flori de primăvarăturcaleții…ca să nu ziceți că nu v-am spus)…se simte destins între maldăre de noroi uman…numit mai nou „temperament”.

*

Radioul a fost dat la maximum.

Căldura a fost dată la maximum.

Prima tranșă…a plecat cu bilete pline de TVA.

A doua tranșă…de cărat cartofi umani…a mers fără TVA, adică fără bilet…și, de pe drum, a tot adunat „clienți”…până când o mamă, tânără fiind ea, a vomitat…

Dar, cum șoferul nostru, diliu din fire fiind el…conducea băsescianist (adică fără atenții la detalii…ca pe cartofi) nu a oprit muzica, nu a oprit mașina, ci, doar într-un târziu țipat, când i-am zis-o românește…a insistat să stingă căldura…în timp ce tânăra mamă vomita în punga dată de domnișoara cu părul negru, atent vopsit, de lângă mine.

Până la urmă: ce bine e când se termină cu bine!

Măcar femeia a avut unde să vomite: pe curat.

*

Doamna care se persiflește, sau se măgărește, s-a dat jos…cu stil…Stilul smuls…A mai smuls, din plin, o înjurătură de la unul, care a făcut-o ghiolbancă, numai pe motivul că atunci când treci pe lângă cineva…nu e musai să pari avion…ci poți chiar să fii și să pari o doamnă.

*

Tanti megafon a vorbit de două ori cu zâmbete mânzești…cu una…și cu alta

M-am uitat înspre ea cu o ironie bună de luat aminte.

Deși s-ar fi părut că nu știe să lase ciocul la nivel scăzut...la al treilea telefon, pentru că tramvaiul făcea curba…și ne dam/dădeam jos…a vorbit pe un ton simandicos…ca și când nu vorbise până atunci cu gura până la gingii.

Cu alte cuvinte sau nu în cele din urmă…e bine ca să tratezi oamenii cu brațele deschise și salamandrele de apă oxigenată cu un zâmbet viu ca cutremurul din Japonia.

*

Un preot, nu-i așa, când e el cel mai liniștit…după o Dumnezeiască Liturghie plină de bucurie…e bine să fie torpilat cu zgomote vizuale, cu sunete convingătoare, cu decibeli eleganți, pentru că, nu-i așa?, ce e mai frumos decât enervarea și ce e mai dulce decât întristarea?

*

Însă a nu se înțelege că am fost enervat cumva…sau persiflat.

Pe mine nu mă enervează nimeni și nimic pentru că sunt un perete alb, abia dat cu var.

Pe la care, din când în când, câte un vânt plin cu rozmarin…trece agale…aducându-mi o binemirositoare clorofilă de zâmbet.

******

Țara odihnei

Pentru aceia dintre dumneavoastră care sunteți obișnuiți cu imaginea romantică a cimitirului – adică aceea cu bufnițe, stafii, cruci strâmbe și sumbre și țipete de groază pe fundal – , încetățenită prin Hollywood, vă propun una cât se poate de calmă, a preromanticului Vasile Fabian-Bob, pentru care cimitirul este…un loc unde, cum zice Blaga, se liniștesc păsări, sânge, țară, / și aventuri în care veșnic recazi (Somn).

Poezia lui Fabian Bob se numește Geografia țintirimului – și veți recunoaște elementul solar al cimitirelor românești:

Este-n zona subsolară, o pacinică, mică ţară
Aproape de ţărmul lumii plecătoare către soare,
Unde-apoi se hotărăşte cu o mare-mpărăţie,
Pân-acum necunoscută la hărţi de geografie.

Oamenilor de aicea, numărul pururea creşte,
Neci mai moare cine-o dată aici se cetăţeneşte,
Ici se poate-n astă ţară se-ntind locuri înverzite,
Printre văi şi dealuri nalte cu producturi felurite,
Între care colonistul fără să va să lucreze,
Cu toată casa sa poate oricând bine să s-aşeze ;

Iar aerul rece, umed în astă ţară străină
Trage vânturi ce cu jale, acum gem, acum suspină
Roua ceriului aicea cade-n picuri mestecate
Cu amară lăcrămare din dureri nevindecate.

Multe roduri puse-aicea printre dealuri şi vâlcele,
Minunaţi sunt aceşti pacinici dup-a lor locuitură.
Toţi sunt muţi, adese însă li s-aude ş-a lor gură.
Nu zidesc ca noi, politii, în o strâmtă viezunie,
Fiecare locuieşte fără dare de chirie ;

De vecini, de fraţi, de nume şi de toate doru-i trece
Pânprejurul casei tale, iarna-i cald şi vara-i rece.

Un memento mori e întotdeauna binevenit. Și e de post.