Zi: 9 iunie 2011

Etapele dezvoltării științifice ale lui Immanuel Kant [1]

Leave a comment

Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. de Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, studiu introd., glosar kantian și indice de nume proprii de Nicolae Bagdasar, Ed. Științifică, București, 1969, 699 p.

***

Își începe activitatea științifică la 22 de ani, în 1746, cu o lucrare despre fizică, adică cu licența sa: Idei despre adevărata evaluare a forțelor vii, despre care am amintit deja, p. XXXV.

A fost tipărită în 1749, cu ajutorul unchiului său Richter, p. XXXVI.

În acestă lucrare a emis opinia că pentru descoperirea adevărului trebuie să ne bazăm pe dovezile intelectului, p. XXXVI.

În 1754, după ce nu a mai fost preceptor, publică articolul (într-o revistă săptămânală din orașul natal): Ob die Erde in ihrer Umdrehung um die Achse, wodurch sie die Abwechsellung des Tages und der Nacht hervorbringt, einige Veränderung seit der ersten Zeiten ihres Ursprungs erlitten habe (Dacă pământul a suferit oarecare schimbări prin rotația în jurul axei lui din primele timpuri ale originii lui, prin care produce alternarea dintre zi și noapte), p. XXXVI.

În această lucrare (care era o temă pentru care se acorda un premiu de către Academia din Berlin, p. XXXVI-XXXXVII), Kant afirmă că „fluxul și refluxul exercită asupra vitezei de rotație a pământului o mișcare de încetinire…și, fiind continuă, ajunge în cele din urmă să însumeze o cantitate enormă”, p. XXXVII.

Însă pentru că nu a fost mediatizată, descoperirea făcută de Kant „a fost demonstrată și confirmată un secol mai târziu, devenind astfel un adevăr științific”, p. XXXVII.

În lunile august-septembrie1754, în aceeași publicație locală, Kant publică articolul Die Frage, ob die Erde veralte, physikalisch erwogen (Problema, dacă pământul îmbătrânește, examinată din punct de vedere fizic).

Aici afirmă că „planeta noastră îmbătrânește din cauza consumului de travaliu mecanic”, p. XXXVII.

În 1755 publică lucrarea Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung und dem mechanischen  Ursprungdes ganzen Weltgebäudes nach newtonischen Grundsätzen abgehandelt (Istoria universală a naturii și teoria cerului sau încercare de a trata structura și originea mecanică a întregului univers după principiile lui Newton), p. XXXVII.

Însă pentru că tipografia a dat faliment ediția cărții a stat sub sechestru, Ibidem.

În lucrarea ultimă enunțată însă a fost imfluențat de englezul Thomas Wright, cu lucrarea sa An Original Theory and New Hypothesis of the Univers (1750) și care susținuse că „stelele fixe nu formează o puzderie lipsită de ordine și de intenție, ci alcătuiesc împreună un sistem universal care se raportează la un plan fundamental al spațiilor”, Ibidem.

Însă în lucrarea sa, Kant a explicat cum s-a născut cosmosul din „haosul originar” și cum micul nostru sistem planetar e unul dintre multele sisteme solare, p. XXXVIII.

Dar toate sistemele planetare, subliniază el, formează „o ordine universală”, Ibidem.

Pentru Kant, sistemele planetare se nasc și dispar „după ce ating un anumit grad de perfecțiune”, Ibidem.

Susținea „eternitatea timpului” și „infinitatea spațiului” și continua naștere și moarte a universurilor cosmice, Ibidem.

Kant credea că „nu numai pământul, ci și alte corpuri cerești sunt locuite și că natura constituției locuitorilor lor este în funcție de gradul de dezvoltare al acestor corpuri”, p. XXXVIII.

Considera că „planetele sunt cu atât mai dense cu cât sunt mai aproape de soare” și că „locuitorii lui Mercur și Saturn vor fi mai perfecți în ce privește structura lor fizică și spirituală”, Ibidem.

Și cu toate că el credea în extratereștri și în eternitatea timpului, probabil și în eternitatea materiei, Kant considera că cosmogonia lui „nu vine în conflict cu Religia”, p. XXXIX. De ce?

Pentru că „această ordine mecanică supusă unor legi imutabile, care nu-i permit să se abată cu nimic de la planul perfecției ei…vădește existența lui Dumnezeu”, Ibidem.

Pe scurt, concluzia cărții lui a fost aceasta: „este posibilă o explicare strict mecanică a genezei universului”, fapt pentru care „nu este nici necesar și nici util să se recurgă în această privință la o minune, la un act de creație al Ființei supreme”, Ibidem.

Adică Kant a înlocuit acțiunea creatoare a Dumnezeului treimic cu o teorie autonomă mecanicistă de apariție a universului și a vieții pe pământ.

Teoria lui cosmogonică nu a fost cunoscută mult timp…însă Laplace, în Exposition du système du monde (1796) a formulat o teorie cosmogonică similară, p. XXXIX.

În secolul al 19-lea s-a restabilit adevărul despre această cosmogonie și teoria poartă numele Kant-Laplace, Ibidem.

În aprilie 1755, Kant prezintă Facultății de Filosofie o mică lucrare numită: Meditationum quarundam de igne succinta delineatio (Prezentare succintă a câtorva meditații despre foc), prin care devine Doctor în Filosofie p. XL.

În acestă lucrare susține că „lichidele ar consta din particule infime” și că ar exista „o materie elastică…de aceeași natură cu căldura și lumina”, și că elementele corporale se atrag datorită materiei elastice care se află între ele și că „lumina și căldura nu constau din efluvii care ar emana din corpurile luminoase, ci din propagarea unor mișcări vibratorii în eterul existent pretutindeni în univers”, p. XL.

În toamna lui 1755 devine privat-docent, adică asistent universitar, cu lucrarea Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio (Noua explicare a primelor principii ale cunoașterii metafizice), care e prima sa lucrare strict metafizică.

De aici începe drumul său filosofic, p. XL.

În ultima carte enunțată, autorul face o sinteză între principiile fizicii lui Newton și principiile matematico-filosofice ale lui Leibniz, depășindu-le însă pe ambele, p. XL.

El consideră că „principiul identității este mai fundamental decât principiul contradicției, că principiul contradicției presupune principiul identității”, p. XL-XLI și că principiul identității „guvernează toate operațiile gândirii”, p. XLI.

Kant însă „respinge argumentul ontologic care din posibilitatea noțional necontradictorie a existenței lui Dumnezeu conchide însăși existența Lui”, p. XLI.

Însă dacă el nu deduce existența lui Dumnezeu din „posibilitatea noțional-necontradictorie” deduce existența Lui din „din imposibilitatea non-existenței, căci imposibilitatea non-existenței înseamnă că Dumnezeu este principiul posibilității în genere – possibilitatis omnis principium”, p. XLI.

Împotriva lui Crusius, Kant spune că „libertatea nu înseamnă lipsă de determinare”, de voință, pentru că „toate procesele voluntare sunt determinate, numai că ele sunt determinate nu de factori externi fizici, ci de factori interni psihici, că libertatea morală are sens numai dacă este determinată de rațiuni interne, de principii ale rațiunii”, p. XLII.

În 1756 se întoarce la probleme de fizică editând 3 studii:

1. Despre cauzele cutremurelor de pământ cu ocazia calamității care a lovit țările occidentale ale Europei spre sfârșitul anului trecut;

2. Istoria și descrierea fizică a întâmplărilor foarte ciudate ale cutremurului, care a zguduit o mare parte a pământului la sfârșitul anului 1755 și

3. Considerare în continuare a cutremurelor de pământ observate de câtva timp.

Toate trei se leagă de cutremurul din 1 noiembrie 1755, care a distrus Lisabona, p. XLII.

Kant însă subliniază că cutremurul din Lisabona a produs „la stațiunea balneară Teplitz o sporire a debitului de ape minerale, pe care locuitorii o considerau ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu”, Ibidem.

Însă el exclude din explicațiile sale antropomorfismul teologic pentru o explicare mecanicistă, Ibidem.

Kant exclude ideea că cutremurele de pământ „s-ar datora influenței altor corpuri cerești asupra planetei noastre”, Ibidem și afirmă faptul că cutremurele se produc din cauze subpământene, pentru că ele sunt „provocate de apa mării care se infiltrează prin crăpăturile scoarței terestre în interiorul pământului, unde, transformându-se în vapori, apasă asupra fundului mării și se propagă apoi prin apa mării asupra scoarței terestre”, p. XLII-XLIII.

Pe scurt, Kant credea că cutremurele de pământ se produc din cauza fenomenelor vulcanice din interiorul pământului, p. XLIII.

Tot în 1756 face o nouă descoperire științifică în lucrarea sa: Noi observații pentru interpretarea teoriei vânturilor, p. XLIII.

Pornește de la „perturbarea echilibrului păturilor de aer” din atmosferă și ajunge să afirme că în timpul rotației pământului în jurul axei sale „se rotește și atmosfera terestră cu o viteză corespunzătoare paralelelor”, Ibidem.

Tot în 1756 publică și Despre unirea metafizicii cu geometria în aplicarea lor la filosofia naturală, a cărei probă I conține monadologia fizică, Ibidem.

Aici susține că atomii sunt întinși dar simpli în același timp, adică monade, p. XLIII.

Și își pune întrebarea: Cum poate fi atomul noțiune fundamentală în mecanică, când din punct de vedere geometric el este divizibil la infinit în spațiu?, p. XLIII.

Și își răspunde că „întinderea lucrurilor nu are un caracter absolut, ci…ea este în funcție de forță și activitate, că reprezintă o umplere dinamică a spațiului”, p. XLIV.

Astfel Kant „orientează mecanica spre dinamică”, Ibidem.

În 1757 publică Schiță și înștiințare a unui curs de geografie fizică împreună cu o anexă a unei scurte priviri asupra problemei: dacă vânturile din vest din regiunile noastre sunt mede, fiindcă suflă peste o mare întinsă.

Aici el neagă faptul că vânturile din vest sunt umede din cauza mării și afirmă că „geografia fizică se ocupă cu ceea ce se află pe suprafața globului terestru”, p. XLIV.

Tot aici anticipează teoria evoluției speciilor pe pământ și a legilor adaptării la mediu, Ibidem.

În 1758, pe lângă cursurile sale de vară, publică și Un nou sistem despre mișcare și repaus și despre consecințele unite cu ele în fundamentele prime ale fizicii, p. XLIV-XLV.

Aici afirmă relativitatea oricărei mișcării și a oricărui repaus, vorbind despre repaus ca despre „o mișcare infinit de mică”, XLV.

De asemenea „definește inerția ca pe un echilibru dintre acțiunea și reacția corpurilor în ciocnirea lor”, Ibidem.

În 1759 publică Versuch einiger Betrachtungen über den Optimismus (Eseu al câtorva considerații asupra optimismului), p. XLV.

Aici afirmă că „Dumnezeu nu poate să vrea și să aleagă decât cel mai mare bine, că lumea este cea mai bună din toate lumile posibile și că tot ceea ce se întâmplă în ea, se întâmplă în interesul întregului”, p. XLV.

Însă, pentru că mai târziu a considerat că această lucrare nu are „idei personale”, l-a rugat pe „unul dintre biografii săi” să distrugă orice exemplar găsește din această lucrare, p. XLV.

În 1760 publică o scrisoare de consolare a doamnei Agnes Elisabeth von Funk la moartea prematură a soțului ei, p. XLV.

Însă de aici încolo Kant virează de la raționalismul dogmatic spre empirism sceptic sau critic, Ibidem.

Începe să se ocupe de probleme de logică și etică, Ibidem.

Cunoaște lucrarea lui Francis Hutcheson (1694-1746) Sistem de filosofie morală (1755), care vorbea despre simț moral la toți oamenii, p. XLV, cartea Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), a lui David Hume, care îl va influența în problema cauzalității, și era entuziasmat de  Contractul social și Émile ale lui J. J. Rousseau, p. XLVI.

Începe să scrie cu vioiciune și colorat, cu imagini sugestive, umor și cuvinte de spirit, Ibidem.

În 1762 publică Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice, p. XLVI.

Aici atacă logica aristotelico-scolastică, care era tradițională în Apus, denumind-o un colos cu picioare de lut, Ibidem.

El spune aici că „cunoașterea opereză cu judecăți pe care silogismul nu le poate demonstra”, Ibidem.

În 1763 publică Der einzig mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (Unicul argument posibil pentru o demonstrare a existenței lui Dumnezeu).

Această carte, după declarația lui Kant, este rodul „unei îndelungate meditații”, p. XLVI.

Aici „respinge argumentul ontologic în forma lui tradițională, care din noțiunea de Dumnezeu deduce existența Lui”, p. XLVII.

În locul lui scrie o demonstrație „care se bazează pe noțiunea de posibilitate”m p. XLVIII. Și astfel el deduce existența lui Dumnezeu din necesitatea absolută a realității Lui, Ibidem.

Aici Dumnezeu apare ca adevărat Creator al lumii dar fără să exercite „o intervenție continuă supranaturală”, Ibidem.

El va relua argumentele împotriva argumentelor tradiționale ale dovedirii existenței lui Dumnezeu și în Critica rațiunii pure, p. XLVIII-XLIX.

În 1763 el publică Încercare de a introduce noțiunea de mărimi negative în filosofie.

Aici vorbește despre opoziția logică și de cea reală, p. XLIX.

Opoziția logică e contradicția și ea constă în aceea că se afirmă și se neagă în același timp ceva anume despre un lucru, Ibidem.

Opoziția reală e aceea în care predicatele unui lucru se opun deși pot fi afirmate, Ibidem.

Tot aici a afirmat că „raportul dintre cauză și efect nu este un raport logic” pentru că „efectul nu poate fi dedus pe cale logică din noțiunea de cauză”, p. L.

În 1764 publică Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen (Observații asupra sentimentului de frumos și de sublim), p. L.

Explică psihologic „sentimentele de frumos și de sublim” și întemeiază morala pe „sentimentul de frumos și de demnitate al naturii umane”, Ibidem.

Tot în 1764 apare și Cercetare asupra evidenței principiilor teologiei naturale și a moralei, p. L. Ea a fost elaborată în 1762 și prezentată în 1763.

Aici afirmă că matematica „este capabilă de definiții adecvate, fiindcă procedează sintetic, pe când metafizica nu poate ajunge la astfel de definiții, fiindcă procedează analitic”, p. LI.

De aceea matematica e concretă iar metafizica abstractă, Ibidem.

Și ajunge la concluzia că „metafizica…este cea mai grea dintre toate cunoștințele omenești; dar niciuna nu a fost încă scrisă”, Ibidem.

Kant afirmă și faptul că „există multe cunoștințe indemonstrabile, dar că sentimentul certitudinii care însoțește pe cele mai multe dintre ele nu constituie un argument că ele sunt adevărate”, p. LII.

Nu cunoaștem cum trebuie noțiunea de obligație, pe care el o considera una fundamentală în morală, p. LII.

Kant are ogoliul să spune aici că „abia în timpul său s-a ajuns să se distingă binele de adevăr”, p. LII. Însă el desparte binele de adevăr și spune că binele e cunoscut prin sentimentul moral pe când adevărul prin facultatea de cunoaștere, Ibidem.

Tot în 1764 publică Versuch über die Krankheiten des Kopfes (Eseu asupra bolilor de cap), p. LII. Aici descrie și clasifică nerozia, nebunia, idioțenia, alienarea mintală, fantezia maladivă, p. LII.

Predică la praznicul Pogorârii Sfântului Duh [2011]

3 comments

Pogorarea Sfantului Duh

Iubiți frați și surori întru Domnul,

bucurați-vă întru mângâierea și bucuria cea dumnezeiască a lui Dumnezeu față de noi, a Celui care nu ne-a lăsat pe noi singuri ci mereu este cu noi!

Pentru că Cel ce S-a înălțat de la noi la cer nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt, pe Mângâietorul, umplându-ne astfel de viața lui Dumnezeu, ca prin viața și cuvintele Lui să ne apropiem de El și să trăim întru El, să trăim viața lui Hristos, în Trupul Său mistic, Biserica, și să propovăduim cuvintele vieții veșnice revelate nouă de Fiul lui Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care noi nu despărțim viața mistică în Hristos de propovăduirea Evangheliei, ci cuvintele Lui ne duc spre El, spre împărtășirea euharistică cu El și trăind cu Hristos și în Hristos înțelegem tot mai mult cuvintele Sale, care sunt cuvintele Vieții și ne hrănim duhovnicește cu ele.

Și acest prea mare praznic al Cincizecimii e ziua de naștere a Bisericii lui Dumnezeu în istorie, pentru că viața Prea Sfintei Treimi începe să se pogoare din această clipă preasfântă în cei care Îl cunoșteau pe Hristos și urmau cuvintele Lui.

Pentru că harul Duhului Sfânt a coborât în persoanele Sfinților Apostoli și a rămas în ei și în cei care erau cu ei și credeau în Hristos în mod total, sfânt, nefalsificat și nu a coborât harul Treimii în oameni care nu Îl cunoscuseră pe Hristos și nici nu-L acceptau.

Acesta e motivul pentru care noi ne uităm la credința și la viața omului, la mărturia lui integrală pentru ca să certificăm dacă trăiește sau nu duhovnicește. Pentru că viața cu Dumnezeu, viața întru simțirea harului Său e o viață întru adevărul Său și în fidelitate față de Tradiția Dumnezeiească a Bisericii Lui, pentru că e o viață de fiecare clipă cu Dumnezeu, Care ne învață la tot adevărul, la cunoașterea și recunoașterea integrală a revelației Sale.

De aceea mărturia Bisericii Ortodoxe e aceasta: noi avem viața lui Dumnezeu în noi și cuvintele Sale, trăite, păstrate și tâlcuite de Biserică în mod duhovnicește.

Și de aceea suntem cei care trăim, experimentăm viața cu Dumnezeu, viața de sfințenie și nu doar filosofăm despre Dumnezeu. Ci noi vorbim despre Dumnezeu din interiorul vieții cu Dumnezeu, din intimitatea cu Treimea Cea Preadumnezeiască.

Iar dacă înțelegem că unirea firilor în Hristos, dumnezeiască și omenească, ne-a făcut să avem, pe toți cei botezați, o viață divino-umană în Biserică, atunci ne bucurăm să mărturisim, din interiorul vieții cu Dumnezeu, despre fericirea de a fi cu El.

Și praznicul de astăzi e praznic identitar pentru ortodocși, fiindcă e ziua în care noi certificăm, prin propria noastră experiență că Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă.

Pentru că în fiecare clipă noi trăim schimbările lui Dumnezeu, mângâierile Lui, strălucirile Lui, ajutorul Lui, scăparea Lui, mila Lui, bucuria Lui cea netrecătoare, care nu e ca bucuria evanescentă a lumii.

Și astăzi s-au împlinit profețiile despre vărsarea vieții Lui în lume.

Despre cum viața lui Dumnezeu, slava Sa, prin lucrarea divino-umană a lui Hristos pentru noi, a ajuns la îndemâna tuturor celor care vor să trăiască cu Tatăl, cu Hristos și cu Duhul Sfânt întru unire nedespărțită, propovăduind viața și cuvintele lui Dumnezeu.

Astăzi ne bucurăm întru Duhul Domnului, Care „toată rânduiala Bisericii o plinește” (***Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314), o desăvârșește, o lucrează.

Și când auzim cântarea Bisericii că spune: „văzut-am Lumina cea adevărată; primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată” (Ibidem), mărturisim vocația ortodocșilor de a fi văzători de Dumnezeu dar și nevoia de împlinire a acestei vocații.

Pentru că noi trebuie să trăim, în mod real, întâlnirea cu Dumnezeu, ca toți Sfinții de până la noi, pentru ca să ne împlinim vocația ontologică, aceea de a vedea pe Dumnezeu și a fi cu El.

Motiv pentru care mărturia aceasta nu e spusă din toată inima, nu e și a noastră dacă nu ne facem văzători de Dumnezeu, primitori de Dumnezeu, iubitori de Dumnezeu, înțelegători de Dumnezeu, simțitori de Dumnezeu.

Simpla cunoaștere și mărturisire a adevărului nu te sfințește dacă ești în afara vieții cu Dumnezeu. Dacă nu crezi deplin și nu mărturisești adevărul Lui din mijlocul eforturilor de a te sfinți în iubirea Lui și în simțirea Lui, atunci simpla cunoaștere și mărturisire a unor adevăruri dumnezeiești nu duce la schimbări de anvergură în persoana noastră.

Cu adevărat colosală, o schimbare de proporții produce intrarea vieții lui Dumnezeu în noi prin cunoașterea și mărturisirea adevărului Lui și prin împlinirea poruncilor Sale.

Și acolo unde Dumnezeu e prezent, unde El îl schimbă radical pe om, e o frumusețe copleșitoare, trăită prin acceptare și urmare a Lui, prin dăruire față de El. O dăruire care nu rămâne neobservată…chiar dacă încerci să o ocultezi, să o bagi la index într-un fel sau altul.

Dar, în același timp, prin aceasta se arată și marea considerație pe care Dumnezeu o are față de oamenii care I se dăruie Lui. Pentru că indiferent cine este cel care se convertește la viața cu El, Dumnezeu îl duce spre toată frumusețea Lui, ca și pe Sfinții de dinaintea noastră.

Și când înțelegem că El nu ne ține mai prejos decât pe cei de dinaintea noastră, că ne dă același ajutor și aceeași bogăție a harului Său ca să ne sfințim viața, de aceea ne umplem de bucurie negrăită, de veselie duhovnicească, simțindu-ne copărtași cu toți Sfinții Săi la bucuria Sa cea veșnică.

Ne plecăm genunchii în această zi preasfântă a Pogorârii Sfântului Duh și „Te lăudăm pe Tine, Tatăl cel fără de început, și pe Fiul cel împreună fără de început, și pe Preasfântul Duh cel împreună-veșnic, Care luminează și sfințește sufletele noastre” (Ibidem).

Ne plecăm genunchii trupului pentru că ne plecăm, în primul rând, „genunchii sufletului” (Idem, p. 316).

Acceptăm cu totul voia Lui cu noi și dorim ca slava Lui să ne inunde și să ne învețe bucuria vieții cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ne rugăm astăzi să fim învredniciți de strălucirea vieții lui Dumnezeu (Idem, p. 317) în viața noastră și să cunoaștem tainele cele cerești (Ibidem) ale vederii lui Dumnezeu.

Pentru că astăzi s-a pogorât de la Domnul harul Duhului Sfânt, care coboară și rămâne în adâncul ființei noastre pentru ca să ne învețe toată virtutea și toată gândirea și exprimarea teologică.

Viața Lui ne certifică cuvintele Lui și cuvintele Lui se înțeleg prin trăirea împreună cu El.

De aceea Duhul Sfânt e numit „Vistierul bunătăților”, al tuturor harurilor dar și „Dătător de viață”, de viața cu Dumnezeu. Pentru că adevăratele daruri și harisme ies din viața cu Dumnezeu și nu dintr-o viață depravată și dintr-o minte și inimă stricate de erezie și păgânătate!

Acesta e motivul pentru care nu poți să fii un teolog briliant și, în același timp, un păgân cu viața.

Ci teologul lui Dumnezeu, vorbitorul cu și despre Dumnezeu e cel care cunoaște adevărurile Lui de la El, pentru că trăiește împreună cu El și prin luminarea Lui adâncește continuu multiplele dar unificatoarele Lui rațiuni.

Pentru că, în cele din urmă, toate cuvintele lui Dumnezeu și înțelegerile despre El ne duc la El ca la izvorul lor și ca la împlinirea traiectoriei înțelegerii Lui.

Cuvintele lui și înțelegerea Lui ne duc la El.

Și ducerea la El e o rămânere în El ca vedere, și bucurie, și înțelegere, și minunare de Dumnezeu.

Pentru că minunarea de Dumnezeu e semnul că El te umple de viața Lui iar tu nu mai știi cum să lauzi și cum să te pătrunzi de sfială și de umilință pentru atâta bogăție a harului și a cunoștinței și a lucrării care vine din înțelegerea Lui.

Venirea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli i-a făcut propovăduitori ai întregii lumi ai vieții cu Dumnezeu. Dar niște propovăduitori curați, simpli, iubitori de Dumnezeu, care nu au făcut partizanate, care nu au rupt cămașa adevărului cea țesută de sus, revelată, precum ereticii, ci oriunde au ridicat Biserici vii le-au făcut să fie în unitate de har și de iubire dumnezeiască.

Și poate că cel mai important lucru pentru zilele noastre e tocmai acesta: de a zidi Bisericile în oameni mai degrabă de a zidi Bisericile lângă oameni. Pentru că viața Prea Sfintei Treimi se extinde, se lățește, capătă anvergură mondială de la Cincizecime și, prin Botez, intră în fiecare dintre noi și ne face mădulare vii ale Bisericii și pe aceste mădulare vii trebuie să mizăm mai întâi de toate.

Pe catehizarea, pe îngrijirea sufletului credincioșilor noștri, pe modul în care ei trebuie să se raporteze la Dumnezeu, la Biserică, la ei înșiși și la lume trebuie să mizăm, pentru că cuvintele și practica vieții cu Dumnezeu zidesc Bisericile de piatră.

Închiderea în ei înșiși a oamenilor și gesturile extreme, suicidare, se produc tocmai pentru că oamenii nu sunt întâmpinați cu cuvinte și gesturi…cu gesturi și cuvinte autentice, prietenoase, umane, care să îi facă să se simtă oameni.

Și viața nu își pierde sensul când cineva decide să își pună capăt vieții, ci viața nu mai are adâncime, bucurie, stabilitate, pentru că sensul, doar el, nu mai pare îndeajuns de mult pentru un astfel de om.

Numai că, o întâmpinare mai mare din partea noastră, a tuturora, a confraților noștri face ca sensul vieții, adică bucuria vieții cu Dumnezeu și cu oamenii, să fie o realitate și nu doar o vorbă.

Și fiecare dintre noi suntem vinovați când spunem mai mult vorbe decât certitudini, când nu dăm curaj, nădejde, chef de viață, sens vieții oamenilor prin prezența, faptele și cuvintele noastre.

Pentru că orice demoralizare a cuiva, orice înșelare a încrederii cuiva înseamnă o întunecare a sensului vieții unui om, pe când orice ajutor esențial, orice luminare, orice bucurie reală, frumoasă făcută cuiva înseamnă o luminare și mai mare a sensului vieții lui.

Și de aceea îi iubim și îi cinstim, și le suntem recunoscători celor care au făcut ceva esențial pentru noi. Pentru că cei care au făcut ceva esențial pentru noi rămân în noi ca fundamente vii ale dezvoltării noastre duhovnicești și sociale.

Cei care ni s-au dăruit, ne-au făcut mai vii, mai bucuroși, mai umani.

Și în comparație cu recunoștința pe care o avem față de părinți, frați, bunici, rude, soți, prieteni, învățătorii și duhovnicii noștri înțelegem și recunoștința pe care trebuie să o avem față de binefacerile lui Dumnezeu în viața noastră, Care nu ne-a dat doar cuvintele Lui, ci și pe El și viața Lui, pentru ca noi să fim bucuroși, vii, plini de frumusețe sfântă.

Așa stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie să se bucure astăzi pentru că e mădular al lui Hristos și că e plin de viața Lui și de luminarea cuvintelor Lui. Pentru că nu mai mergem orbecăind, în întuneric, ci am cunoscut lumina vieții și „cu suflare de foc” (Idem, p. 321), venită din cer, ne-am umplut și lăudăm Treimea Cea Preasfântă, pe Dumnezeul nostru Cel preaveșnic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Viața lui Dumnezeu în familia ortodoxă

Leave a comment

Anul acesta 2011 a fost dedicat de către Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.

În acest sens şi Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 are ca temă „2011 – Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română”.

Familia este cununa creaţiei, dar şi mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu.

Sfântul Botez este începutul mântuirii omului şi arvuna vieţii veşnice trăite în iubirea Preasfintei Treimi. De aceea, fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii şi pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel Ceresc (Cf. Romani 8, 16; Galateni 4, 6).

Astăzi, într-o lume confruntată cu fenomenul secularizării, cu pluralismul şi sincretismul religios, este nevoie să cunoaştem mai bine ce înseamnă a fi botezat, adică a fi creştin sau a purta numele lui Hristos. Credincioşii trebuie îndemnaţi să citească Slujba Sfântului Botez în fiecare an şi să fie ajutaţi de către preoţi să înţeleagă ce au spus naşii pentru fiecare dintre ei când au fost botezaţi, copii fiind.

Atunci s-a rugat preotul împreună cu Biserica pentru fiecare primitor al Botezului: „ca să fie vrednic de împărăţia cea nestricăcioasă”, „să se arate fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi”, „să se facă el împreună sădit şi părtaş morţii şi învierii lui Hristos”, „să-şi păzească el haina botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos”, „să se facă lui apa aceasta haină a naşterii de-a doua spre iertarea păcatelor şi spre îmbrăcăminte în nestricăciune” (Slujba Sfântului Botez, ectenia mare, în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 27).

Preoţii au un rol deosebit de important în a-i face să înţeleagă pe părinţii care nu-şi botează copiii că îi lipsesc pe aceşti copii de harul înfierii duhovniceşti şi de bucuria de-a se împărtăşi de Hristos Cel Înviat şi de slava Preasfintei Treimi.

Copiii care nu sunt botezaţi, sub pretextul că nu ar fi suficient de maturi ca să înţeleagă Taina Botezului, sunt lipsiţi de binecuvântarea unică a iertării păcatului strămoşesc şi a începutului vieţii în Hristos, iar dacă se întâmplă ca aceşti copii să moară nebotezaţi, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieţii veşnice.

De aceea, Biserica învaţă că trebuie sfinţită nu numai viaţa matură a omului, ci şi copilăria şi tinereţea lui.

În aceeaşi zi în care este botezat, copilul este şi uns cu Sfântul şi Marele Mir, zicându-se: pecetea darurilor Duhului Sfânt. Atunci copilul primeşte o mulţime de daruri spirituale pentru a creşte spiritual, iar el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica, bunicul şi cu alţi copii, va creşte şi duhovniceşte în timp ce creşte biologic.

Noi purtăm cu bucurie numele lui Hristos, numindu-ne creştini. Preasfânta Treime ne iubeşte întrucât intrăm în comuniune duhovnicească şi sfântă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, după cum Preasfânta Treime a fost prezentă la Botezul lui Hristos, tot aşa Preasfânta Treime este prezentă şi când se botează orice om care crede în Iisus Hristos şi-L mărturiseşte ca fiind „Dumnezeu şi Împărat”.

În aceeaşi zi în care se botează copilul, el primeşte şi Sfânta Taină a Euharistiei. Biserica nu amână pentru mai târziu împărtăşirea euharistică a copilului botezat, sub pretextul că la vârsta de 6 săptămâni copilul nu înţelege aceste Sfinte Taine.

De fapt, nici la vârsta de 100 de ani nu putem înţelege cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem totuşi că Sfânta Euharistie este lucrare a iubirii lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în Hristos Domnul.

Faptul că noi botezăm copiii, îi mirungem şi îi împărtăşim euharisitic în aceeaşi zi, arată adevărul că un copil este o persoană umană. După cum Iisus, Dumnezeu Copilul Care S-a născut în peştera din Betleem, era Persoană, tot aşa fiecare copil botezat este o persoană care se află în legătură de iubire cu Persoanele Preasfintei Treimi.

Copilul nu este o parte dintr-un om, ci este un om adevărat, o persoană cu o identitate unică şi valoare infinită, fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic.

Copilul nu este la un moment dat un animal care devine apoi om, ci este om sau persoană umană încă din momentul conceperii lui, iar prin Botez el devine persoană umană în relaţie cu Persoanele Preasfintei Treimi, după chipul Cărora a fost creat omul când Dumnezeu a zis: „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facere I, 26).

În pluralul tainic folosit de Cartea Facerii vedem pe Dumnezeu Cel Unul şi multiplu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Precum odinioară în trecut, tot aşa şi astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă zicând: „lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 15). Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica le arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, aceştia iubesc Biserica şi devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care îi orientează pe adulţi spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16).

Omul care este botezat în apă şi în Duh, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, începe o relaţie și o viață nouă, de comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos.

Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă umană, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Iubitorul de oameni, Care doreşte ca toţi oamenii născuţi pe pământ să participe la bucuria sau fericirea Sa veşnică din ceruri. În familie sunt pregătiţi copiii pentru vocaţia lor de a fi cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau viitori cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor. Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte mai întâi taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii sau bucuria de-a fi copil (fiu ori fiică), frate (ori soră) şi părinte (tată ori mamă).

De la familia conjugală creştină învaţă copilul ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în iubirea Preasfintei Treimi, întrucât Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul împărtăşeşte Bisericii lui Hristos harul paternităţii duhovniceşti pastorale (prin Hirotonie) şi harul filiaţiei (înfierii) duhovniceşti baptismale (prin Botez), pentru ca toţi creştinii să trăiască în comuniune spirituală ca fraţi şi surori în Hristos Domnul.

Sfinţirea sau sfinţenia vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este rodul iubirii soţilor între ei şi al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte în iubire. Însă, nu numai naşterea de copii afirmă vocaţia femeii ca mamă, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că ea implică iubire şi răbdare, adică o bună dispoziţie permanentă a mamei (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Sfinţii Maccabei, P.G. 50, 621).

Copiii nu aparţin părinţilor ca o proprietate materială, ci ei sunt persoane dăruite lor de Dumnezeu, pentru a fi orientaţi spre dobândirea vieţii veşnice.

De aceea, părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, trebuie să se îngrijească de copii, de la vârstă fragedă, astfel încât să li se insufle acestora căutarea Împărăţiei cerurilor sau iubirea Tatălui ceresc. Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă, ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Idem, Omilie la „Văduva să fie înregistrată”, P.G. 51, 327).

Educaţia copiilor este, mai ales, datoria mamei, întrucât necesită multă dăruire de sine sfântă şi multă răbdare, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea fizică a copiilor (Idem, Omilie către cei ce luptă, P.G. 47, 384). Femeia creştină binecuvântată cu naşterea de copii pregăteşte în sânul familiei conjugale viitorul umanităţii sau al întregii lumi.

Familia sădeşte în inimile inocente ale copiilor sămânţa virtuţii, a vieţii curate şi a faptelor bune. Iubirea părinţilor este baza educaţiei copiilor. Autoritatea părinților nu trebuie să se întemeieze pe asuprire şi constrângere, ci pe iubire, dialog şi ajutor.

Comportamentul copiilor este strâns legat de cel al părinţilor. De la părinţii lui, copilul trebuie să înveţe să iubească, să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. Cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este credinţa în Dumnezeu, ca iubire de Dumnezeu şi de aproapele.

Societatea de astăzi se confruntă cu izolarea şi limitarea omului în individualism. Iar individualismul egoist se manifestă adesea în violenţă, divorţ, abandonul copiilor şi al părinţilor, indiferenţa faţă de suferinţa altora, suicid etc.

Singurătatea sau individualismul este o luptă a individului împotriva propriei sale naturi, născute din relaţie interpersonală. Omul modern a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu şi sensul sacru al vieţii, iar modelul familiei tradiţionale este considerat perimat.

Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără să se căsătorească, fără a-şi asuma responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta împreună mântuirea. Numărul divorţurilor este în creştere, mai ales în Occident, iar femeile divorţate sau abandonate de soţi suferă de singurătate şi chiar de sărăcie. De asemenea, copiii din familiile divorţate suferă de singurătate, întrucât au nevoie de afecţiunea ambilor părinţi.

Concepţia individualistă despre viaţă atinge şi pe bătrânii abandonaţi, din ce în ce mai singuri. De aceea, este nevoie să promovăm familia bazată pe credinţă şi comuniune, pe binecuvântare şi conlucrare în plan spiritual şi conjugal.

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei ei spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii în societate. Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.

†DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române