Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [1]

Am aflat în Sfântul Ioan Iacob Hozevitul[1] un adevărat urmaș al Sfântului Dosoftei (pe care cred că l-a citit!), peste timp, care a versificat texte sfinte, experiențe și trăiri personale.

Prin poemele sale, după mărturisirea sa, a dorit să fixeze învățături duhovnicești și experiențe sfinte pentru oamenii veacului nostru, considerând, ca odinioară Sfântul Dosoftei de care am pomenit, că prin versuri/ poezie, acestea se transmit mai ușor și sunt mai lesne de reținut, poezia având aderență la sensibilitatea omului simplu.

Prin urmare, Sfântul Ioan Iacob a scris poeme adresate masei mari a credincioșilor români ortodocși, pentru care l-a durut inima văzând că se îndepărtează de la izvorul curat al sfintelor și dreptelor învățături creștin-ortodoxe.

Poemele lui sunt îndemnuri la smerenie și slavoslovii, imnuri de închinare și de mulțumire către Dumnezeu sau de preamărire a Sfinților. Uneori cuprind și versificarea unor scurte narațiuni pilduitoare. Dar Sfântul Ioan și-a notat în versuri și crezul poetic, dezvăluind sursa acestei dorințe permanente de a poetiza:

„Versul cel cu patru strune/ Îmi aduce mângâiere/ Totdeauna când mă aflu/ La necaz și la durere. // Ca din cremene scânteia/ Versul la necaz s-aprinde,/ – într-un chip cu totul tainic – / De la inima fierbinte. // Când necazuri sunt mai multe/ Și zăgazuri mai înalte/ Versurile – prin minune – / Izvorăsc atunci mai calde! // Fierbințeala din lăuntru,/ De la inimă plecând,/ Mă trezesc întotdeauna/ Versuri prea duios cântând. // Când durerea mă răpune/ Și puterile se frâng,/ În șiraguri nesfârșite/ Versurile mele plâng. // Iar când am vreo bucurie/ Și cu duhul mă aprind,/ Inima atunci săltează,/ Slavoslovii versuind! // Dacă vrei să știi vreodată/ Ce simțea inima mea,/ Cetitorule iubite,/ De la versuri vei afla!” (Scântei din inimă).

În opinia mea, poemele sale sunt mult mai folositoare, în autenticul lor duhovnicesc ortodox, decât multe alte improvizații melodice sentimentaloide, care prind la omul pătimaș și sunt cântate cu succes, dar care nu mi se par la fel de autentice, pentru că nu îndeamnă cu adevărat la pocăință.

Creațiile Sfântului Ioan Iacob ar merita să fie promovate mai mult. Cum lenea și nepăsarea din vremurile noastre (de care și Sfântul se plângea foarte mult) sunt imense, deși el s-a păstrat mereu la un nivel accesibil pentru credinciosul mediu, puțini sunt cei care gustă din sensibilitatea lui duhovnicească și poetică.

Unui critic literar pretențios, căutător de noutăți stilistice, probabil că poemele Sfântului Ioan Iacob nu i-ar face o mare impresie, considerând că versurile sale sunt de nivelul poeziei clasice tradiționaliste, prin estetică și prozodie. Însă, după cum spuneam, Sfântul Ioan a recurs la acest tip de scriitură în mod programatic, având un public țintă. Așa după cum a ales să nu își mărturisească experiențele sale duhovnicești înalte (vedenii și contemplări dumnezeiești, pe care sigur le-a trăit) în poeme. Este alegerea conștiinței sale, el dorind să se îndemne pe sine la pocăință și la doxologie și să slujească semenilor, credincioși de mir, monahi ostenitori și clerici, prin acest dar de poezie. Ca în aceste versuri:

„Ce sunt eu fără de Domnul?/ Sunt un praf de oase reci,/ Hrana viermilor din groapă/ Și a muncilor de veci! // Mintea mea fără de raza/ Luminărilor de sus/ Este bezna nesfârșită/ După „veșnicul Apus”. [etc.]” (Fără „El”);

„Sărace om din vremea nouă,/ „Din veacul cel cu înnoiri”/ În ce galop alergi pe urma/ Unei deșarte năluciri. // (Himera vieții se arată/ Ca o nălucă, ca un vis./ Frumoasă și strălucitoare,/ Ca un odor de paradis). /…/ Pășești peste adâncul mării/ Și prin „văzduh te porți zburând”/ Iar marginile depărtării/ Le-apropii astăzi „la un gând”. /…/ În goana ta fulgerătoare/ Spre „ostrovul cel fericit”/ Ai trupul hămesit de-a pururi/ Și sufletul nemulțumit. /…/ Tu faci orașe plutitoare,/ Împărțind al mării val,/ Și fortărețe zburătoare/ Cu aripile de metal! // În schimb, noianul cel de taină/ Al sferelor duhovnicești/ Nestrăbătut mereu rămâne/ – Spre culmile cele cerești” (Himera omului modern). Etc.

Sfântul Ioan și-a înmuiat câteodată condeiul și în satiră: „Lupu dac-ar fi cu zgardă/ N-ar stârni atâta haz/ Ca atunci când ești cu rasă/ Și cu plete pe grumaz! // Azi se dă respect în lume/ La acei cu capuri goale/ Și cu burta rotunjită,/ Iscusiți în carnavale!” (Moda lumii).

Acoperindu-se cu haina smerită a anonimatului, ne-a lăsat o mărturie despre chemarea lui Dumnezeu pe care a auzit-o în copilărie, orfan fiind, „ca un copil al nimănui” (În „brațele părintești”). În ziua de Înviere, plângând la mormântul mamei sale, „Fiind el în durere/ cu totul adâncit,/ din sunetul de clopot/ un glas a auzit. // Nu plânge azi copile/ și nu fi supărat,/ că iată sunt cu tine,/ Hristos a înviat! // Era vorbirea dulce/ a maicii din mormânt,/ gonindu-i întristarea/ din pieptul lui înfrânt. // S-a ridicat îndată,/ cu sufletul uimit/ și căuta să vadă/ pe care i-a grăit. // Atuncea din Altarul/ cu zidul afumat/ văzu zâmbind pe Domnul,/ cu Trupul înviat. // Și luminat la suflet/ de chipul Lui cel blând/ și lepădând durerea/ a zis așa în gând: // Atuncea dacă Domnul/ aici a înviat/ înseamnă că și mama/ cu Dânsul S-a sculat” (Micul orfan). Ducându-se acasă, în casa rămasă pustie după moartea părinților, și începând iar să plângă, minunea s-a repetat, pentru că a auzit din nou glasul maicii sale vorbindu-i. „De-atunci orfanul nostru/ a încetat cu plânsul/ și orice clopot sună/ îl mângâie pe dânsul”.

Sfântul Ioan Iacob n-a dorit să fie ca Sfântul Grigorios de Nazianz sau ca Sfântul Simeon Noul Teolog în poezie, ci să folosească pe cei mulți ce zac în neștiință și nepăsare, în vremuri de mare declin al conștiinței și al bunei cuviințe creștine.

Cu toate acestea, lectura atentă a poemelor sale ne lasă să vedem nu numai o conștiință îndurerată și profund autentică de trăitor și nevoitor ortodox – a cărui rucodelie, după cum el singur a precizat, era scrisul: traducerea din Sfinții Părinți și compunerea de poezii pentru ca, măcar astfel, chintesența cărților duhovnicești să ajungă la oameni, la cei care nu mai citesc cărți –, dar și o sensibilitate artistică care nu e doar firească pentru un creștin (având în vedere cele spuse de Sfântul Porfirios Cavsocalivitul, că nimeni nu poate să fie creștin fără să fie poet), ci și lucrată, dăltuită. Fapt care ne descoperă un om cultivat și autodidact nu doar în cele care sunt strict ale Bisericii.


[1] Folosesc: Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Opere complete, carte tipărită cu binecuvântarea  Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Doxologia, Iași, 2010.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *