Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 22 martie 2011

Niște arabi ca tot românul

Dacă americanul are talente iar românii are talentații lor, atunci și arabii au nește talente și ei, că nu strică

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VTdULFz-8c8]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=akWyfEPbQnk]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UlEhI3xtMEQ]

Mai pă scurt, ne leagă pe toți de toți talentul, talentele și talentelile…deși unii le are mai multe la talent, pă când alții au talenteli mai scurte, depinde de zona de proveniență, circuvelințiuni și impoteze…

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [69]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 492-496.

***

Pe la unu noaptea, Viorel Pop[1] vorbea în direct telespectatorilor de la OTV.

E vorba de un „vindecător” înşelat de demoni, care le spunea în direct celor care îl sunau, ce boli au, ce caracter au, cum arată părul uneia, cum o femeie îşi drăcuie fiul…

Telespectatoarele erau entuziasmate de acest om, care crede că a primit acest „dar” de la Dumnezeu.

Faţa lui ascundea o mare părere de sine, un şarlatanism bine conturat, sub pielea unui om nu prea cultivat şi cu accent de moldovean.

Telespectatoarea punea mâna pe locul unde o durea, el se concentra în studio, în direct, şi, deodată, aceea se simţea mai bine.

Uneia îi spune că s-a dus la medicul stomatolog de curând, alteia că are probleme cu un picior, alteia că trebuie să-şi facă sfeştanie în casă (asta ca să pară al lui Dumnezeu) dar şi să ia „tratament medicamentos”.

Cele în cauză recunoşteau că aşa stau lucrurile.

Nici eu nu mă îndoiesc că acele femeie aveau problemele pe care le spuneau – pe lângă altele mult mai mari, pe care nu le ştiau nici ele şi nici dânsul cu pricina – dar ceea ce nu vedeau femeile sau nu ştiau erau acei draci care îl ajută pe domnul Viorel să îşi facă treaba.

Adică demonii făceau muncă de curierat foarte rapid pentru acest om.

În cazul vrăjitoarelor, demonii fac aceeaşi muncă de cărăuşie ultra-rapidă.

El era foarte încrezător că face acest lucru spre „binele omenirii” dar le anunţă pe cele trei persoane, care l-au persecutat îndelung, că vor veni asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, dar că el nu se bucură de acest lucru.

O altă situaţie comică exploatată de mass-media: un bătrân din nu ştiu ce sat românesc a trimis o cerere către primarul din comună dar şi la ONU[2], că vrea să plece în Irak[3], ca să îl prindă pe Osama bin Laden[4], care se ascunde prin peşterile deşertului.

Vrea să plece aşa cum e îmbrăcat el p-acasă, cu o metodă românească neaoşă de capturare a teroristului: să bage fum de ardei iute în toate peşterile, că de ardei iute iese teroristul şi din gaură de şarpe.

Reportajul era creat pentru a produce ilaritate. Şi a produs de fapt.

Dar naivitatea românului nostru nu era aşa de prostească precum părea.

Că bagi ardei iute, că bagi gaze lacrimogene sau mai ştiu eu ce substanţe toxice tot acelaşi este efectul.

Însă telespectatorul râde când vede vârsta şi înfăţişarea celui care propune o asemenea strategie militară.

Dar asta se întâmplă, pentru că socoteşte că cel bătrân nu mai e bun de nimic şi că toate ideile bune le au şi trebuie să le aibă tinerii.

Lupta asta dementă între ce a fost şi ce trebuie să fie ne face să nu mai vedem ce e bun în trecut şi ce nu e bun în prezent.

Discredităm mai înainte de a cunoaşte situaţia ca atare.

Pentru că nu suntem conştienţi de viaţa părinţilor şi a bunicilor noştri, ni se pare că la viaţa lor ei nu au înţeles nimic, dacă nu au avut telefon celular, computer sau televizor plat ca noi.

Dacă am râs şi eu de naivitatea acestui om, care nu a înţeles că acum nu e băgat în seamă de nimeni dintre îngâmfaţii care luptă în golf, la fel râd şi de cei împreună tineri cu mine, care cred că sunt buricul pământului, tocmai pentru că au în faţă o viaţă pe care cred că o înţeleg şi că le aparţine.

*

Putem să detaliem foarte puţin relaţia noastră cu Dumnezeu deşi putem spune multe lucruri în acelaşi timp.

Tot ce ştim noi despre Dumnezeu, El Însuşi ni le-a descoperit despre Sine.

Teologia e venirea Lui către noi ca Dumnezeu treimic, ca Dumnezeu tripersonal.

E foarte adevărat ce spunea un teolog, că prin Întruparea Domnului noi am aflat că Dumnezeu e Tată, e Fiu şi e Sfânt Duh.

Dumnezeu ni S-a adresat prin Fiul în mod direct, deschis. Fiul a arătat dragostea Lui pentru Tatăl prin ascultarea Sa până la moarte şi ne-a vorbit despre faptul, că Cel care purcede din Tatăl este Sfântul Duh.

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a devenit cea mai explicită persoană pentru credinciosul de rând.

Însă persoana Tatălui e văzută adesea ca având „primatul” faţă de celelalte două, deşi aceasta reprezintă o vedere greşită a realității lui Dumnezeu.

Persoana Sfântului Duh este înţeleasă și ea foarte defectuos. Pentru că aude vorbindu-se despre „Duh”, românul se gândeşte imediat la duhuri, stafii, la ceva ca un abur şi nu la o persoană.

Simţirea lui Dumnezeu, care înseamnă simţirea harului dumnezeiesc e o realitate indiferentă pentru mulţi.

Omul credincios, care a intrat într-o relaţie periferică cu adevărul total al Bisericii, nici nu ştie că trebuie să ajungă la această împărtăşire simţită de harul dumnezeiesc încă în viaţa aceasta.

E greu să explici lumii de azi, în termenii pe care ea îi vrea, cum e trupul lui Hristos în Prea Sfânta Treime, cum te aud Sfinţii lui Dumnezeu când te rogi lor, cum acţionează Dumnezeu în viaţa noastră.

Sfântul Vasile cel Mare scria: „nu se poate să ne gândim la Fiul fără să fim luminaţi de Duhul[5].

Cam acesta e răspunsul: harul lui Dumnezeu a îndumnezeit trupul Domnului, pin har ne aud Sfinţii şi Dumnezeu lucrează tot prin harul Său cu fiecare în parte.

Suntem luminaţi de Duhul Sfânt pentru ca să ne gândim la Fiul şi la Tatăl, la întreaga Prea Sfântă Treime.

Tot Dumnezeu e Cel care ne aduce aminte pe cele despre Sine, după cum tot El ne învaţă care e calea spre Sine.

De aceea, teologia este descoperirea personală a lui Dumnezeu cel în Treime. Noi vedem prin harul Său Treimea cea Preasfântă şi Preadumnezeiască şi astfel vorbim despre Ea.

Catolicismul vorbeşte despre primatul fiinţei lui Dumnezeu asupra persoanelor dumnezeieşti, pentru că Îl înțelege pe Dumnezeu ca pe o esenţă din care apar persoanele.

E vorba aici de un raţionalism extrem de satanic, în care mintea căzută îşi imaginează despre Dumnezeu în afară de relația cu El.

Pe când noi vorbim despre Dumnezeu, Care este iubire, pentru că e comuniune veşnică de persoane.

Nu o esenţă naşte o persoană, ci persoana e cea care are în sine fiinţa!

De fapt tot jocul acesta raţionalist e o cădere din Revelaţia dumnezeiască, pe care catolicismul nici nu o mai sesizează.

Teologia ortodoxă vorbeşte despre monarhia Tatălui, despre faptul că Tatăl este Cel care Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Sfântul Duh din veşnicie, El fiind principiul de unitate în Prea Sfânta Treime.

Şi cu toate acestea, persoanele Prea Sfintei Treimi sunt egale, locuind una în alta şi conţinându-se una pe alta.

Iar persoanele dumnezeieşti nu au o întâietate logică una în faţa alteia, deşi Tatăl e Acela din care Îşi iau fiinţa celelalte două persoane şi toate ale Lor.

Însă Tatăl, în dăruirea Sa totală către Fiul prin naştere şi către Sfântul Duh prin purcedere, nu pierde nimic din cele ale Sale, fiind împreună cu Fiul și cu Sfântul Duh, ca unii ce au aceeaşi fiinţă.

Discuţia asupra lui omousios [în lb. gr.] [6] a fost o discuţie profund teologică, pentru că s-a pus într-un cuvânt al credinţei modul de existenţă supradumnezeiesc al Treimii, al lui Dumnezeu cel tripersonal.

Prin acest termen foarte inspirat s-a spus în acelaşi timp că Dumnezeu are o unitate de fiinţă, că e unul în fiinţa Sa dar şi că e întreit în persoane.

Pavel Florenski spunea în Stâlpul şi Temelia Adevărului, că prin acest cuvânt „nu a fost exprimată doar dogma hristologică, ci şi valoarea legilor raţionale ale gândirii…(unde) raţiunea a primit lovitura de graţie[7], deoarece raţiunea umană nu poate asimila integral deofiinţimea.

Raţiunea vrea, pentru că e comodă, sau doar pe Dumnezeu unul, adică un Dumnezeu monopersonal sau doar un Dumnezeu triteist, format din trei persoane separate. Însă nu și pe Dumnezeu unul în trei persoane.

Pentru a accepta taina prea dumnezeiască a Treimii trebuie să o primeşti cu mintea credinţei şi nu cu o minte care vrea să distrugă această prea dumnezeiască antinomie a lui Dumnezeu, Care e Trei şi Unul în acelaşi timp.


[1] Saitul său: http://www.viorelpop.com/.

[2] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Na%C8%9Biunilor_Unite.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ocuparea_Irakului_din_2003-2004.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Osama_bin_Laden.

[5] Cf. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introd. şi note de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, f. a., p. 98.

[6] Transliterarea cuvântului: omousios. În greaca veche: deoființă.

[7] Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, în româneşte de Emil Iordache, pr. Iulia Friptu şi pr. Dimitrie Popescu, cu studiu introd. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 41.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [68]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 487-492.

***

PS Sebastian Pașcanu[1] a predicat azi dumnezeieşte.

Fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi afară, pentru ca să vină cei care nu-L cunosc pe El dar sunt sinceri cu El.

Sutaşul a fost pus deasupra Israelului. Păgânul roman a avut mai multă credinţă decât tot Israelul credincios și asta datorită profunzimii credinţei lui.

La sfârşit, Părintele Episcop a spus: „Să avem bun-simţ în relaţia cu Dumnezeu”. Să nu Îi poruncim lui Dumnezeu, ci să ne rugăm cu smerenie şi cu sfială Lui.

Slavă Ţie, Doamne, Cel care nu treci cu vederea pe nimeni! Cel care nu uiţi pe cei ce Te doresc pe Tine, cu toate păcatele lor!

Slavă Ţie, Cel ce dai putere multă Episcopului Tău, spre plinirea Sfintei Tale Evanghelii!

Întotdeauna mi-a plăcut delicateţea şi căldura curată a cuvintelor sale.

Întăreşte-l pe el, Doamne, şi pe mine păcătosul, prin sfintele sale rugăciuni!

A predicat şi slujit la Patriarhie de unul singur. Adică fără alt episcop.

Când faptele noastre nu mai vin dintr-o simţire puternică a prezenţei lui Dumnezeu sunt ca nişte fructe uscate.

Și eu sunt așa şi de aceea am plâns.

Eu sunt cel care voi fi aruncat afară. Eu sunt cel cu fapte formale. Eu sunt impostorul. Iartă-mă, Doamne şi mă miluieşte!

*

Aseară am avut parte de o surpriză negativă majoră, când o spiritistă de „tradiţie”, un creator de „nouă religie” şi o văzătoare „ortodoxă” – toţi români – au apărut pe ecran.

Toţi aceşti nefericiţi „văzuseră” Raiul şi Iadul, Atlantida, Îngeri şi demoni, avuseseră tot felul de „revelaţii” demonice şi credeau în lucruri care întrec orice nebunie.

Credeau în reîncarnare, în extratereştrii, în vorbirea cu cei adormiţi, împărţeau Raiul şi Iadul în te miri câte părţi…

„Văzătoarea” fusese în extaz 4 nopţi şi 3 zile şi i s-au „dictat” 4 cărţi. Ultima pe care a scris-o se referă la ce „s-a şters” din Sfânta Scriptură despre Mântuitorul Hristos. Pentru ea, Mântuitorul Hristos „a fost” esenian şi a călătorit mult până la 30 de ani, pentru ca să  „înveţe”.

Vorbea de un Rai unde sunt şi musulmani şi care este împărţit în 7, după numărul zilelor săptămânii.

Creatorul de „nouă religie” crede că trebuie să facă o biserică, pe care să se picteze oamenii de ştiinţă şi nu Sfinţii.

Biserica lui se numeşte „Biserica Puritană”.

Aşteaptă extratereştrii, pictează şi vrea să îşi facă o farfurie zburătoare.

Vorbeau de un „canal energetic” deschis în România, prin care poţi vorbi „direct” cu Divinitatea.

Spiritista a coborât în Iad şi a vorbit cu Satana însuşi, sub forma unui bărbat frumos, dar foarte viclean, care a momit-o cu bani ca să treacă de partea lui.

Dar ea „nu a trecut”, ci „i-a rezistat eroic”.

Satana i-a spus că vrăjitoarele sunt ale lui.

În Iad le-a văzut pe femeile care avortează și modul în care îşi mănâncă copiii. Dar eu cred, mai degrabă, că sunt lucruri pe care le-a citit în cărţile noastre ortodoxe și le-a înțeles după cum a vrut.

Cunoşteau elemente de credinţă ortodoxă, puţine e drept, şi pe ele le uneau cu tot felul de idei străine Ortodoxiei.

Femeile se declarau şi ortodoxe şi altceva în acelaşi timp, adică „văzătoare” sau „mediumi”, aveau părul făcut şi bijuterii din destul la mâini.

Moşul cu „noua religie”, urâţit de timp şi cu probleme la cap, spunea că Dumnezeu e în materie şi în tot ce există şi că Biserica Ortodoxă e „eretică”.

Fiecare dintre cei trei l-au întrecut pe Petrache Lupu[2] în afirmaţii.

Mihail Urzică (dacă nu a murit) mai poate să scrie încă o carte[3] şi chiar mai multe, despre această nouă „efervescenţă profetică” din România, în care „noii profeţi” şi „vizionari” români se iau la întrecere.

Păcat că nu mi-am luat notiţe în timp ce ei vorbeau.

Fizionomia interioară a doctrinei lor era cu totul „inovatoare”.

*

Ce s-a gândit un regizor: De ce să nu creez un „Hristos” venit pe pământ, numit Joshua, care să reînvigoreze lumea de azi?

El e un tânăr american, căzut într-o comunitate baptistă, unde începe să facă „minuni”.

O femeie începe să vadă. Îi redă vederea.

Un bărbat negru, care a dorit să pună în funcțiune clopotul noii biserici baptiste din sat, a căzut de pe scară.

Joshua vine şi îi redă spiritul acelui om, pentru că negrul mai avea ceva de făcut.

El e „Iisus”, căci de aceea e numit Joshua.

O femeie văduvă – soţul ei murise într-un accident – vine să-l vadă muncind. Era noapte.

Joshua vine de la baptişti dar el ciopleşte statui pentru catolici. Era dulgher.

Şi ea încearcă să îl sărute.

Dar el o opreşte, spunându-i că nu e bărbatul potrivit pentru ea.

Un moment penibil pentru femeia refuzată. De nervi sparge o vază, dar pe care Joshua o va reface la loc, o va face din nou „un întreg”.

Joshua se împrieteneşte cu un preot catolic.

Preotul crede în „minunile” lui, dar superiorul său ierarhic era sceptic. Superiorul sună la papă.

Papa îl cheamă pe Joshua la Roma şi mai înainte de a i se face intrarea la el, Joshua vindecă „neiubirea” superiorului, care îl vede în el pe „Hristos”.

Joshua îngenunchează în faţa papei – priviţi blasfemia! – şi îl numeşte Petru, spunându-i că el trebuie să umple golul neiubirii din inimile oamenilor.

Papa lăcrimează iar „Hristos” dispare, lăsându-i papei în braţe sculele sale de dulgher.

Putem spune că e un subiect furat din Marele Inchizitor[4] al lui Dostoievski[5].  Are puncte comune.

O parabolă pentru ce vrea să facă şi face Dumnezeu pentru noi.

Ar fi un punct bun al filmului, nu? Dar acest film, ca şi multe altele, spun că toate religiile sunt la fel, că trebuie să iubeşti, aşa, pe oricine, fără să ştii chipul real al voii lui Dumnezeu.

Minunile şi falsele minuni se dorește a fi puse la un loc.

Apare într-un film lumini din cer, care penetrează tot ce există şi faţa lumii se schimbă.

Monştrii învie şi îşi fac legea lor.

Spiritele merg pe unde vor şi sunt ce vor. Nimeni nu le trage la cherem.

Realitatea virtuală şi realitatea se scufundă într-o istorie ireală, fabuloasă, frenetică.

Oamenii filmului nu spun că au suflet şi dacă au, ce le pasă de el?!

Sufletul nu ţine de mâncare. Banul ţine de mâncare și de aceea el e „zeul”.

Pupi pe cine are bani.

Strigi la cel care are.

Te împrieteneşti cu cel care poate să-ţi dea ceva.

Linguşeşti pe oricine, corupi, ucizi, furi…banul contează.

Când Holograf cânta: „banii vorbesc, unii te ridică, alţii te lovesc…totul e în mâna lor[6], la vârsta aceea a mea părea totul doar un cântec la modă.

Nu-i percepeam realitatea dramatică. Dar realitatea aceasta zbiară, urlă la noi.

Într-un alt film, cineva pictase un trup de femeie, care îşi scotea propriul cap din fund. Ce înseamnă asta? „De ce trebuie să însemne ceva? E pictură…și asta e tot!”. Îşi avea capul tăiat şi băgat în propriul anus.

E tot o obsesie sexuală sau e dorinţa cuiva faţă de altcineva, care doreşte să-i facă acestuia o aşa „surpriză frumoasă”?

Şi am auzit o altă expresie gangsterească: o să-ţi trag limba prin beregată dacă nu mă asculţi.

Cultul macabrului, al ridicolului, al orgiasticului, al înfricoşătorului, al dezgustătorului tronează peste tot.

Se desfigurează firea umană într-un mod înfricoşător.

Imagini online cu mame violate de proprii lor fii sau caricaturizarea relațiilor dintre părinți și copii, bătrâne urâte cu sâni mari și trupuri desfigurate, transsexuali bucuroși de „noua lor configurație sexuală”, zoofili satanizați, canibali plini de insanitate, terorişti internaţionali cu sânge rece, multă reclamă la orice, multă risipă de informaţie, de imagini, de timp.

Cine eşti tu?! Nu îi mai interesează cine sunt pe foarte mulţi, ci doar supravieţuirea, această rămânere în viaţă fără valori, fără Dumnezeu şi fără oameni.

Fuga minţii într-un spaţiu fără final.

Fuga omului într-un spaţiu exacerbat de mizerie, de singurătate, de dramatism necruţător.

Discrepanţa dintre bogaţi şi săraci naşte mult obsesii, multe crime.

Săracul se răzbună, pentru că simte că cei de sus îl vor „domesticit”.

Negativismul e o stare de spirit născută dintr-o singurătate debusolantă.

E necrezut și nevăzut plânsul multor inimi.

Omul se stinge ca o flacără, cerşind pe trotuar sau jucând teatru pe picior mare.

Lacrimile lor, ale noastre, par un cântec.

S-a devalorizat până şi negaţia. Şi negaţia, până și ea, adică drăcuitura, sanatismul, răul, azi înseamnă altceva!

Zici că nu vrei să faci ceva anume. Dar dacă eşti nevoit să faci, se schimbă multe în viaţa ta.

Nu te mai recunoşti nici dacă zâmbeşti, nici dacă rânjeşti.

Sub crusta de normalitate stă o lume interioară crispată, ultragiată, furată sau ucisă.

Carapacea inimii e foarte translucidă.

Dacă dai cu barosul în ea bineînţeles că se alege praful.

Praful pare să fie mai jos decât noi dar în el ne culcăm până la urmă.

Mă gândeam: cât de bine te simţi, cât de uşurat, când dai ceva, când îţi deschizi inima! Ce minunăţie stă aici, între aceşti doi poli personali: tu şi celălalt!

Joshua din film nu era Hristos. Era o simplă dar dementă afirmare a libertăţii teribiliste.

El a dispărut printr-un banal efect regizoral.

Totul a fost…film.

Nu confundaţi filmul cu realitatea!

Hristos e real şi nu o ficţiune. Iar tot ceea ce e ficţional nu ţine de foame.


[1] A se vedea: http://www.episcopiaslatinei.ro/episcop/biografia/.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrache_Lupu.

[3] Idem: http://www.scribd.com/doc/6443775/Minuni-Si-False-Minuni.

[4] De aici puteți downloada Marele Inchizitor. Dostoievski – Lecturi teologice [de] Konstantin Leontiev, Vladimir Soloviov, Vasili Rozanov, Serghei Bulgakov, Nikolai Berdiaev, Semion Frank, trad., pref. și note de Leonte Ivanov, Polirom, Iași, 1997, 248 p. în PDF : http://www.filehost.ro/1775293/marele_inchizitor_pdf/.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.

[6] Concert live la București (5 decembrie 2006): http://www.youtube.com/watch?v=7TvdeIoMR2k.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [67]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 482-487.

***

Este mereu nevoie de to diction [în lb. gr.], de o plasă, de un laţ, de o cursă pusă înaintea noastră, pentru ca să ne împiedicăm în ea şi să ne mai trezim un pic.

Necazul e un mijloc de reîmprospătare duhovnicească sau un moment de derută.

Unde este gândul nostru atunci? Acest lucru e foarte important.

*

Este bine să nu suferim răutatea învederată, minciuna   (Apoc. 2, 2) dar nu e bine să părăsim dragostea cea dintâi pentru Dumnezeu (Apoc. 2, 4).

Să nu ne fie teamă de cele ce pătimim (Apoc. 2, 10), căci cei care biruie până la sfârşit au cununa vieţii.

Dumnezeu aşteaptă pocăinţa celor care sunt atei şi desfrânaţi (Apoc. 3, 21).

El dă boală acelora care sunt cu cea desfrânată (Apoc. 3, 23), pentru ca ea şi ei se trezească din păcatele lor şi să se pocăiască.

Boala de aici nu este „o răutate” a lui Dumnezeu vizavi de oameni, ci un manual de ajutorare a lor, un impuls spre o nouă viaţă.

Să nu-i reproşăm lui Dumnezeu propria noastră indiferenţă! Şi indiferenţa este o mare greutate, o povară interioară.

Dacă treci peste conflictul cu tine însuţi, conflictele cu ceilalţi vor fi resimţite tot la fel de dur pentru că eşti dezarmat în faţa vieţii.

Avem nevoie de sprijin. Este evident acest lucru.

Când nu apelăm la alţii după ajutor asta nu înseamnă că ne simţim tocmai bine, ci ne este teamă să nu ieşim din singurătatea noastră pentru a-i întâlni pe alţii.

Uneori putem fi şocaţi de întâlnirea cu semenii noştri. Ei ne pot face foarte nefericiţi.

Însă dacă îi cunoaştem pe oamenii lui Dumnezeu, bucuria este imensă.

Teologia unităţii, creată din bucuria comuniunii e foarte puternică. În ea găsim bucuria trăită, experiată a comuniunii.

*

Dacă eu, care nu am mai fost la Sfânta Biserică de o lună şi ceva, datorită examenelor pentru intrarea la doctorat, mă simt ca peştele pe uscat, fără oxigen în această lume, cum se simt cei care nu merg deloc?

Mi-e foarte greu fără Hristosul meu, fără citiri duhovniceşti. Uneori simt că totul mi-e potrivnic

Poate sunt numai eu de vină, care nu mai suport efortul, stresul mai mult decât prelungit și efortul ăsta uriaș pe care îl fac de ani buni.

Aş vrea din toată inima să intru la doctorat şi să continui adâncirea în studiu şi în dragoste începută la seminar, continuată la facultate şi prelungită la master.

O, Prea Curată Maică, vezi dorinţa mea adâncă şi nu te uita la noianul păcatelor mele, căci dacă ai privi la el, n-aş mai avea dreptul să trăiesc deloc!

Ajută-mi mie şi nu fă de ruşine păcatele mele, nu mă fă să hulesc în inima mea, să fiu trist, să fiu îndurerat şi dezamăgit în inima mea.

Ştiu că nu merit nimic. Ştiu că nu fac nimic bun. Ştiu că n-am făcut niciodată ceva bun în viaţa mea, ci numai ticăloşii.

Dar dacă tu eşti cu mine, Prea Sfânta mea Stăpână, inima mea va fi copleşită de bucurie, de dulceaţă dumnezeiască, de lacrimi dumnezeieşti.

Nu da motive de întristare, din cauza mea, celor care mă iubesc pe mine şi pe tine şi se roagă ție pentru mine.

Bucură-ne pe toţi cu bucurie mare, cu bucurie plină de frumuseţe dumnezeiască şi ne iartă!

Am mers cu computerul la service dar mi-a fost respins, pe motiv că nu mai au placă de bază ca a mea. La cât de blegomani păreau tinerii care se ocupau de ele…e și normal că nu știu mare lucru.

Hoţăria celor cu computerele este mare. Fac ce vor şi nu ai unde reclama.

Cel puternic îl calcă în picioare pe cel slab.

Uneori mă întreb dacă mai pot să rezist, să mai suport ticăloşia din această lume.

Mi-e din ce în ce mai greu şi mă simt singur printre oameni, pentru că nu mai am oameni care să vadă profund oamenii.

Parcă iarăşi nu mai am gustul vieţii reale, nu mai am apetenţă pentru el.

Retragerea în tine poate crea mulţi idoli. Şi mie mi-e teamă de aceşti idoli ai singurătăţii, ai depravării, ai disperării.

Mi-e dor de oameni, deşi îi văd trecând pe lângă mine tot timpul.

Mi-e dor de sinceritatea, de dragostea, de încurajarea lor. Dar nebunia din oameni mă înspăimântă.

Viaţa pe care ţi-o imaginezi pentru tine nu are în ea ineditul lui Dumnezeu, lucrarea felurită a lui Dumnezeu, pentru că aceea nu poate fi imaginată.

Şi când trăieşti viaţa asta ea te şochează: parcă trăieşti viaţa altuia, pentru că nu ţi-o cunoşti.

Şi uneori se spune: „nu mi-am imaginat că mi se poate întâmpla mie aşa ceva”. Asta pentru că imaginaţia noastră e mai puţin bogată decât viaţa noastră.

*

În faţa conştiinţei treze păcatul e o ruşine şi va fi mereu aşa. Şi ruşinea asta e mare în noi. E o ruşine care ne frământă mult.

Doamne, spală-mi toată ruşinea mea şi mă iartă! Mi-e tare ruşine de tot ceea ce am făcut şi fac rău.

Îmi crapă obrazul de ruşine uitându-mă la păcatele mele dar tot păcătuiesc.

O, nefericit om! O, bolnavă făptură! Ia aminte, Doamne, la lucrul mâinilor Tale şi mă iartă!

*

Dumnezeu Se revelează oamenilor. El nu stă ascuns, ci le vorbeşte. Sfânta Scriptură e glasul Prea Sfintei Treimi către oameni. În Sfânta Tradiţie găsim reperele adevăratei căi către Dumnezeu.

Dar a trăi în Sfânta Biserică înseamnă a trăi în harul lui Dumnezeu.

Pe baza datelor Revelaţiei s-au format dogmele dumnezeieşti.

Teologia constă în aprofundarea adevărurilor de credinţă în interiorul unei vieți cu totul dăruite lui Dumnezeu și oamenilor.

*

In. 14, 16: „another Counselor/Comforter”.

Harul Sfântului Duh avea concreteţe personală în Sfinţii Apostoli, pentru că „rămâne la voi şi în voi va fi” (In. 14, 17).

Ei nu vorbeau de cineva căruia nu îi observaseră prezenţa, ci de Cineva care locuia în ei şi care era Altcineva decât ei.

Simţi alteritatea personală a lui Dumnezeu când Îi experiezi prezenţa. Deşi harul dumnezeiesc e în tine, el vine de la Dumnezeu şi nu poţi confunda harul cu simţămintele tale omeneşti sau – mai rău – cu patimile tale.

Însă adesea se confundă prezenţa Sa în noi cu mişcări pătimaşe şi frivole ale ființei noastre.

Dar în astfel de oameni care încurcă lucrurile lucrează patimi vii şi multă aroganţă şi nu harul Sfântului Duh.

*

Ce se întâmplă la mine sub geam de vreo câteva săptămâni e o frescă a ceea ce înseamnă capitalismul, adevărata lui faţă, cea reală și nu cea îmbrăcată în rochie de gală.

Fosta firmă s-a mutat şi patronii cei noi fac reconstrucţii, cu zgomote şfichiuitoare, pe fiecare zi.

Se taie fiare, ciment tare şi asfalt.

Se dă muzica la maximum (dacă aşa vrea muncitorul sau patronul), se bocăneşte cât nu vrei, fără să ne întrebe nimeni, pe noi, locatarii etajului unu, dacă suntem de acord cu această traumatizare zilnică.

Se fac că nu existăm.

Ei îşi văd de ale lor şi prea puţin contează dacă ne place sau nu atmosfera.

Ei muncesc în indiferență totală față de tot ce e în jurul lor sau deasupra lor

„Ce ne pasă nouă, dacă tu vrei să scrii şi să înveţi, când noi vrem să facem bani?”.

Democraţia e una și înseamnă numai un vot la 4 ani, în care se face (dacă se face) o rocadă politică, pe când capitalismul e ceea ce se face dacă ai bani și pentru bani.

Demosul, poporul, cei care își aleg oamenii politici care să îi reprezinte votează sau nu în cunoștință de cauză, pe când capitalistul e cel care are bani și proprietăți și doar la ele visează și pe ele dorește să le înmulțească continuu.

Și pentru că, în mintea lui, eu sunt un nimeni, care locuiește deasupra unui șantier viu în comparaţie cu el, patronul de dedesubtul apartamentului nostru, se poate face orice pe nervii şi liniştea mea.

La drept vorbind, renovările lor sunt îngâmfare şi atâta tot. Dacă nu sunt rentabili, mâine-poimâine zboară şi ăştia, şi vine alt „ideatic”, care ne mai omoară luni întregi cu finisările lui.

Sunt bune şi frumoase democraţia, cât și capitalismul la televizor sau în somn dar nu şi pe stradă, nu şi în viaţa reală a oamenilor.

În viaţa reală, cei bogaţi calcă pe gâtul celor slabi şi săraci şi care sunt nevoiţi să se plece în faţa lor, dacă vor să trăiască.

N-ai cui să reclami.

Nu te ajută nimeni.

Ei îşi văd de ale lor iar noi ne uzăm psihic şi sufleteşte, asistând neputincioși la nebunia unor oameni, care, dacă au bani, nu îi mai interesează că alţii vor să aibă măcar linişte.

Democraţia e acea rezervație cu lei și cu oameni la un loc în care fuga după bani a capitaliștilor e invers proporțională cu puterea oamenilor de a lupta, cu mâinile goale, cu leii.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [66]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 476-482.

***

De vreo două zile am mari ispite sexuale, tendinţe homosexuale, masturbatorii, neastâmpăr interior. Am învăţat fără oprire şi acum îmi merge mintea mai mult decât vreau eu şi nu mai pot să mă concentrez.

Sunt o noutate pentru mine aceste stări dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ele, căci astfel înţeleg ce se întâmplă cu alţi oameni în astfel de situaţii de supraîncărcare, de solicitare excesivă a persoanei lor.

Frica de a nu mai putea să învăţ, panicile din faţa examenelor.

Linişteşte, Doamne, inima şi trupul meu şi mă iartă!

Demonii se lipesc de mine. Nu-mi dau pace. Deşi nu am nicio dorinţă înspre sexualitate şi vreau să mă concentrez la învăţătură sunt agresat, în forţă, în fiinţa mea.

Căutarea în dicţionare e o problemă continuă, de fiecare clipă pentru mine. Probabil e problema tuturor celor care vor să înveţe și să traducă dintr-o limbă străină, care are o  gramatică complicată.

Traducătorii, unii dintre ei, fac chintesenţa propoziţiei şi pe aceea o notează. Alţii sunt mai largi, iau cuvintele ca atare şi sunt mai greoi la înţelegerea textului.

Problema traducerii mi se pare o problemă deschisă, niciodată învăţată până la capăt.

Putem să-i împărțim pe intelectuali în două mari categorii funcționale: unii, care sunt foarte specializați lingvistic dar fără forţă personală şi alții, care duc viaţa în plan lingvistic dar nu au o hiperspecializare a limbajului.

Prefer a doua categorie de intelectuali (pentru că nu vor să se rupă de viață, ci vor să ridice viața în cuvinte, în mod esențializator) dar, în același timp, cred că e nevoie de o adâncire continuă a limbajului, pentru a putea spune lucrurile mult mai concis şi mult mai bine.

Adică erudiția lingvistică trebuie să aibă în spate experiența de viață pe care trebuie să o pună în cuvinte.

E interesant cum ne desfăşurăm frica, cum o mărim în mod gratuit. Facem din imposibil o cerinţă de câteva zile şi ne creăm iluzii epuizante. La ce bun?

Cerinţele pentru doctorat la teologie sunt prea mari pentru un examen, fiindcă nu se cer lucruri punctuale ci totalizatoare.

Greaca, latina, plus engleza, pentru mine înseamnă o totalitate, pentru că trebuie să fac un efort de cuprindere a cât mai mult și nu a unor lucruri secvențiale.

Nu ni s-au dat nişte părţi, nişte fragmente, ci suntem puși în fața a trei coloși, a trei limbi care se constituie în arhive uriașe, din care ni se dă câte un fragment, la întâmplare, pe care noi trebuie să îl pricepem la modul absolut.

Aşa ceva e imposibil și o știu (sper acest lucru) și cei care au instaurat examenul.

Şi tocmai pentru că nu vor să învăţăm ceva foarte bine pentru acest examen, pentru aceste examene, programa e foarte vagă și inuman de mare.

Iar de așa ceva trec două feluri de candidați: cei pe care îi ajută Prea Curata Stăpână și care au studiat pe brânci sau cei cu pile.

E imposibil altfel, pentru că nu ni se cere verbul în latină și substantivul în limba greacă, ci toată greaca, toată latina și toată engleza.

Și mi-am dat seama în anul când am intrat la master, că programa de la doctorat era mult mai pipernicită la Dogmatică decât cea de la master. Şi asta e iarăşi inadmisibil.

„Eliminatoriile contează”: așa spun toţi. La Sibiu am auzit că nu au eliminatorii, adică greacă, latină, limbă străină.

Discrepanţa aceasta între facultăți e nedreaptă.

Iar dacă cel care intră la doctorat nu mai are nimic de-a face cu greaca sau latina (eu am de-a face cu ele și mă bucur că sunt acolo și trebuie să rămână acolo) nu face altceva decât să învețe fără tragere de inimă, numai pentru ca să treacă probele eliminatorii.

Programele de acest tip, în care ți se cere totul și nimic punctual, nu fac altceva decât să te submineze mental, să te obosească.

Studiul e la comandă, nu e de plăcere sau pentru că tu ai dorință pentru munca de cercetare şi nici nu eşti împins să studiezi ce îţi place. E de la sine înțeles că nici nu ești ajutat să studiezi ceea ce îți place să studiezi.

Fuga după cunoaştere masivă, detaliată a teologiei (indiferent despre ce specializare ar fi vorba) nu este inclusă în programul nostru universitar pentru doctorat.

Se caută un cadidat care trebuie să lipească texte, să pară erudit dar să nu aibă personalitate, fapt pentru care, după doctorat, abia mai scrie, odată la 10 ani, câte o carte. Sau poate niciuna

Cu alte cuvinte, dacă în timp ce scrii o teză doctorală (singurul lucru care ți se cere, de fapt) nu mai scrii alte câteva cărți și nu ai o muncă de cercetare amplă pe detalii ajungi un Doctor în Teologie care știi atât de puține lucruri încât te rușinezi să te privești în oglindă.

Dar, pentru mine, abia odată cu studiile postdoctorale și nu cu cele doctorale începe munca de cercetare teologică.

Acum, prin teza pe care vreau să o scriu despre Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, abia îmi fac încălzirea pentru ceea ce nădăjduiesc să urmeze în viața mea.

*

Un film franţuzesc despre problemele copiilor.

Doi prieteni stau ascunşi în iarbă, pentru ca să privească o doamnă dezbrăcată care se bronza în propria curte.

Unul dintre ei, al doilea erou al filmului, spune la un moment dat că e o femeie „vicioasă”, dar primul, roşcatul, zis şi Morcoviţă, e interesat de culoarea părului pubian al femeii cu pricina.

Se întreba el: Dacă este blondă, de ce are părul…de acolo negru?

Curiozitatea lui merge și mai departe. Vrea să o surprindă pe mama lui dezbrăcată, pentru ca să vadă dacă, deși e blondă la părul din cap, jos, la…e tot neagră.

Pe motivul că are păduchi, Morcoviță reușește să se uite la trupul mamei lui, care era îmbrăcată (o, neglijență perversă a mamelor!) doar într-o cămăşuţă transparentă.

Primeşte o palmă.

Băiatul insistă

Nu se lasă bătut!

Mama face baie iar Morcoviţă „intervine”.

Se uită pe gaura cheii…dar, la momentul „principal”, capodul[1] mamei astupă raza vizuală.

Iese afară, în curte, se urcă pe o scară şi vrea să o vadă pe mama lui cum face baie. Dar nu poate să-i vadă decât piciorul pe care şi-l săpunea. Face eforturi de apropiere de „ţintă”…dar cade cu scara.

Şi când ceilalţi doi fraţi dau „alarma”, că Morcoviţă e lovit la cap, mama iese goală la fereastră, cu părul blond din cap şi cu părul pubian negru.

Bineînţeles: era vorba despre un păr vopsit, căci asta vroia să vadă şi Morcoviţă.

Deci mama e ca vecina…și sus…și jos…trage concluzia băiatul.

Văzând-o goală însă pentru prima dată, Morcoviță se îndrăgosteşte de propria sa mamă. E vorba de erotism, de fantezie sexuală sau de dragoste?

Îi scrie o scrisoare de dragoste mamei sale şi i-o înmânează pe când toată familia stătea la masă.

Scrisoarea e cenzurată.

Nu apare în ea tot ce trebuia spus.

Regizorul vrea să ne inculce ideea că e vorba de fanteziile sexuale ale unui copil de vârstă preşcolară.

Mama citeşte scrisoarea şi începe să râdă în hohote.

Numai tatăl nu râde. El ştie că problema asta, bărbătească, nu e o simplă glumă.

Pentru că relaţiile lui cu soţia sa nu erau tocmai bune, femeia râde, în acelaşi timp, de fanteziile copiilor ei dar şi de „neputinţele” propriului soţ.

Iresponsabilitatea femeii este ilustrată cu pregnanţă.

În loc să constate cu multă seriozitate (că de aia mamele trebuie să fie mature și experimentate în creșterea copiilor), că a apărut o problemă foarte delicată, o problemă gravă la unul dintre copiii ei, ea o tratează uşor, ca pe o glumă.

Și asta, pentru că femeia era tot la fel de iresponsabilă în modul cum se îmbrăca prin casă sau la faza cu ieşitul la geam, în faţa unor minţi crude, care se aprind repede de poftă.

E interesant modul cum copilul îşi doreşte mama din punct de vedere sexual.

O fire precoce, cu multă energie şi imaginaţie. Era pe de parte liderul fraţilor săi în materie de originalitate.

În mintea lui începe să se îmbine dragostea firească pentru ea cu imaginea ei dezbrăcată.

O visează stând deasupra patului lui, fără tentă sexuală, pentru că la acea vârstă el nu ştia ce face mama lui cu tatăl prietenului său, atunci când închid obloanele de la geamuri.

Morcoviță (adică un puști prost, care nu are niciodată probleme serioase) credea că dorm de foarte devreme.

Dar prietenul lui ştia că ei fac dragoste în spatele obloanelor închise. Și, mai ales, că tatăl lui face ilegal dragoste cu mama prietenului său cel mai bun, cu mama lui Morcoviță.

Apare un cadru în care Morcoviţă era pe bicicletă iar doamna pe care ei o urmăreau din iarbă (cea de la care a plecat obsesia părului pubian) era în propria ei maşină.

Începe să alerge cu maşina în spatele ei.

El alerga după propria sa iluzie.

Aleargă după aceea şi după mama sa.

Ideea lui Morcoviță de femeie frumoasă se bifurca deocamdată în persoanele a două femei.

Ajunge la concluzia că mama lui nu îl iubeşte. Dar crede că nu îl iubeşte pentru că nu e fiul ei.

Însă văzându-şi certificatul de naştere e dezamăgit de faptul că nu a fost un copil adoptat, pentru că el credea că trebuie să fi avut nişte părinţi bogaţi.

După o vizită la medic împreună cu mama lui îşi dă seama că și doctorul are o aventură cu aceasta. Și plănuiește să se răzbune.

Ce face? Noaptea se duce în faţa cabinetului aceluia, ia o cărămidă şi îi sparge geamul doctorului.

E dus la poliţie, tatăl său îl scoate de acolo şi lui Morcoviţă îi pare rău pentru acest gest.

Nu mai mănâncă vreo trei zile.

Mama se dă bine pe lângă el, îi face o mâncare bună, el o mănâncă…dar constată că în loc de mujdei aceea îi pusese din urina lui, păstrată în sticla unde el se pişa în timpul nopţii, pentru ca să nu mai iasă afară din cameră. Acest gest îl dezarmează.

Neiubirea ei îl dezamăgeşte profund.

Vrea să se înece dar e scăpat de doi „duşmani” buni.

Vorbeşte apoi cu tatăl său şi îi cere să îl ducă la cămin.

Îşi ia la revedere de la toţi, inclusiv de la dădacă – o fată care ţinea mult la el – dar nu şi de la mamă.

Mama plânge fără consolare

Atunci şi-a dat seama că nu s-a comportat deloc bine cu copilul ei şi că acela e mult mai înţelept decât ea.

Tatăl îl duce cu maşina. Şi el îi spune la un moment dat lui Morcoviță, că mama lui e rea pentru că e nefericită dar că nu a fost mereu aşa.

Morala filmului e foarte onestă: copiii care caută să înțeleagă ceva anume trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă acel lucru iar pedepsirea nepedagogică a unui copil arată cât de slab pregătit eşti tu pentru a fi părinte şi, mai ales, lipsa ta de intuiţie și de experiență faţă de perspectiva vieţii lui.

Nu poţi naşte în sufletul cuiva dragostea cu forţa şi nici nu poţi opri sentimentele care se nasc în inimă ca să nu vorbească, oricât te-ai împotrivi voinţei copilului tău.

Inocenţa lui Morcoviţă e foarte adâncă.

El căută lucrurile care îl fascinează dar ştie, în acelaşi timp, să îşi asume greul vieţii, responsabilitatea singurătăţii, când vede că nu e dorit de către toţi în propria sa casă.

I se refuză dreptul firesc de a avea o casă.

Mama lui îl face să nu se mai simtă acasă, tocmai pentru că nefericirea ei conjugală şi-o proiectează, în mod nefast, asupra unuia dintre copiii săi.

De ce doar pe acesta nu-l dorea? Pe ceilalţi îi plăcea pentru că nu aveau voinţa clară şi cinstită a acestuia.

Poate că se identifica cu ceilalţi doi, care îşi ascundeau adevăratele sentimente, după cum făcea și ea.

Copilul „problemă” însă se dovedeşte a fi copilul „adevărat”, copilul cu bunele şi relele lui dar care nu abdică de la principiile în care crede.


[1] Un regionalism teleormănean pentru capot.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [65]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 472-476.

***

Ce înseamnă să fii antifeminist? Cineva poate să-mi spună că nu suportă unele fiţe ale femeilor şi cu asta basta.

Dar Sfânta Ortodoxie evidenţiază foarte precis atât rolul bărbatului cât şi al femeii în această lume.

Bărbatul este cap femeii, conducător al ei în cele bune.

Și bărbatul despre care vorbim acum e bărbatul care stă în Sfânta Biserică şi nu de orice bărbat însurat, care vrea să-şi conducă femeia.

Şi la fel, femeia care se supune bărbatului ei, se supune în cele sfinte şi curate.

Dacă bărbatul şi femeia sunt oameni duhovniceşti relaţia aceasta de supunere e de la sine trăită şi înţeleasă în autenticul ei.

Dar ce ne facem dacă cei doi au început să se bată, să se jignească şi să se deteste unul pe altul?

Căsnicia devine un chin dacă cei doi nu au la bază credinţa, iubirea şi sfinţenia.

Relaţiile se deteriorează când abdici din bine, când renunţi la fidelitate.

Când „lupţi” să îţi baţi joc de celălalt, căsnicia e cu ambele picioare la tribunal, căutând o „soluţie”.

Soluţia pentru orice căsnicie e Dumnezeu. Dumnezeu e Cel care îi alină şi îi împacă pe cei doi.

Dac vin în faţa Lui, recunoscându-şi amândoi vina, o căsnicie rămâne ceea ce e: un puternic legământ de dragoste în faţa lui Dumnezeu şi o împlinire duhovnicească.

Poţi fi un homosexual şi un ortodox în acelaşi timp?

Astăzi, cei de la Accept[1] vor să spună că păcatul trebuie „tolerat”, pentru că omul poate alege „ce vrea”.

Dar homosexualul e un om bolnav, ca oricare alt bolnav, care, dacă nu se pocăieşte cu adevărat, rămâne cu o înţelegere deteriorată a Ortodoxiei şi cam asta e.

El face parte dintre noi, dacă e ortodox, dar stă departe de curăţia pe care ne-o cere Dumnezeu.

La fel ortodoxul care curveşte, care ia mită, care fură, care omoară. Sunt bolnavi.

Suntem bolnavi dar trebuie să recunoaştem acest lucru.

La o emisiune televizată, un fost student ortodox, care a făcut ceva ani de teologie la Bucureşti, a declarat că a devenit neoprotestant şi a mărturisit că e homosexual.

Şi el spunea, că nu se reduce dragostea la sex. Și aşa e! Însă nici nu înseamnă dragoste păcatul.

Când păcătuiești din dragoste ai o dragoste din ce în ce mai viciată de păcat. Sau când confunzi patima cu dragostea nu ai nicio împlinire adevărată, pentru că răul nu împlinește ci te urâțește.

Dar el credea că noi nu ne dăm seama că şi homosexualitatea e „ceva bun” până la urmă.

Îşi dă seama că homosexualul nu dă naştere la copii dar nu vede în pasajele Sfintei Scripturi o respingere a homosexualismului.

Dar homosexualitatea e o bătaie de joc la adresa normalităţii dorite de Dumnezeu.

Şi minciuna este spusă prin cuvânt. Însă nu cuvântul e mincinos, ci mesajul transmis prin el.

Tot la fel, plăcerea sexuală e îngăduită în căsătorie, când o doreşti spiritualizată. Când copiii tăi, care urmează unirii tale cu soţia ta, sunt asumaţi şi crescuţi cu toată responsabilitatea.

Poţi să nu ai copii dar poţi să îţi spiritualizezi sufletul şi trupul.

Sfinţirea vieţii e lucrul urmărit de oricare din Sfânta Biserică.

De aceea, cei căsătoriţi trebuie să trăiască ca şi cum nu ar fi căsătoriţi, adică fără adâncirea în teluric ci urmărind mereu voia lui Dumnezeu.

Pofta pentru poftă: asta e homosexualitatea şi lesbianismul!

Închiderea în carapacea genului tău.

Renunţi la adevărata deschidere şi împlinire a căsătoriei, pentru plăcere şi egoism în doi sau între mai mulţi.

Batjocorind firea ta prin desfrâu nu-I poţi da „lecţii” lui Dumnezeu dacă e bine sau nu.

Suntem prea ipocriţi şi ipocrizia e un răspuns la tot ceea ce am schimbat în rău în fiinţa noastră.

De ce există o imagine oribilă a bărbaţilor şi a femeilor despre ei înșiși sau în mod reciproc?

Cum poţi crede că bărbatul sau femeia sunt nişte monştri, aşa, fără nicio cauză sau explicaţie? Ce ne determină să fim, spre defavoarea noastră, atât de imprevizibili?

*

Părintele Diacon Andrei Kuraev[2] foloseşte în „Daruri şi anateme”[3] paralele foarte futuriste.

Până la pagina 229 am remarcat trei şi anume: parabola supravieţuirii după un cataclism global, parabola scafandrului şi parabola adăpostului sigur.

Cuvintele sale au mare forţă, forţa celui care se transpune cu totul în realitatea celui care trăieşte, simte şi gândeşte aşa.

Cineva mi-a spus că a apărut o carte la Deisis[4] (eu n-am citit-o) şi unde ar fi singurul care se declară pro-evoluţionist între semnatarii articolelor din carte. Îmi pare rău dacă acest lucru e adevărat.

*

La Mănăstirea Sfântul Fanurie de la Siliştea-Teleorman[5] a curs sânge, în Joia Mare, din Sfânta Cruce şi unele Sfinte Icoane plâng.

Părintele Gheorghe Holbea[6] şi Gheorghiţă Ciocioi[7] au vorbit aseară la Pax TV despre această minune.

Eu cred că e o minune.

Spaţiul nostru teleormănean nu a avut şi nu are multe Sfinte Mănăstiri. În Teleorman acum se construiesc Sfinte Mănăstiri.

Reticenţa, chiar ura față de viața monahală, vine din neînţelegerea vieții monahale ca atare.

Minunea lasă urme în adâncul conştiinţei noastre oricum am fi noi. Chiar dacă nu o credem, fraparea noastră în faţa minunii e cu mult mai mare ca fraparea pe care o trăim în faţa unei explozii.

Nu poţi să o conteşti, căci ea lasă urme.

Noi contestăm falsele minuni, nu minunile adevărate.

Şi părintele Gheorghe a vorbit despre un monah de la Sfântul Munte Athos, care, deşi orb, avea chilia plină de Sfinte Icoane. Şi el simţea prezenţa harică a Sfintelor Icoane, prezenţa Sfântului din Icoană, deşi nu le vedea pe niciuna dintre ele.

Costion Nicolescu[8] a pus problema că Icoanele de la Siliştea nu sunt autentice, după canonul ortodox şi totuşi plâng. La un moment dat a spus că a plâns şi icoana imprimată de pe calendar.

El era sceptic faţă de aceste Icoane neconforme cu canonul ortodox şi care i se par nişte erezii, pentru că deformează dogma ortodoxă.

Îi dau dreptate că deformează dogma, viaţa ortodoxă.

Dar părintele Holbea a avut o remarcă bună, adevărată: că Dumnezeu, în iconomia Sa, lucrează şi prin acele Icoane, mai puţin canonice, după cum e Sfânta Icoană a Maicii Domnului de la Sfânta Mănăstire Nicula[9].

Dacă oamenii nu ştiu atât de multe despre cum arată adevăratele Sfinte Icoane – de fapt acestea sunt şi exorbitant de scumpe pentru mulţi – Dumnezeu lucrează şi prin cele care sunt apropiate cumva, de cele adevărate, care sunt pictate după canonul ortodox.

Şi iarăşi vedem modul cum Dumnezeu întrece modul nostru de aşteptare!

Dumnezeu îi „sminteşte” pe cei care nu acceptă, că Dumnezeu poate face derogări de la lege de dragul mântuirii oamenilor!

Dumnezeu lucrează iconomic: aceasta e marea lecție a minunilor autentice, care lezează, într-un anume fel, aspectul standard al vieții bisericești.


[1] A se vedea: http://accept-romania.ro/.

[2] Blogul său: http://diak-kuraev.livejournal.com/ și portalul său: http://kuraev.ru/.

[3] A se vedea: http://www.sophia.ro/Daruri-si-anateme.-Ce-a-adus-crestinismul-lumii-de-Diac.-Andrei-Kuraev-colectie_carte-ro-141.htm.

[4] Idem: http://www.edituradeisis.ro/opencart/.

[5] Idem: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/schitul-sfantul-fanurie-silistea-gumesti-68002.html.

[6] Idem: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=35%3Apr-lect-dr-gheorghe-holbea&option=com_content&Itemid=276.

[7] Idem:

http://www.editurachristiana.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=107:de-vorb-cu-sora-lui-valeriu-gafencu&catid=26:cuvantul-christianei&Itemid=85.

[8] Idem: http://www.ziarullumina.ro/autor.php?wid=0&actual=1&editia=1540&autor=Costion+NICOLESCU.

[9] Idem: http://www.manastireanicula.ro/index.php?id=13&category=home&lang=ro.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno