Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Începutul psalmului 107 reiterează, ideatic și expresiv, ceva ce spusese și în psalmul 56 (reamintim versurile):

Că mi-i inema gătată să Te vază
Pre tot ceas, Dumnezău Svinte, lăsând rază.
Și cu slava mea sunt gata să mă mânec:

Scoală slava mea, te scoală de zî cântec
În lăută. Demineață
Mă voi scula cătră viață.

(Ps. 56, 31-36)

Inema mea mi-i, Doamne, gătată,
Mi-i inema gata de Te-așteaptă,
Ca să-Ț[i] cânt într-a mea, Doamne, slavă.

Scoală, slava mea, fără zăbavă!
Scoală-te, psăltire și dulceață [har]!
Iată că m-oi scula demineață…

(Ps. 107, 1-6)

A-I aduce cântare nouă lui Dumnezeu este un topos psalmic, la fel și îndemnul la priveghere, la ridicarea spre rugăciune și cântare de psalmi dis de dimineață sau cum se spunea în limba veche, la mânecate.

Cântarea izvorăște din adâncul inimii, din râvna inimii de a vedea pe Dumnezeu.

De aceea, trezirea dimineața devreme, cu dorul lui Dumnezeu în inimă, cu sufletul plin de iubirea Lui, înseamnă că „Mi-i inema gata de Te-așteaptă”.

Psaltirea e instrumentul inimii, înstrunit ca „să Te vază”.

Arta e har din harul lui Dumnezeu și e închinată Lui, iubirii Lui, dorului de El, de Dumnezeul care este frâmsețe și Care a dat zare lumii, Cel ce a urzit stelele și lumina, Care e mai minunat decât unda mării și Care știe să aline valurile.

Omul însuși devine un instrument vibrant, o vioară  sau o cântare în toată ființa lui.

În zorii apropierii de El, omul e o muzică verticală.

Muzica sferelor Îl laudă pe El, dar nu știe aceasta, pentru că nu are rațiune.

Omul însă știe și de aceea se și îndeamnă: „Scoală, slava mea, fără zăbavă!/ Scoală-te, psăltire și dulceață!”.

El știe că trezirea și ridicarea aceasta sunt „cătră viață”, către viața fără de care nu există viață.

Fără ea poți spune că „lipsește viața acestei vieți” (Eminescu, O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Psalmul 108 conține un alt blestem, care este considerat profetic, adresat lui Iuda, iar psalmul 109 vorbește tainic despre Hristos, despre Judecata Lui și împărățirea cu Sfinții despre faptul că este Fiul lui Dumnezeu din veșnicie și despre întruparea Sa și că este Jertfă și totodată Arhiereu în veac:

Zâsă Domnul Domnu[lui] mieu să șază
De-a direapta Sa-n scaun dând rază,
Pănă când pizmașii de supt soare
Ț-voi așterne pre toț[i] supt picioare.

Toiag de putere Ț-va trimite
Domnul din Sion, Dumnezău Svinte. /…/

Că[ci] cu Tine Ț-este boieria
La z[i]ua ce Ț-vei ivi tăria,
În strălucori de Svinț[i] ce-i ivi-Te
Într-acea zî, Dumnezău Svinte.

Din pântece Te-au născut mainte
De luceafăr, al Tău Svânt Părinte.

Giuratu-Ș-au Domnul giurământul
Și nu-ș-va schimba căind cuvântul.
Tu ești preut în veci pentru țară,
De rădici ca Malhisedec sfară [jertfă]. /…/

Apă de pre părău va bea-n cale,
Când va nălța capul oștii Sale.

(Ps. 109, 1-5, 11-18, 27-28)

Cel ce „apă de pre părău va bea-n cale” este Cel născut din Tatăl mai înainte decât luceafărul, adică din veșnicie.

Dumnezeu amintește oamenilor că este milostiv, că S-a îndurat de cei păcătoși, când s-au pocăit, pentru ca să nu deznădăjduiască:

Ț-ai făcutu-Ț[i] de ciudese [minuni] pomenire,
ești ieftin și milost, Doamne, din hire.
Carii sunt de-Ț[i] au de teamă, le dai hrană,
Pentru legământ bătrân făcând pomană.

Și poruncile Țî-s tare și crezute,
’N dereptate ș-adevară-n veci făcute. /…/
Frica Ta dă-nceputuri de-nțelepciune,
Cunoștință tuturor spre-nvățături bune.

(Ps. 110, 9-12, 17-18, 23-24)

De aceea, continuă psalmistul:

 Ferice va fi de omul
Ce să va teme de Domnul,
În porunca Lui cea svântă
Stând cu voaie, fără smântă[1].

Că va fi tare-n credință
Pre pământ a lui sămânță,
Rod dirept să va chema-să
Și bișug într-a lui casă.

Și-i va trăi dereptatea
Preste veci în toată partea.
Și la-ntunerec de ceață
Va vedea lucori de viață.

(Ps. 111, 1-12)


[1] Smântă = sminteală, împiedicare, cădere.

Did you like this? Share it: