Zi: 19 iunie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Cerşeşte-ţi lumina duhovnicească a ochilor tăi! Predică la Duminica a 31-a după Rusalii. Vindecarea orbului din Ierihon [Lc. 18, 35-43]

Iubiţii mei[1],

presupun că orbirea fizică e o situaţie existenţială foarte incomodă, care incomodează pe cei care o au, însă, cu siguranţă, că necredinţa şi orbirea duhovnicească sunt mult mai dezavantajante pentru noi decât prima.

Dacă ai ochii din afară orbi şi ai sufletul sfânt lucrurile sunt bune. Însă, dacă vezi şi nu înţelegi, dacă priveşti şi totuşi nu vezi lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii şi prezenţa Lui în mijlocul nostru şi în viaţa noastră atunci nu ai contact real cu realitatea lui Dumnezeu şi, prin urmare, eşti orb.

Adevărata orbire e nesesizarea interioară şi în lume a prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu.

Dacă nu Îl simţi pe El şi nu ai contact cu El nu te deznădăjdui, pentru că poţi sta, ca şi orbul din Ieriho [Ieriho], în Biserica lui Dumnezeu şi să cerşeşti mila lui Dumnezeu [18, 35].

Tocmai de aceea, într-o duminică ca aceasta, de sfârşit de ianuarie, unde ne îndreptăm spre tot mai mult soare, Biserica lui Dumnezeu ne invită să ieşim nu numai în soarele primăverii, ci şi în lumina slavei lui Dumnezeu.

Să dorim lumina Sa, harul Său, vederea Sa, sesizarea Sa, fiecare după dorinţa şi măsura noastră duhovnicească.

Mulţimea trecea împreună cu Domnul [18, 36].

Din perspectiva Bisericii noastre, noi ne învârtim, ne rotim în jurul Domnului, mereu ne unim cu El şi Îl facem pe El să fie şi mai vizibil în noi, după cum în cerul cel mai presus de ceruri Îngerii şi Sfinţii, într-un entuziasm preadumnezeiesc, se rotesc în jurul Treimii celei mai presus de fiinţă şi de înţelegere, împrejurul lui Dumnezeu.

O dănţuire dumnezeiască e tot ciclul slujbelor Bisericii în faţa Treimii. Noi ne bucurăm cu bucurie negrăită de Domnul nostru şi suntem cu El tot timpul, pentru că El este cu noi tot timpul.

Dacă putem da semn despre mărturia prezenţei Sale cu noi şi în noi, atunci Îl putem sesiza pe El şi în aproapele nostru şi în întreaga lume, ca fundament al lumii, al existenţei oricărei suflări de viaţă, a oricărei fiinţe create de către El, ca Stăpân şi Ţiitor-a-toate, ca Mântuitor şi Judecător al lumii, ca Mire al Bisericii şi ca Cel care Se bucură veşnic cu şi de Biserica Sfinţilor Săi.

Orbul auzea zgomot, rumoare şi întreabă ce este.

I se vesteşte lui că Iisus Nazoreul [Iisus o Nazoreos] trece [18, 37]. Lui i se vesteşte, i se binevesteşte că trece pe lângă el Iisus din Nazaret. Cu alte cuvinte, că trece un…om.

Însă orbul nostru e paradoxal, ne uimeşte. El nu Îl numeşte Învăţător, nu spune că e din Nazaret ci, deodată, îl aud strigând: „Iisu, Iie David, eleison me”[Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă!] [18, 38].

Cu siguranţă că acest orb a fost luminat de către Dumnezeu să recunoască acest nume Domnului şi să ţipe o asemenea rugăciune. Pentru că el strigă, este observabil asta, prin prisma unei certitudini. El crede ceea ce strigă!

Nu strigă ca să se afle în treabă.

Nu strigă pentru ca să strige, ci pentru ca să mărturisească ceea ce nu vedeau cei care Îl vedeau cu ochii pe Domnul şi Se îmbulzeau pe lângă El.

I se mărturisise de către cei care Îl vedeau pe Domnul că trece Iisus Nazoreul, adică un Învăţător, un om remarcabil al acestei cetăţi a lui Israel…

Dar el le spune altceva lor, celor care vedeau şi totuşi nu aveau o mare înţelegere despre El, şi anume: că acest Om e fiul lui David, că are în Sine semnul regalităţii, că nu e un Învăţător oarecare din Nazaret ci că El este Mesia, căci nu e numai om ci şi Dumnezeu.

De aceea orbul îi învaţă pe văzători, pentru că orbul care şedea începe să vadă când începe să strige spre Fiul lui David. Şi cum David înseamnă Cel iubit, orbul nu spune decât mărturia Tatălui despre Fiul la Botezul Său în Iordan, că Acesta e Fiul Său cel iubit [Mt. 3, 17].

Şi astfel, avem aici scheletul paradigmei/ al modelului/ al exemplului rugăciunii lui Iisus, al rugăciunii isihaste, liniştitoare a adâncului fiinţei noastre, care ne face din orbi văzători de Dumnezeu. Care face din cei care nu sesizează slava Sa cea veşnică, niște umili şi entuziaşti văzători ai slavei Sale.

Căci orbul, fostul orb, fostul orb cu sufletul Îl vede pe Cel pe care nu Îl vedeau ochii ageri şi Îl înţelege pe Cel pe care nu Îl vedea şi strigă către El, cu o imensă certitudine interioară: „Iisuse, Fiul Cel iubit al Tatălui, ai milă de mine!”.

Pentru că mila Domnului e vedere a ochilor fizici dar, în primul rând, e vedere a ochilor inimii.

Şi milă înseamnă aici vedere!

Dă-mi să Te văd pe Tine, Fiule Cel Unul-Născut şi Cel Preaiubit al Tatălui Tău! Dă-mi să Te văd pe Tine, Lumina lumii! Căci cei care Te văd pe Tine au lumina vieţii, au slava lui Dumnezeu în ei, care e viaţa lor cea veşnică.

O strigare teologică de mare intensitate, de mare profunzime din gura şi din fiinţa unui orb nebăgat în seamă.

Orbul devine Teologul lui Dumnezeu, vorbitorul despre Dumnezeu.

Căci a vedea nu înseamnă a privi ci a înţelege pe cel din faţa ta. Şi Teologia nu e discurs despre nevederea Lui, ci despre ceea ce ai văzut şi ai înţeles că e Dumnezeu şi viaţa cu Dumnezeu.

Înţelegerea vederii, a ceea ce vezi, e vedere.

Înţelegerea Sa din vederea Sa şi împreuna-vieţuire cu Domnul, continua vieţuire cu El înseamnă concreta şi reala cunoaştere a lui Dumnezeu.

Pentru că ceea ce spui ştii din tine, din relaţia ta cu El şi ceea ce argumentezi e mai întâi experienţă, e realitate personală pentru ca să fie apoi cuvânt, idee, frază, expunere, tratat teologic.

Dacă iubeşti pe cineva şi nimeni nu te crede, nu e nicio problemă pentru tine! Pentru că tu ai realitatea a ceea ce e dragostea. Această realitate poţi să o povesteşti altora sau poţi să taci mâlc şi să nu zici nimic.

Dacă eu nu te cred că iubeşti, tu nu o să-mi mărturiseşti nimic, nu o să-mi spui modul în care dragostea ta a devenit şi devine poem, act, lucru, îmbrăţişare şi cel care pierd sunt eu.

La fel, dacă mă mulţumesc numai cu citirea unui Sfânt, a unei cărţi, doar a unei rugăciuni şi nu cunosc câţi mai mulţi Sfinţi, cât mai multe cărţi, rugăciuni, filme, realităţi, experienţe…eu sunt mai puţin decât aş fi putut fi.

Dacă nu accept experienţe şi mărturii de experienţe noi eu sunt mai puţin. Eu pierd, pentru că nu sunt deschis noutăţii transmiterii de experienţă.

Cei care mergeau în faţă, în faţa orbului, îl puneau sub epitimii, sub certări/ dojane/ mustrări pe orb şi îi cereau o cuviinţă fără mărturisire, adică doreau să îl facă să tacă [18, 38].

Însă orbul avea o încăpăţânare soră cu încrederea neţărmurită în Dumnezeu şi, pe cât ei doreau să îl reducă la tăcere, pe atât orbul îşi ţipa şi mai mult rugăciunea mărturisitoare [Ibidem] despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Stăpânul lumii.

Şi orbul a ţipat, n-a tăcut şi a primit suprema binecuvântare, pe care o cer şi isihaştii lui Dumnezeu: ca El să vină, să Se apropie, să coboare în fiinţa lor. El a stat şi a poruncit ca să Îi fie adus orbul [18, 40].

Şi când Domnul l-a întrebat ce doreşte/ ce vrea să i se facă lui de către El, orbul, paradoxalul credincios al Domnului, nu mai Îl numeşte nici Fiul lui David, ci Îi spune de-a dreptul şi dumnezeiesc: Chirie, Doamne, ina anavlepso, ca să văd! [18, 41].

A vrut să-L vadă pe El şi să se bucure de frumuseţea Sa dumnezeiască. Nu a vrut doar ochi. Ce să facă cu ochii, dacă el deja Îl văzuse, Îl înţelesese?

Cei care mergeau cu Domnul şi vedeau în El numai pe Învăţătorul din Nazaret aveau nevoie de ochi.

Orbul, acest Teolog al cerşitului, acest cerşetor al vederii lui Dumnezeu, dorea să Îl vadă pe El, să vadă slava Sa, a Celui Prea Iubit al Tatălui. Lui, Iisus Domnul îi spune: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” [18, 42].

Strigarea ta care părea aiurea, care părea deplasată, şi care venea dintr-un ocean de credinţă te-a mântuit, adică ţi-a dat să vezi cu ochii inimii şi acum şi cu ai trupului.

Şi aşa se face că cerşetorul vederii lui Dumnezeu primeşte şi vederea trupului şi devine un acolut, un următor fervent al Domnului, a cărui viaţă s-a transformat într-o slăvire necontenită a lui Dumnezeu [18, 43].

Şi, se pare, că şi poporul începe să vadă, pentru că dă slavă lui Dumnezeu când vede ceea ce se petrecuse cu fostul orb [Ibidem].

Vederea lui Dumnezeu ne transformă viaţa într-o continuă doxologie. Dacă până mai ieri nu vedeam nimic sfânt şi dispreţuiam Biserica lui Dumnezeu, ierarhia, Sfintele Cărţi, postul şi rugăciunea, astăzi, câţi primim sesizarea lui Dumnezeu ne bucurăm tocmai de ceea ce dispreţuiam odată.

Când eşti orb ţi se pare că toată lumea e acoperită de o negură. Când eşti orb vezi în culori gri fericirea şi viaţa.

Însă, când te vindeci de glaucom, când cataracta cade de pe ochii tăi, când lumina lui Dumnezeu coboară în tine şi te face să vezi pe Cel nevăzut şi mai presus de orice vedere, atunci vezi lumea scăldată în marea de lumină a Dumnezeului treimic şi eşti numai bucurie, numai mulţumire, numai încântare.

Să ne dorim să vedem şi să ne bucurăm de ceea ce vedem! Să ne dorim să ne bucurăm să ne vedem şi să-i vedem pe oameni în culorile rugăciunii.

Să ne colorăm vieţile cu dragostea rugăciunii ca să devenim picturi ale comunicării, ale frăţietăţii şi ale rugăciunii, picturi însufleţite ale lui Dumnezeu, pictate de Duhul Său Cel Preasfânt! Dumnezeu să ne umple de pacea şi de bucuria Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Scrisă în data de 26 ianuarie 2008.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Să nu stai departe! Predică la Duminica a 29-a după Rusalii. Vindecarea celor 10 leproşi [Lc. 17, 12-19]

Iubiţii noştri[1],

singurătatea pare o joacă, o vorbă, atunci când nu o cunoşti. La fel şi boala. Dacă ai prieteni mulţi, dacă ai sănătate viguroasă şi eşti fericit, crezi că toată lumea e fericită, că nimeni nu e bolnav şi că viaţa e confortabilă pentru toţi.

Însă viaţa nu e confortabilă cel mai adesea şi durerea, când e împreună cu singurătatea în viaţa şi în casa noastră, e un pustiu imens, pe care nu mulţi îl pot suporta.

Oamenii văduvi şi tinerii care îşi caută parteneri de viaţă sunt cel mai aspru biciuiţi de singurătate, din care cauză sunt predispuși să își caute, acolo unde nu trebuie, fericirea, împăcarea, alinarea.

În mod fundamental avem nevoie, deopotrivă, de comunicare, de comuniune cât şi de singurătate.

Singurătatea ne învaţă să preţuim împreuna-vorbire cu oamenii, ne smereşte, ne face să conștientizăm nevoile reale ale persoanei noastre, pe când comunicarea ne învaţă că a dărui, a te dărui cuiva înseamnă a te cunoaşte, a te personaliza.

Numai că există şi singurătăţi imobilizate în pat, singurătăţi care nu plac, ca singurătatea celor 10 leproşi cu care Domnul s-a întâlnit într-un sat din Israel [v. 12].

Şi leproşii, văzându-L, au stat departe [estisan porroten, v. 12], pentru că se ştiau bolnavi dar şi pentru că ştiau cine este El.

Acest a sta departe de Domnul e cea mai mare dramă a umanităţii de astăzi! Pentru că zece, acest zece, numărul leproşilor, acest număr al desăvârşirii, arată că umanitatea întreagă, toţi oamenii sunt bolnavi dacă stau departe de El.

Lepra, ca orice altă boală, afecţiune a trupului, are în spate şi o sănătate rea a sufletului. Boala, cel mai adesea, e o consecinţă a păcatului, şi vindecarea trupului se poate redobândi sau nu prin tratament şi exerciţii recuperatorii, însă, în mod fundamental, trebuie să avem, mai presus de toate, sănătate duhovnicească, har în inimile şi în trupurile noastre pentru ca să ne simţim vii.

Ce folos că eşti într-o poziţie socială prosperă dacă eşti departe de Domnul?!

Ce folos ai că eşti lăudat pentru anumite atuuri ale tale, dacă în tine nu simţi frumuseţea bucuriei lui Dumnezeu, nu simţi că pulsează viaţa Duhului, nu simţi smerenia, candoarea, bunătatea lui Dumnezeu?!!

Adevărata umanitate, adevărata împlinire o ai când simţi că eşti viu din cauza harului lui Dumnezeu, chiar dacă ai dureri de spate, de inimă, de cap sau sărăcie cât cuprinde.

Împlinirea ţine de harul lui Dumnezeu.

Împlinirea ţine de împlinirea voii lui Dumnezeu care te face viu.

Cei 10 leproşi erau vii dar bolnavi. Erau vii dar…morţi.

Dacă simţi să stai departe de Domnul eşti mort. Căci atunci când vezi că nu te poţi bucura, că te gândeşti numai la defectele tale şi nu poţi uita de tine pentru ca să vezi pe altul, atunci eşti prizonierul tău, al egoismului tău.

Însă prezenţa Domnului i-a împins, pe cei care stăteau departe, să se apropie.

Şi, ca oricare dintre noi, ne apropiem de El prin rugăciune, prin încrederea că El ne aduce lărgime, vindecare, bucurie în viaţa noastră. Şi s-au apropiat cu inima, cu sufletul de El, căci şi-au ridicat vocea, glasul şi au cerut să  fie miluiţi, ajutaţi, vindecaţi de către El, cerându-I: „Iisuse Învăţătorule, miluieşte-ne!” [Iisu Epistata, eleison imas, v. 13].

Au strigat din durerea lor către El! Şi atunci când strigăm cu toată fiinţa către Dumnezeu El este aproape de noi, pentru că atunci strigăm real.

Strigăm pentru că realmente simţim că avem nevoie de El, că nu mai putem, că ne prăbuşim sub durerea, singurătatea, sărăcia şi păcătoşenia noastră.

Un strigăt fiinţial. Un strigăt de om care a făcut experienţa din plin a neputinţei proprii.

Şi când strigi şi îți înţelegi neputinţa ta, înţelegi că depinzi, că viaţa ta depinde de mila lui Dumnezeu.

De aici începe toată înţelegerea şi experienţa noastră teologică, toată înţelegerea lui Dumnezeu din viaţa noastră, din aceea că ne simţim neajutoraţi cu totul, goi fără prezenţa Lui în noi. Şi atunci când nu mai avem nicio şansă, când nu mai vedem nicio lumină şi nu ne mai zâmbeşte niciun chip şi niciun lucru, înţelegem ceva fundamental: că pocăinţa, căderea în faţa Lui ne umple de tot ceea ce ne lipseşte!

Printr-o strigare, printr-un muget al întregii noastre fiinţe primim certitudinea şi experienţa împlinirii noastre: vărsarea harului Său în noi, în viaţa noastră şi în toate cele ale noastre.

Dar rugăciunea lor a contat pentru că era o rugăciune care i-a durut. I-a durut pentru că nu îi dorea nimeni. I-a durut pentru că erau ai nimănui.

Şi, credeţi-mă, că rugăciunile acestor oameni care nu au casă și dorm pe stradă, pentru care Dumnezeu înmoaie frigul ca ei să poată rezista până la primăvară, sunt înspăimântător de primite de El, în comparaţie cu rugăciunile multora dintre noi care sunt orgolioase, care pretind că trebuie să le dea Dumnezeu de toate, pentru că ei şi-au împlinit toate datoriile faţă de Biserică.

Însă rugăciunea reală e rugăciunea care recunoaşte că nu face doi bani, că nu merită nimic, că nu i se cuvine nimic.

Rugăciunea reală e rugăciunea care îşi asumă întreaga dramă a umanităţii şi care spune, la fiecare păcat şi oroare auzită că acestea s-au întâmplat din cuza sa.

Bolile, cataclismele, teroarea şi furia lumii noastre, ipocrizia şi mojicia ei sunt lucrurile de care trebuie să ne pătrundem, care trebuie să ne doară, dacă vrem să fim fiii Celui Preaînalt [Lc. 6, 35].

Versetul 14 începe cu vederea Domnului: „Şi văzându-i”[che idon]…

Cum să îi vadă Domnul numai de două clipe, cum să îi vadă tocmai acum, când El îi ştia de mai înainte de a fi lumea, din veşnicie? De ce i-a văzut tocmai acum…pe ei, care stăteau departe?

I-a văzut pentru că au început să-L vadă şi ei pe El, prin rugăciune. Una e să vezi pe Domnul şi alta e să Îl ai în inimă. Una e să ai un fiu şi alta e să mori de dorul şi de dragostea fiului tău.

Şi numai când îl ai pe cineva în inimă începi să îl vezi, pentru că începi să îl preţuieşti, să fii afabil cu el, să te pierzi de dorul lui.

Tot la fel e şi cu credinţa: una e să ai credinţă de rob şi să te temi de păcat mai mult decât te temi să calci dragostea Lui faţă de tine şi alta e să mori de dorul Său, să fii nebun după El, să nu poţi fi fără El.

Când crezi fără să fii înamorat, fără să fii în dragoste pentru El crezi calculat, te comporţi calculat, ierţi calculat…Și nu te simţi nici tu prea bine, pentru că numai ceea ce e foarte mult ne satisface deplin.

Şi orice am vrea: bani, droguri, sex, distracţie…nu ajung să ne satisfacă deplin setea, dorul de împlinire, decât dragostea de El poate asta, paradoxal, pe măsură ce cazi în ea, dorind să fie dor peste dor de El în viaţa ta.

Dacă v-aţi îndrăgostit vreodată de cineva…atunci consideraţi că de o mie de ori mai mult e dragostea pentru Dumnezeu şi de milioane de ori mai împlinitoare, mai relaxantă, mai eliberatoare şi că ea te aduce în mod real cu picioarele pe pământ, în timp ce te umpli de slava Sa cea veşnică.

În mod real realişti, care simt că trăiesc din plin sunt oamenii duhovniceşti, sunt Sfinţii, pentru că ştiu că au bucurii rezistente, statornice şi nu bucurii tulburi, cum sunt bucuriile pătimaşe: adică binele şi răul fiind amestecat în ele.

Dacă vreţi şi vrem să fim realişti atunci trebuie să vrem să fim Sfinţi cu toţii, să ne facem proprii lui Dumnezeu, pentru că asta le-a spus celor 10 leproşi Domnul: Poreftentes epidixate eaftus tis ierefsin [Mergeţi şi vă arătaţi/ vă prezentaţi pe voi preoţilor!, v. 14]. Adică nu mai staţi departe de sursa voastră de sfinţire şi de vindecare ci îndrăzniţi să vă prezentaţi şi să vă spovediţi păcatele preoţilor, pentru ca să Mă vedeţi bine şi să nu mai vreţi să plecaţi de la Mine!

E o trimitere adâncă, pe care trebuie să o resimţim  cu toţii ca pe singura noastră vindecare: Mergeţi la preoţii Mei spre vindecare şi nu vă mai uitaţi la viaţa lor, ci smeriţi-vă, ca Eu, Care lucrez prin ei, să vă vindec neputinţele, căderile şi patimile voastre!

Oamenii  care se tem de spovedanie se tem de faptul de a fi vindecaţi. Se comportă ca cei care nu stau în scaunul dentistului ca să le treacă durerea, ca cei care fug de bisturiu şi mor de tineri sau ca cei care nu vor să vorbească cu nimeni şi se adâncesc în paranoia lor.

Spune păcatele tale, Domnului, şi El le va lua de la tine!

Spune păcatele tale preotului, că de faţă e Domnul, ca să primeşti prin dezlegarea preoţească dezlegarea de păcate a Domnului!

Şi dumneavoastră, cei care ştiţi cum arată iertarea Domnului, îmi confirmaţi, prin feţele şi bucuria dumneavoastră, că aţi fost vindecaţi prin mâinile preoţilor de povara păcatelor dumneavoastră şi sunteţi vii acum cu duhurile.

Trebuie să mergi, să te arăţi ca o carte deschisă preoţilor, pentru ca să primeşti vindecarea Domnului! Trebuie să ai încredere, să vrei să te vindeci, să fii plin de dorinţa iertării şi a unei vieţi noi, mereu noi.

Şi atunci veţi vedea că prin mâinile mele, ale unui preot păcătos şi nevrednic, ca prin mâinile oricărui arhiereu şi preot al lui Hristos, curge viaţa dumneavoastră şi veţi înţelege că nu noi suntem rezervoarele vieţii dumneavoastră, ci Domnul nostru e viaţa noastră şi a dumneavoastră.

Şi atunci, cu toţii, ne simţim vii şi suntem vii, pentru că luăm viaţă din continua smerire de sine a cugetului nostru.

Observăm mereu că nu cunoştinţele noaste, nu faptele noastre bune, nu intenţiile noastre bune ne vindecă, ci harul iubirii Sale, care ne umple de frumuseţe, de pace, de bucurie dumnezeiască.

Şi când le ai pe acestea în tine trăieşti teologic, trăieşti ortodox, trăieşti creştineşte!

De aceea şi încrederea în Domnul i-a curăţit de boală pe cei 10 bărbaţi leproşi [v. 14].

Dacă nu ascultau, nu se vindecau!

Însă toţi se vindecă, spune Sfântul Luca, Evanghelistul nostru, dar numai unul dintre ei vrea să se vindece şi duhovniceşte, pentru că numai unul ipestrepsen meta fonis megalis doxazon ton Teon [se întoarce, cu glas mare, slăvindu-L pe Dumnezeu, v. 15].

Acest se întoarce e fundamental pentru fiecare dintre noi!

Se întoarce pentru că nu mai vrea să stea departe de El. Se întoarce pentru că nu mai vrea să fie un mort viu, un mort care tot colindă prin lume dar nu are niciun sens în viaţă.

Şi când se pocăieşte şi se vindecă trupeşte, omul nostru înţelege că viaţa e bucurie, că viaţa e mulţumire, că viaţa e recunoştinţă şi că sensul vieţii e bucuria cu şi de Dumnezeu.

Şi cei nouă s-au vindecat dar nu au dorit mai mult. Nu au vrut să fie mulţumitori. Şi când vrei să fii mulţumitor, să mulţumeşti, când vrei să laşi slava lui Dumnezeu să te locuiască înveţi să te bucuri de Dumnezeu şi să îţi vezi marginile.

Pe cât ne vedem marginile, neputinţele pe atât ştim să fim mai mulţumitori. Pe cât ştim să vedem minunile lui Dumnezeu cu noi şi să mulţumim pentru ele cu atât ne facem cu gură mare, cu gură dreptslăvitoare, cu gură doxologică, mulţumitoare în faţa Sa.

Pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumire. Dacă nu te bucuri că ai prieteni îi pierzi. Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate le pierzi.

Dacă nu ştii să mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai.

Pentru că rămâi cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu ai fondul ei, care e harul.

Dacă nu mulţumeşti ai căzut din har! Şi dacă nu ai harul lui Dumnezeu, care te învaţă să faci tot binele şi toată lucrarea cea bună, cazi în toate gropile, ca un orb şi ca un secătuit de fericire.

Când ajunge în faţa Sa, bărbatul, unul din 10, cade cu faţa la picioarele Sale [v. 16].

Toată lumea e destinată mântuirii, e predestinată mântuirii, adică iubirii veşnice cu Dumnezeu. Pe toţi îi vrea Dumnezeu mântuiţi, nu numai pe unii.

Însă doar unul din 10, adică puţini se umplu de înfocarea dragostei pentru Dumnezeu şi Îi mulţumesc cu învăpăiere mare, cu glas mare, pentru binefacerile din viaţa lor, pentru mântuirea lor. Şi Dumnezeu primeşte mulţumirea noastră când e din toată dragostea, pentru că El e al dragostei.

Cea mai mare judecată e dragostea! Pentru că atunci când Cel care te-a făcut vrea să te ierte şi să te iubească nespus, să îţi arate iubirea Lui şi tu nu eşti vrednic de ea, asta e cea mai mare judecată dreaptă făcută faţă de noi, pentru că ne iubeşte Cineva pe care nu Îl merităm.

Şi cea mai mare dreptate e aceea de a fi iertaţi de Cineva pe care noi L-am tratat cu mare nepăsare, pentru că iubirea şi iertare Lui ne dezarmează, ne lasă fără replică.

Cel de-al zecelea, singurul, unicul mulţumitor, cade la picioarele Stăpânului: aceasta e pocăinţa!

Ceri iertare pentru că ştii că vei primi iertare, pentru că eşti încredinţat că nu se poate să fii izgonit de la faţa Iubitorului de oameni Hristos. Asta e spovedania!

Vii la Cel ce te vindecă şi nu la cineva care îţi taie capul.  Vii cu încredere şi cu doxologie mare şi primeşti după credinţa ta.

Primeşti cât speri. Primeşti cât crezi. Primeşti cât iubeşti. Primeşti cât nu-ţi închipuiai că poți primi.

Cel de-al zecelea, euharisticul, era samaritean [v. 16]. Fusese samaritean păgân, am spune noi! Acum nu mai era samaritean, ci era un fiu al lui Avraam, al credinţei Părintelui Avraam, pentru că crezuse în Cel ce dă bucurie, vindecare şi dezrobire oamenilor.

Acum era viu şi se bucura ca un om viu. Era prea entuziast, era prea plin de mulţumire şi de bucurie. Şi de aceea era liber, era vindecat, era mântuit de anchilozarea pe care o aduce egoismul, depărtarea.

Acum nu mai era al depărtării ci al apropierii! Acum sta nu numai aproape de El, ci la picioarele Lui. De aceea, el, cel de alt neam, care nu fusese crescut în aşteptarea Celui dorit, acum aude de la Acesta, pentru încrederea sa prea mare şi pentru mulţumirea sa prea plină: Anastas porefu · i pistis su sesochen se [Scoală-te/ ridică-te/ înviază şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit, v. 19].

Credinţa ta te-a învăţat să fii cu gură mare, cu gură plină de slavoslovii la adresa lui Dumnezeu.  Şi e fermecător de bine să ai gură mare, plină de evlavie şi de înţelepciune când îi înveţi pe oameni cele bune şi să ai gură mică când spui prostii.

Să avem inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor pentru toate, iubiţii noştri!

Atunci ne vom simţi plini şi radioşi. Dumnezeu să vă dea şi să ne dea o duminică plină de bucurie, de gânduri de bucurie şi o săptămână cu fapte coerente, de care să nu ne simţim ruşinaţi. Amin!

---

[1] Scrisă în data de 19 ianuarie 2008.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Despre cele cu putință. Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [Lc. 18, 18-27]

Iubiţii mei[1],

într-o lume a eficienţei şi a materiei, unde materia te atrage şi unde imaginea te absoarbe, cele ce sunt cu putinţă sau nu…ne pun în faţa unui test greu de credinţă; unui test al credinţei noastre.

Acolo unde primează regula, unde primează: să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi, să nu înşeli…acolo unde primează negaţia…cele ce sunt cu putinţă în viaţa noastră se văd în culori închise.

Dacă ai o viaţă formată numai din interdicţii înseamnă că eşti încă robul unor înţelegeri mici despre viaţa ortodoxă. Dacă te temi de propria-ţi umbră…nu ai libertatea Duhului, credinţa ta e mai mult frică şi lege…şi nu vezi că sensul Legii este dragostea.

Dar ca să vezi cum a nu desfrâna, spre exemplu…are legătură cu dragostea, cu împlinirea dragostei faţă de Dumnezeu şi de oameni…trebuie să urci spre Dumnezeu mereu, să urci real, să urci cu modificări vizibile în interioritatea ta.

De aici şi fricţiunile, neînţelegerile între cei care sunt robii legii şi cei care sunt robiţi de dragoste, pe care dragostea i-a dezrobit de frică.

Dacă pentru cineva a nu desfrâna înseamnă a nu te culca cu cineva…pentru altul a nu desfrâna înseamnă a nu păta dragostea de Dumnezeu, încrederea în El, cu afacerile care ne fac prosperi.

Fidelitatea faţă de Dumnezeu are foarte multe nuanţe. Le fel şi fidelitatea faţă de oameni. Dacă în mintea ta şi în fiinţa ta nu eşti gata să mori pentru cel pe care îl iubeşti…eşti un desfrânat. De ce? Pentru că întinezi dragostea faţă de cel pe care îl iubeşti cu o frică laşă, cu micimea de inimă.

Scriptura vechitestamentară denumea desfrânarea drept idolatrie. Dumnezeul nostru, un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu posesiv, un Dumnezeu care ne vrea numai pentru El, consideră orice interpunere între El şi noi…idolatrie, adică desfrânare.

Şi ne dăm seama că interesul nostru, iubirea noastră pentru ceva anume…ne face idolatrii, pentru că interpunem între El şi noi altceva.

Acest altceva nefiresc…enervează! Şi nefirescul altceva enervează şi pe Dumnezeu şi pe oameni.

Când nu te ţii de cuvânt eşti enervant. Când promiţi şi nu faci…indispui. Când nu eşti atent la detalii…treci drept orb, insensibil. Iar când încalci un cuvânt faţă de cineva…eşti un ucişag de suflet, de încredere în tine. Adică eşti un desfrânat, pentru că întinezi dragostea celuilalt faţă de tine. Eşti un fur, un hoţ al încrederii, pentru că te faci necredibil.

Nu e de ajuns să dai flori părinţilor tăi şi să pupi mâna duhovnicilor tăi…ca să fii ascultător. Ca să asculţi trebuie să-i urmezi şi să treci în faţa altora, cu exemplul primit, drept urmaş al lor.

Dacă nu devii un om pe picioarele tale, dacă, tu, ucenicul, nu devii un maestru în timp…nu ai ascultat cum trebuie.

Ascultarea înseamnă prezenţă.

Ascultarea înseamnă să fii ceea ce ai auzit.

Ascultarea înseamnă să continui, să consolidezi, să înmulţeşti cunoaşterea şi frumuseţea de suflet.

A asculta înseamnă a te umple de cel pe care îl asculţi, a te umple de dragostea lui.

Arhonul [arhon] de astăzi, dregătorul, cum e în ed. BOR 2001 [v. 18]…nu înţelesese că Legea te duce la Hristos, că te face să Îl simţi pe Hristos în tine.

De aceea el împlinise porunci disparate, în mod incomplet…după capul lui, fără să ajungă să Îl surprindă, să Îl cuprindă în mod necuprins pe Cel care era împlinirea Legii [Mt. 5, 17].

Problema arhonului e problema multor ortodocşi! Pentru că ei cred că împlinesc poruncile Domnului, se arată aprigi certăreţi cu tine dacă le spui că sunt neîmplinitori ai legii, ai poruncilor, în Duhul lor.

Ei ştiu ce trebuie…ei ştiu legea…dar nu şi Duhul Legii. Ei ştiu ce trebuie dar nu şi cât trebuie, cum trebuie, ca să ajungi acolo unde trebuie.

Din acest motiv rămân la treapta…scoaterii ochilor cu legea. Ei rămân fixaţi în lege. Ştiu că trebuie să poarte batic, barbă, reverendă, că trebuie să ţină post, că trebuie să se roage, că trebuie să ierte, că trebuie să asculte…

Dar toate astea nu se leagă în ei…pentru că nu ştiu cum trebuie şi unde…trebuie să ajungă. Şi, ca şi acesta, se vor lăuda mereu cu împlinirea legii, vor avea orgoliul de a fi ortodocşi, se vor simţi curaţi, ortodocşi curaţi, nepătaţi pentru că au o bună părere despre ei…dar Dumnezeu nu îi votează, nu îi cunoaşte.

Cum aşa?! Dacă ei sunt curaţi, ortodocşi curaţi, nepătaţi, care nu sunt nici masoni, nici ecumenişti, nici comunişti, nici teologi, nici oameni răi, păcătoşi ca alţii, nici eretici…cum să nu îi cunoască Dumnezeu?!!!

Dacă ei sunt…de ce nu îi cunoaşte Dumnezeu?!!!

Pentru că ei nu cunosc cum arată Dumnezeu în ei. Pentru că ei nu Îl simt pe El în ei, Care Se manifestă mereu cu multă delicateţe, cu multă trecere peste legea care ucide râvna bună.

Ortodocşii curaţi…sunt oamenii legii. Tocmai de aceea ei nu vor ajunge niciodată nebuni pentru Hristos, Martiri sau Mărturisitori, pentru că ei nu pot să vadă nuanţele vieţii ortodoxe, ci ei văd totul numai în parametri…blocului de piatră.

Blocul de piatră e legea. Când vor să te extermine cumva, ei dau drumul blocului de piatră la tine în cap. Dacă faci aia, ailaltă, şi pe cealaltă…e imposibil să nu fii găsit cu o mie de lucruri pe care nu le faci. Şi, indiferent dacă ai făcut o mie de lucruri bune, dacă nu l-ai făcut şi pe al o mie unulea, ei vor da drumul la piatră…şi piatra legii te va strivi cu prisosinţă.

Adică scot canoanele Sfinţilor, scot cuţitele Scripturii şi ale Părinţilor, îţi aduc în faţă exemplul unui Sfânt pe care îl doresc ei…şi îţi cer să fii ca toţi odată sau ca toţi în fiecare moment.

De ce? Pentru că lespedea legii e numai pentru…alţii. Pentru ei…sunt doar vorbele şi încrederea bună în ceea ce sunt…şi nu simt nimic din El.

Dacă L-ar întâlni pe stradă pe Hristos şi Hristos ar sta de vorbă cu un evreu sau cu o desfrânată, cu siguranţă că L-ar da anatemei.

Ar găsi ca nepermis, ca neortodox faptul ca Hristos să fie bun cu păcătoşii sau să stea cu ereticii de vorbă. De ce? Pentru că superortodocşii curaţi sunt nepătaţi, ei sunt împlinitori ai Părinţilor, ei sunt sfinţi din cuvinte, la nivel lexical, ei sunt în stare să te ia la palme dacă nu eşti sfânt ca ei, pentru că ceea ce contează e să pari că eşti…nu să fii!

Versetul al 22-lea din Evanghelia de astăzi…îi sminteşte pe hiperortodocşii fără Duh ortodox în ei! De ce? Pentru că trebuie să renunţi la tot pentru ca să fii acolut, urmaş al lui Hristos. Trebuie să renunţi la tot ce eşti, la toată buna impresie despre tine, la toată înţelegerea ta că eşti bun şi îndreptat, la toată încrederea în tine şi preţiozitatea, ca să mergi…pe urmele Lui.

Ca să începi să mergi…nu să fii!, trebuie să…te vinzi. Trebuie să renunţi la tine, la tot ce ai şi eşti, la tot ce crezi că porţi în tine…pentru ca să ştii să gândeşti paradoxal, să simţi paradoxal, să fii paradoxal, adică…să poţi să Îi urmezi Lui.

Și ca să Îi urmezi Lui trebuie să îţi vinzi prostia, lenea, necumpătarea, bigotismul, obscurantismul, indelicateţea, infidelitatea, urâciunea de suflet, graba, nestatornicia, individualismul, superbia, aroganţa, maladiva încredere în tine, hipercorectitudinea fariseică, să i le dai pe toate Satanei, să i le reîntorci Satanei care ţi le-a dat, care te-a învăţat să le iubeşti…pentru ca să vii gol, despuiat de ideea că ai făcut ceva bun în viaţă, în faţa Lui, ca El să te iubească şi să te facă ucenic preaiubit al Lui.

Când devii monah te lepezi de hainele tale…te pui sub mantie, gol, fără tine cel vechi…ca să te îmbraci în veşmântul nestricăciunii pocăinţei.

La Botez, la fel: te desfaci de hainele de piele ale păcatului şi te îmbraci în veşmântul mântuirii [Is. 61, 10], care e Hristos Domnul.

Când devii preot…te îngropi în reverendă, îmbraci veşmântul morţii faţă de lume…ca să fii al cucerniciei, al cuvioşiei, al prosternării în faţa lui Dumnezeu.

De aceea, legaliştii sunt plini de ei…şi nu pot fi dezgoliţi, despuiaţi de buna lor încredere în ei, pentru că ei se cred drepţi în ochii lor.

Ca să fii al Lui trebuie să te cutremuri de dragostea Lui pe care o simţi în tine, să te minunezi de delicateţea şi de iubirea de oameni pe care El, Învăţătorul tău, o revarsă în tine…ca să fii blând şi smerit cu inima [Mt. 11, 29] şi nu bădăran ortodox!

Şi, cu siguranţă, dacă ochii tăi ar fi îndrăgostiţi de dragostea de Dumnezeu…tu ai arăta frumos, preafrumos pentru lumea asta.

Şi dacă ai fi plin de har, de vâlvătaie, toţi am amuţi privindu-te, pentru că ai fi o minune vie, o cutremurătoare prezenţă lângă noi, care ne-ai face să fim lei ai iubirii Lui.

Dacă eşti legalist…eşti numai o mâţă şireată, care stă să vină şoarecele la cursă, să cadă cursa şi tu…să te lauzi că l-ai prins în canoane şi sub blesteme.

Atunci când ne bucurăm că alţii au căzut într-un păcat sau credem că trebuie să îi anatematizăm pe unul sau pe altul…avem alt duh în noi…decât Duhul lui Hristos.

Şi de aceea nu putem să vedem ce ar fi făcut El, dacă era acum, în anul 2007, cu noi, la masă, la computer, în piaţă, pe patul de spital sau pe locomotivă, unde muncim şi trăim noi. Sau, mai bine-zis, nu Îl lăsăm pe Hristos, Care e viu şi prezent şi în 2007 cu ortodocşii Săi, ca să ne înveţe ce să facem, ce ar fi mai bine…decât…

De aceea ajungem să nu înţelegem cum e treaba cu v. 27, versetul de adâncime paradoxală al Evangheliei de astăzi.

Căci: „ta adinata para antropis dinata para to Teo” [ceea ce nu se poate/ nu e posibil la/ pentru oameni, acelea se pot împlini/ sunt cu putinţă la/ pentru Dumnezeu].

Dacă la noi, care nu vedem decât ce credem că vedem…lucrurile sunt cu neputinţă, la Dumnezeu, Care ne poate face să vedem ceea ce nu am fi sperat să vedem şi să simţim vreodată, toate sunt cu putinţă, dacă vii gol de tine, gol de fumuri, gol de ipocrizie, gol de dedesubturi sufleteşti murdare.

Da: cele cu neputinţă sunt cu putinţă! Cele care nu sunt inteligibile, când eşti tu cu tine şi te dai de rotund…cele care sunt cu neputinţă pentru logica umană, sunt cu putinţă când Dumnezeu te umple de slava Sa şi înţelegi, şi spui, şi trăieşti lucruri mai presus de orice este incredibil.

Incredibilul stă cu tine la masă, stă în tine…dacă eşti paradoxal, dacă eşti suplu, dacă eşti plin de nemurirea iubirii.

Dacă eşti numai corect, dacă te bucuri că nu eşti atât de păcătos încât să ajungi în Iad, dacă te crezi mântuit, dacă te crezi providenţial, de neînlocuit, un geniu al geniilor şi un înger negru care ai aripi poleite în alb…ai un drum fără întoarcere.

Şi ceea ce crezi tu…nu se poate. E cu neputinţă ceea ce tu aştepţi să se întâmple: adică să te îndreptezi prin propria ta bună părere despre tine!

Aşa se face că e greu, mai mult decât imposibil de greu…să fii ortodox şi e foarte uşor să fii extremist sau eretic. Ca să fii una din două sau ambele trebuie să te dai mare la apă mică, să moralizezi, să te eschivezi, să te autopropui, să dai cu papagalul[2] toată ziua…Nimic mai comod!

Dar cel mai greu e să te crezi prost, primul din Iad, nesimţitor, bolnav, un om mort sufleteşte, un cadavru…Pentru că ajungi la asemenea sentimente numai dacă ești gol de corectitudine.

Şi de aceea putem înţelege, într-o asemenea logică paradoxală, inversă, cum e cea ortodoxă, care nu are o raţionalitate calpă, de ce Sfinţii se credeau păcătoşi şi primii din Iad şi nu îşi arogau niciun temei ca să osândească pe aproapele lor iar extraordinarul în ochii lui, care se laudă cu maşinile lui şi cu conturile lui, se crede îndreptăţit să judece.

Suntem într-o zi a alegerilor. Mergem să dăm un vot pentru societatea românească şi pentru Europa în ansamblul ei dar, în acelaşi timp, mergem, aşa cred, spre a fi creştini cât mai autentici. Trebuie să fim cât mai autentici, cât mai responsabili, cât mai sinceri cu ceea ce suntem, vrem și trebuie să facem.

Vă dorim multă bucurie în viaţa dumneavoastră şi seninătate de inimă. Amin!

---

[1] Scrisă în data de 24 noiembrie 2007.

[2] Să bârfești toată ziua.