Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 18 iunie 2011

Praedicationes (vol. 1) [16]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Dacă nu ascultă…tot nu vor crede. Predică la Duminica a 22-a după Rusalii [Lc. 16, 19-31]

Iubiţii mei[1],

avem atâta nor de mărturii [Evr. 12, 1] în viaţa noastră şi în jurul nostru, pretutindeni, despre prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu, încât a mai spune că nu credem e o adevărată nebunie.

Să nu crezi în Dumnezeu, după atâtea imense dovezi de frumuseţe şi de bunătate dumnezeiască incalificabilă înseamnă să fii orb rău, mârşav la inimă.

Avem dovezi incalificabile de frumuseţe şi dovezi de incalificabilă dezumanizare. Dacă în inima unuia găsim atâta sfinţenie încât ne vine să cădem instinctiv la picioarele lui şi să-i sărutăm paşii pe unde calcă, în inima altuia găsim atâta răutate şi atât satanism încât ne îngheaţă sângele în vine privindu-i faptele.

Unul ne îngrozeşte cu frumuseţea lui, altul ne îngrozeşte cu inima lui rece, cu lipsa lui de conştiinţă, cu crimele pe care le face şi e în stare să le facă, cu modurile ultraperverse prin care stoarce bani de la alţii, ascunzându-se sub diverse măşti, de la cele ale părutei cucernicii până la atitudini mafiote.

Parabola de astăzi, în care un plusios [plusios, v. 19], un om bogat, e adus în faţa noastră pentru a vedea o inimă mai joasă decât cea a câinilor, cred că ne-o pune în faţă Domnul, Domnul milei, pentru ca să vorbim corect despre demnităţile sociale şi despre ce au în spate hainele frumoase.

Cu siguranţă, dumneavoastră ştiţi această parabolă…Noi vom încerca să problematizăm teologia practică a acestei parabole, pentru a decela unele aspecte importante, credem noi, pentru această duminică.

Ca să vorbească despre viitorul eshatologic personal a doi oameni, Domnul ne vorbeşte despre un plusios, despre un bogat, fără nume, care nu merită să i se spună numele, care se îmbrăca în porfiră şi vison [enedidischeto porfiran che visson, v. 19] şi un sărac, un ptohos [ptohos, v. 20], al cărui nume era Lazaros [tis onomati Lazaros, v. 20].

Ca să ne prezinte eshatologia acestor doi oameni, a acestor doi bărbaţi, din ranguri sociale diferite, Domnul ne vorbeşte despre modul cum îşi trăiesc ontologia şi libertatea pe pământ.

Cu alte cuvinte, ca să îţi spun cine vei fi trebuie să îţi arăt cine eşti, ce sfânt sau ce brută eşti.

După cum te construieşti, în libertatea ta, după cum îţi construieşti cu Dumnezeu fericirea veşnică, în acelaşi mod te vei bucura veşnic cu Sfinţii şi cu Drepţii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Libertatea, aşadar, creează starea interioară de încredinţare a mântuirii şi libertatea de a alege sfinţenia cu Dumnezeu îţi asigură o veşnicie întru lumina Treimii.

Bogatul, prevalându-se de libertatea şi de poziţia sa socială prosperă, în moduri strict egoiste, pe fiecare zi se veselea/ benchetuia în mod strălucit [effrenomenos  cat’ imeran lampros, v. 19].

Bogatul, nu o dată la o lună se veselea în bachete, ci cat’ imeran, pe fiecare zi. La el era bairam, party full time[2], non-stop, de dimineaţa până seara.

Domnul vorbeşte de un mod strălucit [lampros] de veselie al bogatului, dar asta după mentalitatea omului păcătos, care crede că dansul, muzica şi mâncatul, plus băutul până la refuz înseamnă şi distracţie, şi viaţă fericită

Însă modul strălucit [lampros] de viaţă al bogatului…l-a cam costat veşnic. El a mâncat pentru el, s-a veselit pentru el, şi-a făcut poftele, adică s-a plăcut pe sine, şi-a făcut toate poftele…dar Lazaros, săracul, săracul cu nume, săracul bolnav, săracul handicapat, săracul credinţei, săracul care nu îl invidia pe bogatul luxuriant în dorinţe, acesta zăcea, stătea în faţa uşii, a porţii bogatului, cu bube pe el [evevlito pros ton pilona aftu ilcomenos, v. 20].

În curte era dezmăţ al simţurilor…la poartă era un trup plin de durere, simţuri secătuite de durere, de foame şi de sete, o privelişte jalnică, pe care nu o vedea nimeni.

Tocmai de aceea libertatea de a vedea, puterea de a vedea durerea te face responsabil de prezenţa ei.

Dacă o vezi şi o treci cu vederea eşti vinovat!

Dacă durerea stă lângă tine şi tu poţi să faci ceva, dar nu faci, ci te doare în cot de ea şi dai muzica la maximum…atunci veşnicia ta arată în negru, după cum vom discuta.

Bogatul cu fericirea lui inumană…pe când Lazaros şi-ar fi dorit să mânânce din cele care cădeau de la trapeza, de la masa bogatului [che epitimon hortastine apo ton piptonton apo tis trapezis tu plusiu, v. 21].

Sărmanul Lazaros nu dorea să fie la masă cu bogatul! El îşi ştia condiţia sa de handicapat, de paria al societăţii, de om bolnav şi nespălat, plin de bube, care ştia că ar fi inconfortat pe bogat…

El nu dorea un loc la masă, ci dorea să mănânce ce se arunca la câini de la masa bogatului.

Ar fi dorit oasele, firimiturile, resturile…

Lazaros, ca adevăratul sărac, nu cerea să îi dai haina de pe tine, ci, dacă ai ceva cu care să-l ajuţi, cu ceva, cu orice…

El se mulţumea cu orice, pentru că starea în care se afla era extremă, de extremă neputinţă şi de extremă durere şi sărăcie.

El se mulţumea cu ce cădea.

Reţineţi: cu ce ar fi căzut!

Dar nu cam cădea de la bogat nimic; nimic nu cădea spre uşă…spre pilona, spre poarta curţii.

Lazaros privea prin poartă, era la poartă.

Şi apare în parabola Domnului, în pilda, în imaginea Sa care trebuie să ne cutremure, să ne trezească din nesimţirea noastrăcâinii.

Dacă în altă parte câinii [i chines] sunt expresia răutăţii, a şatrei care vine şi atacă Biserica, aici câinii sunt expresia cea mai fidelă a proverbului nostru, cum că ei, uneori, câinii, sunt prieteni mult mai de nădejde decât oamenii.

Câinii bogatului vin şi îl ajută pe Lazaros! Lazaros, cu moartea pe el, primeşte prietenia câinilor, căci oamenii nu aveau timp de el, de un alt om.

Câinii vin, se apropie [erhomeni]; parcă cu delicateţe, ca la un om bolnav şi nu se îndreaptă ca spre unul care venea să îl fure pe stăpânul lor; şi îi ling bubele lui [epelihon ta elchi aftu], ale bolnavului, ale muribundului.

Ar trebui să reţineţi două verbe: cădeau…şi lingeau

Două verbe fundamentale despre buna convieţuire între oameni.

Săracii de lângă noi vor ceea ce nouă ne cade de la masă, ce ne prisoseşte. Adevăraţii săraci vor ceea ce e în plus la noi, ceea ce ne-a rămas mic, un ban care nouă ne prisoseşte sau pe care l-am da pe cine ştie ce prostie şi, în loc să cumpărăm lucrul de nimic pentru noi…le dăm banii lor. Deci: a cădea. Să învăţăm pe a cădea, adică pe a fi milostivi.

Al doilea verb, e un verb pe care îl învăţăm de la câini…reţineţi!, şi nu de la oameni.

Dacă câinii bogatului vin şi ling rănile, bubele omului, noi trebuie să-l ridicăm din boală pe om, să îl spitalizăm sau să îi facem viaţa mai uşoară.

Dacă ei lingeau rănile…noi să îmbrăţişăm suferinţa oamenilor, sărăcia lor şi să o facem a noastră, după puterea noastră!

Deci a cădea…şi lingeau din parabolă se traduc prin…să avem o milostenie care să îmbrăţişeze, să vindece suferinţa oamenilor.

Domnul ne vorbeşte despre câini, pentru ca să ne indice, ce nu mai sunt oamenii!

Câinii au năravul să muşte, nu să lingă rănile!

Oamenii, care au chipul lui Dumnezeu în ei, au obiceiul să fie buni, să fie miloşi…pentru că aşa e omul în fiinţa lui: o fiinţă nobilă şi nu o fiară!

Dar omul devine mai jos decât o fiară, o brută sinistră prin folosirea în mod rău a libertăţii sale…O brută care nu mai ştie să îmbrăţişeze, să ierte sau să uite, ci numai…să facă abstracţie de alţii.

Şi bogatul a făcut abstracţie de Lazaros până când acesta a murit la poarta lui.

Dar…eshatologia lui, a săracului pe care nu dădeai doi bani…ne înfioră! De ce? Pentru că a murit săracul [apotanin ton ptohon, v. 22]…nimic special în asta!…dar „apenehtine afton ipo ton Anghelon is ton colpon Avraam” [a fost dus acesta de Îngeri în sânul lui Avraam].

Îngerii l-au condus în Împărăţia lui Dumnezeu; sânul lui Avraam nespunând altceva decât aceea: că dreaptă i-a fost viaţa şi Drept a fost Lazaros multrăbdătorul şi multsuferindul de la uşile bogatului şi de aceea, acum se odihneşte întru dreptatea lui, căci dreptatea Dreptului e plină de nemurire.

Versetele 19-21 prezintă viaţa socială a celor doi, în v. 22 avem sfârşitul lor, moartea lor şi trecerea lor în veşnicie, pe când în versetele 23-31: o discuţie foarte profundă despre veşnicia dublă, despre Rai şi Iad.

Bogatul doar moare…şi este îngropat [etafi, v. 22]. Adică, după o viaţă de mâncat şi băut, după o viaţă de petreceri şi dezmăţ…bogatul mort, mort mai înainte de moarte cu sufletul, moare şi cu trupul…şi punct.

După această moarte nu mai apar Îngerii, ci v. 23 începe cu lucrul de care ne e nouă cel mai mult frică, de care râdem şi pe care îl dispreţuim în cuvinte…dar care ne paşte: adică cu faptul că el, bogatul, este în iad [en to adi].

Şi nu ajunsese în Iad pentru că era bogat…ci pentru că nu mai avea inimă de om. Câinii lui fuseseră mai oameni decât el, pentru că aceia îi linseseră bubele, ca un alint, ca o mângâiere adusă mucenicului întru suferinţă şi răbdare, Lazaros.

Adică i se urcase bogăţia la cap în aşa fel încât uitase să mai fie om, uitase că este om, că vine şi scadenţa, adică moartea şi judecata faptelor!

Tocmai de aceea îl găsim pe bogatul fără nume, pe nenumitul bogat în Iad, în chinuri şi cu ochii sufletului său privind spre Avrram şi spre Lazaros care era cu Avraam [v. 23].

Spre cine priveşte bogatul acum…decât spre cel pe care îl cunoştea, spre cel pe care îl vedea la poartă toată ziua, dar pe care nu îşi da nici mucii, cum zice românul?

Tocmai de aceea am subliniat anterior, că aici e vorba despre a face abstracţie de Lazaros…şi nu despre faptul că nu a ştiut e la uşa lui.

Bogatul îl ştia pe cel care abia mai răsufla la uşa lui…dar nu avea timp…de atâta muzică. Nu dorea să piardă vreun cântec…sau vreun vin negustat

De aceea, în Iad fiind şi în chinuri, în chinurile de după huzururi, cere milă la Părintele Avraam, pe care îl vedea de departe [apo marcoten], foarte îndepărtat de el, de locul unde domnea el în Iad.

Bogatul din Iad îi vede pe cei din Rai, îi reperează pe Avraam şi pe Lazaros, ştie cine e unul şi cine e altul, îl vede pe Avraam şi îi cere ajutorul, îi cere să îi fie milă de el, adică îi cere să-l trimită pe Lazaros ca să îi răcorească suferinţa pe care i-o produce văpaia Iadului [v. 24].

Pasajul acesta, sfârşitul cap. 16 de la Luca e plin de indicaţii eshatologice extrem de importante din punct de vedere dogmatic.

Adică avem aici indicaţia clară că există Rai şi Iad, că cele două locuri veşnice sunt separate, că sufletele sunt vii şi conştiente după moarte, că nu există reîncarnare ci suferinţă veşnică sau bucurie veşnică, că sufletele sunt lucide, sunt conştiente de locul unde sunt şi de viaţa lor istorică, anterioră morţii, că Sfinţii se recunosc între ei şi sunt împreună, că dreptatea e răsplătită şi viaţa depravată şi nemilostivă e pedepsită, că Iadul e suferinţă, e stare într-un foc duhovnicesc, adică în nesuportarea iubirii dumnezeieşti care îi arde, care e resimţită de cei din Iad ca un foc mistuitor [că ce doare mai mult decât iubirea neîmpărtăşită?!], că cei din Iad vor alinarea care există în Rai şi vor să fi fost găsiţi vrednici de Împărăţia Sa, că regretele celor din Iad sunt zadarnice

Ce strigă bogatul din Iad?

Miluieşte-mă, ai milă de mine [eleison me, v. 24]!

Cere milă cel care nu a făcut milă. Iarăşi vrea numai pentru el, adică o scăpare egoistă

După o viaţă egoistă vrea o mântuire egoistă.

Însă nu a ajuns în Iad pentru că aşa a vrut Dumnezeu, ci pentru că inima lui a fost, este şi va rămâne improprie dragostei!

Nu a vrut să fie al dragostei, nu s-a învăţat cu dragostea, nu s-a îndrăgostit de milă şi de iubirea de aproapele, nu a vrut să aibă conştiinţă…iar acum, în Iad, cere milă…el neavând cavitate în inima lui pentru altul, neavând inimă de om, de frate, inimă de carne [Iez. 36, 26], ci mai rea decât a unui animal.

Vrea degetul lui Lazaros pe care îl ura odinioară. Vrea apa harului ca să stingă focul văpăii [v. 24].

Şi Avraam, numindu-l pe bogat fiu al său, îl pune pe acesta să-şi amintească [lucru cel mai greu de suportat pentru el!] că a primit cele bune [ta agata] în viaţa lui…şi că acum a venit porţia chinului [v. 25].

Între Rai şi Iad există prăpastie mare [hasma mega]…există hiat, există separaţie…care e întărită de alegerea proprie, care e formată prin alegere.

Unii vor cu înfocare Împărăţia lui Dumnezeu şi se silesc pentru ea, pe când alţii doresc cu înfocare să îşi distrugă frumuseţea, să ardă în Iad.

Am ascultat multe piese rock care aveau formulată în mod expres dorinţa de a arde veşnic în Iad. Deci Iadul nu e o chinopastie[3] pentru postmoderni, ci e…un loc dorit, un loc la alegere, un loc ales în mod democratic!

Adică, ce ştii tu, bă, despre viaţa de apoi? Noi trăim cum vrem. Ia mai scuteşte-ne…Şi îi scuteşti pe fraţi…Și…se duc acolo unde n-ar fi vrut să fie în viaţa vieţii lor…

E simplu! Alegi democratic…fie cu înfocarea pentru dreptate, fie cu înfocarea după anarhie. Şi dacă alegi, alegi…Dar suporţi şi consecinţele. Și nu o secundă sau un an, ci veşnic. Însă nici nu cred că putem gândi ce înseamnă veşnic

Bogatul nu vrea ca familia lui să ajungă în locul acesta de chin [ton topon tuton tis vasanu, v. 28], ca şi el; în adâncul cel mai de jos al Iadului. El vrea să îi avertizeze.

Însă Sfântul Avraam îi spune că trebuie „să-i asculte pe ei” [acusatosan afton, v. 29]. Pe cine? Pe Sfinţii Bisericii. Dacă vrei să nu ajungi în Iad trebuie să-i asculţi pe ei, pe Sfinţii lui Dumnezeu…pentru ca să îţi fie bine veşnic.

Dacă vrei să îţi fie bine doar temporar…asculţi de moda timpului. Dar dacă vrei să nu îţi mănânci binele doar aici, atunci ai nevoie să faci voia lui Dumnezeu, după sfatul Sfinţilor lui Dumnezeu din veşnicie sau care trăisc încă cu noi la masă.

Bogatul, dându-se de deştept şi în Iad, de colţos, îi spune Patriarhului Avraam că dacă ar învia un mort şi l-ar vedea cei vii şi le-ar spune ce şi cum e prin Iad, oamenii l-ar crede şi şi-ar veni în fire [v. 30]. Însă Avraam le spune că trebuie să asculte de Sfinţi, pentru că singură ascultarea de Sfinţii lui Dumnezeu duce la viaţă iar învierea unui mort va trece drept un lucru senzaţional, şi doar atât, pentru mulţi [v. 31].

Şi ne întorcem, iubiţii mei, la titlul cuvântului nostru de astăzi…Ajungem la el, cu constatarea…că ascultarea creează viaţă.

Dacă nu asculţi de Sfinţii lui Dumnezeu, dacă nu te supui ierarhiei Bisericii, dacă nu acoperi păcatele fratelui tău cu dragoste şi cu rugăciune, dacă nu ierţi pentru ca să ţi se ierte, dacă nu te milostiveşti pentru ca să te umpli de mila Sa, nu putem să fim nici creştini autentici şi nici oameni printre oameni!

Sfinţii Ortodoxiei sunt munţi de sfinţenie, de milostivire şi de dragoste. Sunt oamenii ascultării, care se bucură întru bucuria cea negrăită de vederea slavei Prea Sfintei Treimi şi de vederea feţei tuturor Sfinţilor Bisericii lui Dumnezeu, din toate timpurile şi din toate locurile.

Dacă vrem să avem viaţă, trebuie să credem ascultării lor şi să le urmăm exemplul, după puterea noastră!

Dumnezeu să vă umple de pacea Sa şi de rugăciune, de rugăciunea unuia pentru altul, pentru ca să ne putem mântui frumos în Biserica lui Dumnezeu. Amin!


[1] Scrisă în data de 3 noiembrie 2007.

[2] În engleză: distracție neîncetată, clipă de clipă.

[3] Un lucru nedorit, un cataclism.

Cantemireștii [7]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea.

Exista la Constantinopol/Istanbul o „atmosferă de emulație  din anturajul patriarhului, dacă ne gândim la profilul intelectual al câtorva profesori”. Dimitrie Cantemir evocă mai multe astfel de personalități, printre care „profesorul de retorică Spandonis”, Constantin Duca, Ilie Miniat (p. 54-55).

Alexandru Mavrocordat studiase la Colegiul grec de la Roma, la Padova și Bologna. La Academia Patriarhiei predă medicină și filosofie. A scris o disertație despre corpul uman, „intitulată Pneumaticum instrumentum circulandi sanguinis…, publicată la Bologna în 1664, și despre revelația divină, temă pe care o va dezvolta în Istoria sacră, publicată în greacă la București, în 1716.

Fiul lui, Nicolae Mavrocordat, i-a urmat cu asupra de măsură exemplul. […] Vorbea și scria cu aceeași ușurință greaca veche și modernă, latina, turca, araba și italiana” și învățase și franceza de la Aubry de La Mottraye. „Avem de-a face cu o dinastie intelectuală ilustră, care se bucura în capitala otomană de o înaltă considerație, atât din partea ierarhiei imperiale, cât și a comunității creștine” (p. 55).

Nicolae Mavrocordat este autorul și al unui „roman rămas în manuscris, Răgazurile lui Filoteu, scris în greacă, care se voia o ripostă la Maximele lui La Rochefoucault, ca și un tratat de morală despre îndatoririle principilor. Dimitrie îl evocă în Istoria Imperiului Otoman” (Ibidem).

La Istanbul, „Dimitrie urmărește cu atenție învățătura răspândită de coreligionarii săi erudiți”, între care și patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notaras, „autor al unei Introduceri în geografie și sferă, publicată la Paris în 1716, ca și Dositei al II-lea [tot patriarh al Ierusalimului, înaintea lui Hrisant], autorul unor controverse cu latinii [e vorba de un volum de proporții împotriva latinilor]” (p. 56).

Îl cunoaște și pe Atanasie Condoide, „maestru în retorică” și „evocându-i pe profesorii de la Academie, Dimitrie declara că a avut drept dascăl un excelent gramatician, Iacob Manos de Argos, fost director  al Academiei Patriarhiei și preceptor al copiilor lui Nicolae Mavrocordat”, care „a studiat în tinerețe la Veneția, a devenit arhiepiscop de Arta, apoi mitropolit al Atenei și a rămas în istoria culturală ca autor al mai multor lucrări publicate ulterior și utilizate decenii de-a rândul de dascălii din Orientul ortodox: o Geografie veche și modernă (apărută la Veneția în 1728) și o Istorie ecleziastică (publicată la Viena în 1793)” (Ibidem).

„Faptul că [Dimitrie] denunță ceea ce numește întunericul rațiunii în compilația sa filosofică despre imaginea de nedescris a științei sacre [Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago], scrisă la începutul secolului al XVIII-lea” denotă „că formația sa intelectuală se bazează pe căutarea simultană a cunoașterii și credinței răspândite de dascălii de la Academia Patriarhiei. […]

„El găsește în acest mediu o fericită armonie între tradițiile orientale, apărate și preluat ca moștenire de dascălii săi, și științele pe care ei le-au studiat în timpul stagiilor lor în străinătate” (p. 57).

La Istanbul, Cantemir cultivă relații cu diplomații și ambasadorii străini, între care: William Paget, Piotr Tolstoi, Pierre-Antoine de Castagnères, marchiz de Châteauneuf și succesorul său, contele de Ferriol (p. 57-59).

Dimitrie „a învățat să scrie în turcește cu Es’ad Efendi, poate una și aceeași persoană cu fizicianul și matematicianul cunoscut ca traducătorul Fizicii lui Aristotel și al unei lucrări a lui Avicenna (lui i se datorează introducerea, în limba arabă, a termenilor desemnând microscopul și telescopul. […] Idiomul vorbit la Istanbul, pe care-l stăpânea, era un amestec cunoscut sub numele de jargon burlesc turco-arabo-persan, unde limba turcă era strivită de venerația față de arabă […] și de prestigiul persanei […] admirată ca limbă a poeziei” (p. 61).

Cunoașterii acestor limbi și a operelor literare orientale i se datorează admirația și predilecția lui Dimitrie Cantemir pentru proza ritmată. După el, „neamurile orientale nu sunt cu nimic mai prejos decât cele occidentale, căci după firea lor toți înclină spre elocință, mai cu seamă arabii, persanii și turcii. […] Dacă europenii ar putea să înțeleagă cărțile de istorie, poezie și povești din literatura otomană [arabo-persană], și-ar da seama fără îndoială că sunt mult mai elocvente decât cele europene” (Ibidem).

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [10]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Dumnezeu este Cel care ne ajută, este Dumnezeul Părinţilor şi pe El Îl vom lăuda şi Îl vom înălţa [Ibidem] în inima noastră. Domnul este Cel care sfărâmă/ zdrobeşte [sintrivon] războaiele şi numele Său este Domnul [15, 3]. Dreapta Domnului S-a preamărit între oameni întru tărie/ întru putere [en ishi] dumnezeiască [15, 6]. Mâna Sa cea dreaptă a sfărâmat pe duşmani/ pe potrivnicii Săi [Ibidem].

Sublinierea viguroasă a faptului că Dumnezeu a nimicit întru puterea Sa pe egipteni arată autenticitatea raportării lor la evenimentul pe care îl trăiseră. Ei se bucurau pentru că văzuseră în mod concret cum lucrează Dumnezeu pentru ei, cum Se luptă Dumnezeu pentru Israel.

Mulţimea slavei [to pliti tis doxis] Domnului i-a zdrobit pe potrivnicii Săi, pe cei care stăteau împotriva voinţei Sale  [15, 7]. Iradierea Lui, slava lui Dumnezeu, prezenţa Sa energetică în mijlocul poporului ca putere şi biruinţă este evidenţiată aici cu foarte multă însufleţire.

Slava lui Dumnezeu i-a nimicit, i-a scufundat în adâncul mării pe egipteni. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se face prezent în lume când doreşte. Mai bine-zis, El e prezent în lume şi acţionează când şi cum doreşte în viaţa oamenilor şi slava Sa pedepseşte/ nimiceşte/ este insuportabilă/ e mortală pentru cei care nu fac voia Lui.

Potrivnicii Săi sunt slabi în faţa Sa. Când El a trimis mânia Sa peste ei aceasta i-a mistuit [catefaghen] [1] ca pe nişte paie [Ibidem].

„Prin suflarea mâniei Tale s-a despicat apa”, se spune în Ieş. 15, 8, adică prin puterea harului dumnezeiesc. Apa a stat ca un perete din voia lui Dumnezeu şi s-a strâns ca valurile în mijlocul mării [Ibidem].

Când Domnul a trimis pe Duhul Său marea i-a acoperit [ecalipsen] [2] pe egipteni [15, 10].

În 15, 11, printr-o interogaţie, Dumnezeu e arătat ca incomparabil cu dumnezeii neamurilor. Asemenea Lui nu e nimeni. El este preamărit întru Sfinţi [Ibidem], în fiinţa lor, este minunat întru slăvile [en doxes]/ măririle/ în revărsările Sale de slavă[3] şi e făcător de minuni [Ibidem].

După cum se observă, Sfântul Moise subliniază deopotrivă prezenţa interioară a slavei lui Dumnezeu, prezenţa Sa în oamenii Sfinţi dar şi în  lume. Nu există loc unde prezenţa lui Dumnezeu să nu Se facă evidentă.

Când Domnul Şi-a întins dreapta Sa atunci i-a înghiţit pământul pe egipteni [15, 12]. Dacă dreapta Lui i-a nimicit pe egipteni, în schimb pe poporul pe care l-a eliberat l-a călăuzit cu dreptatea [ti dicheosini][4] Sa  şi l-a chemat  întru putere/ cu putere dumnezeiască în locaşul [catalima] Său cel sfânt [15, 13], în intimitatea cu El.

Domnul l-a eliberat, l-a călăuzit, l-a chemat dumnezeieşte pe Israel în intimitatea cu El.

Măreţia braţului Său îi va încremeni pe membrii popoarelor pe unde va trece poporul Domnului, acest popor pe care El şi l-a câştigat[5]/ şi l-a agonisit[6].

Domnul îl va conduce pe poporul Său şi îi va sădi în muntele moştenirii [oros clironomias] Sale, în locul pe care şi l-a pregătit Sieşi drept locuinţă, pe care Domnul l-a lucrat ca locaş al Său, care este făcut de către mâinile Sale [15, 17]. Avem aici un text profetic, pentru că acest lucru se întâmplă cu cei care îşi sfinţesc viaţa şi se sălăşluiesc în locaşul slavei Sale cereşti.

Domnul va împărăţi în veac şi în veacul veacului [17, 18] peste toţi şi peste toate ale Sale. Ultimul vers al cântării reiterează faptul că Domnul a adus apa mării peste egipteni [15, 19].

Prorociţa Mariam, sora lui Aaron  [15, 20], spune  şi ea că trebuie să cântăm Domnului pentru că S-a preaslăvit întru slavă [15, 21]. Adică prin manifestarea slavei Sale în faţa poporului. Și acesta, poporul, L-a lăudat pe Domnul cu mărime de inimă.

Când poporul are nevoie de apă dulce, potabilă, Moise strigă către Domnul şi El îi arată lemnul[7] care îndulceşte apele [15, 25]. Aici Domnul pune/ stabileşte rânduieli şi judecăţi şi încearcă poporul [Ibidem].

În Ieş. 15, 26 se aude glasul Domnului, Care face o promisiune importantă poporului lui Israel ca Dumnezeu al vindecării [Imi Chirios o iomenos se = Eu sunt Domnul care te vindecă]. Dacă poporul va asculta de glasul Domnului Dumnezeu şi dacă va face ceea ce e plăcut înaintea Lui şi dacă va asculta poruncile Lui şi va împlini toate rânduielile Lui, nu vor fi loviţi cu bolile pe care El le-a adus peste egipteni: aceasta e făgăduinţa Domnului cu Israel. Viaţa religioasă şi morală a poporului trebuie să conveargă pentru a fi propriu relaţiei cu Dumnezeu.

Și astfel apare pentru prima dată în Scriptură, la Ieş. 15, 26, calitatea Domnului de vindecător al oamenilor. Vindecarea de boală sau neaducerea unor calamităţi asupra oamenilor ţine de relaţia intimă a acelora cu Dumnezeu.

Când poporul se plânge/ murmură în surdină/ bombăne/ cârcoteşte[8] [diegonghizen] [16, 2] din cauza foamei, spune că ar fi dorit să fie loviţi de Domnul cu moarte în Egipt decât să moară în pustiu [16, 3].

Moartea imediată e preferată suferinţei îndelungate, atâta timp cât nu vrem să primim ajutorul haric al lui Dumnezeu în suferinţă.

Suferinţa şi sărăcia i-au făcut nostalgici sub aspectul necesităţilor curente, uitând că acolo strigau către Dumnezeu din cauza asupririi imense pe care o exercitau egiptenii asupra lor.

Din perspectivă soteriologică, poporul dovedeşte că nu înţelege rostul suferinţei şi al ascezei în viaţa sa ci manifestă un pronunţat infantilism social. Pentru că binele unui popor stă în sănătatea sa doctrinară şi morală şi nu în bunăstarea materială.

Domnul Se manifestă cu iconomie faţă de ireverenţa poporului şi, mai ales, faţă de pruncia minţii lor, şi îl anunţă pe Moise că va face să plouă pâini[9] din cer [artus ec tu uranu] [16, 4]. Însă El le stabileşte o anume cantitate de pâine, cât pentru o zi şi această cantitate devine sistemul de încercare al poporului, ca să vadă dacă merge după Legea Sa [Ibidem].

În 16, 4 apare pentru prima dată în Scriptură calitatea Domnului de ispititor, de încercător al libertăţii umane. Fragmentul care indică acest lucru din 16, 4 este acesta: opos peiraso aftus [căci Eu îi încerc/ îi ispitesc pe ei].

Moise şi Aaron vestesc poporului faptul că în acea seară vor cunoaşte că Domnul i-a scos din pământul Egiptului [16, 6]. Vor cunoaşte în sensul că vor recunoaşte şi mai mult aceeaşi prezenţă a Domnului pe care o trăiseră la ieşirea lor minunată din Egipt.

În 16, 7 Moise şi Aaron prorocesc poporului faptul că în zorii zilei următoare vor vedea slava Domnului [tin doxan Chiriu], pentru că Dumnezeu a auzit murmurul/ nemulţumirea/ cârtirea lor împotriva Sa.

Moise le spune că Domnul va da poporului să mănânce pe săturate seara carne şi pâine în zorii zilei, pentru că Domnul a auzit murmurul lor către el şi Aaron, care e de fapt un murmur împotriva lui Dumnezeu [16, 8]. Moise îl trimite pe Aaron să spună fiilor lui Israel ca să vină/ să se apropie înaintea Domnului pentru că El a auzit murmurul/ cârtirea lor [16, 9].

În timp ce Aaron vorbea poporului, când poporul s-a întors cu faţa spre pustiu a văzut slava Domnului în nor [i doxa Chiriu ofti en nefeli] [16, 10], adică sub forma norului luminos. Domnul vorbeşte cu Moise şi îi spune că a auzit murmurul/ cârtirea poporului [16, 11-12]. Domnul îl trimite să confirme poporului că le va da mâncare şi le proroceşte că prin mâncarea ce le-o va da ei vor cunoaşteEl este Domnul [16, 12].

Moise confirmă poporului pâinea dată lor de către Dumnezeu [16, 15] şi le spune cât le-a poruncit Domnul să strângă hrană pe fiecare zi [16, 16].

În 16, 23, el le spune ce-a zis Domnul despre ziua sâmbetei, desemnată drept „odihnă sfântă a Domnului” [anapafsis aghia to Chirio]. În 16, 25 Moise subliniază iarăşi importanta sâmbetei pentru Israel, pentru că ea este ziua Domnului [simeron to Chirio] şi ea le-a fost dată de către Domnul [16, 29].

La 16, 28 Domnul vorbeşte către Moise dar întreabă poporul despre cauza pentru care nu doreşte să asculte poruncile şi legea Lui. Neascultarea indică o lipsă, o carenţă  a intimităţii cu El. În 16, 32, la porunca Domnului, se păstrează un gomor [10] de mană [to gomor tu man] pentru viitorime, pentru ca să vadă şi aceştia ce pâine le-a dat Domnul în pustie părinţilor lor.

Moise l-a trimis pe Aaron să pună într-un vas de aur [stamnon hrisun] un gomor de mană şi pe el să îl pună înaintea lui Dumnezeu [16, 33]. Aaron, după porunca dată de Domnul lui Moise, pune gomorul de mană înaintea mărturiei [enantion tu martiriu][11] spre păstrare [16, 34].

Adică ce e pus înaintea lui Dumnezeu şi e acceptat de către El este spre certificare, spre autentificare, păstrat pentru cei care vor să cunoască în viitor adevărul faptelor lui Dumnezeu făcute între oameni, în mijlocul oamenilor, sub ochii oamenilor credincioşi.

Sinagoga/ adunarea [sinagoghi]/ obştea[12] fiilor lui Israel a plecat din pustia Sin după cuvântul Domnului [17, 1].

Când poporul cere de la Moise să le dea apă, el consideră că prin aceasta Îl insultă[13] şi Îl ispitesc pe Domnul în acelaşi timp [17, 2]. Moise strigă către Domnul şi Îi spune că nu ştie ce să facă cu poporul acesta, pentru că e în stare să îl omoare cu pietre [17, 4]. Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îl trimite în fruntea poporului, împreună cu bătrâni ai poporului şi cu toiagul [17, 5] şi îi spune că El va sta înaintea sa, pe stâncă, în Horeb [17, 6].

Domnul îi proroceşte lui Moise faptul că el va lovi piatra şi va curge apă pentru poporul Său. Minunea se petrece [Ibidem] şi locul e numit ispitire şi insultă[14] din cauza cârtirii/ a reproşurilor fiilor lui Israel [17, 7]. Acolo ei L-au ispitit pe Domnul întrebându-se dacă Domnul e în/ cu/ între [en] ei [Ibidem].

Când Amalic [Amalic] vine ca să facă război cu Israel [17, 8], Moise îl trimite pe Iisus [Iisus] / Iosua[15] să lupte iar el stă pe vârful muntelui cu toiagul lui Dumnezeu în mână [17, 9]. Când Iisus/ Iosua îl învinge pe Amalic [17, 13], Domnul îi spune lui Moise să scrie aceasta într-o carte, spre aducere aminte, şi lui Iisus/ Iosua să-i spună că amintirea lui Amalic o va şterge din cele de sub cer [17, 14].

Moise a construit acolo jertfelnic Domnului şi a numit numele aceluia Domnul este limanul/ adăpostirea/ scăparea mea[16] [Chirios mu catafighi] [17, 5].

Când a conştientizat că numai la Domnul e scăparea poporului şi a sa, Moise a numit jertfelnicul cu numele înţelegerii teologice pe care o trăise el şi poporul lui Israel.

Trăirea ajutorului lui Dumnezeu devine un atribut al raportării lui Dumnezeu la om, la nevoile omului. Pentru că revelarea lui Dumnezeu față de om nu e numai ce Îi spune Domnul, în mod explicit, omului ci și ce îi spune în mod implicit, tainic, în relația Lui cu cel credincios.

Domnul este limanul, adăpostul, locul de scăpare, de refugiu, în faţa duşmanilor noştri. De la El aşteptăm scăpare şi izbăvire.

Ieș. 17, 16 explică acest atribut al lui Dumnezeu experiat de către popor şi amintit în 17, 15. Aici se spune că Domnul Se va război cu mână tainică [en hiri crifea] cu Amalic din neam în neam, profeţindu-se astfel lupta continuă a Domnului cu diavolul [17, 16].

Ieş. 18, 1 ne vorbeşte despre Iotor [Iotor]/ Ietro[17], socrul lui Moise, care auzise ce a făcut Domnul pentru Israel, pentru poporul Său. El vine cu familia lui Moise la muntele lui Dumnezeu [oros tu Teu] [18, 5] şi Moise îi vorbeşte socrului său despre toate câte a făcut Domnul, despre toate necazurile venite asupra lor pe drum şi despre cum i-a scos Domnul din mâna lui Faraon şi a egiptenilor [18, 8].

Relatarea minunilor lui Dumnezeu, a ajutorului Său în viaţa lor era cel mai important lucru pentru Sfântul Moise şi această relatare a umplut spaţiul discuţiei sale cu socrul său.

Experienţa religioasă, cu alte cuvinte, se transformă în teologie vie, autentică dar rămâne în acelaşi timp o mărturie a unor evenimente existenţiale, care se vor ştiute şi care nasc credinţa şi în alţi oameni.

Pentru că vedem la Sfântul Moise cum experienţele sale duhovniceşti devin exprimări teologice, fără ca prin aceasta el să nu le mai poată utiliza, la nivel inter-personal,  sub formă de mărturisiri, confesiuni directe, relatări ale evenimentelor mântuirii sale.

Ca răspuns la mărturisirile lui Moise, Iotor, socrul său, se minunează de toate bunătăţile [tis agatis]/ binefacerile[18] pe care le-a făcut Domnul pentru  ei [18, 9].

Iotor, care era preot din Madiam [Madiam][19] [18, 1], Îl binecuvintează pe Domnul în faţa lui Moise [18, 10] şi mărturiseşte că acum a cunoscut că Domnul e mare peste toţi dumnezeii, pentru că i-a întrecut pe toţi/ a fost deasupra tuturor[20] [18, 11].

Domnul S-a arătat mai presus de toţi dumnezeii păgâni în relaţia Sa cu Israel şi a fost receptat de către Iotor ca atare.

De aceea Iotor, preotul păgân din Madiam, înţelegând superioritatea Domnului faţă de dumnezeii neamurilor, I-a adus lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe [18, 12].

Pentru că a înţeles lucrurile lui Dumnezeu, de aceea I-a adus jertfe. Pentru că a înţeles şi a crezut, din mărturia lui Moise, în cele făcute de Domnul. Pentru aceste lucruri „a venit Aaron şi toţi bătrânii lui Israil ca să mănânce pâine [simfaghin arton] cu socrul lui Moise înaintea lui Dumnezeu [enantion tu Teu]” [Ibidem].

Mărturisirea aceleiaşi credinţe şi aducerea aceleiaşi Jertfe nesângeroase sunt şi pentru creştinii ortodocşi de astăzi semnul că putem să stăm împreună, pentru ca să ne împărtăşim cu Domnul înaintea Sa. Numai unde este unitate de credinţă şi unitate liturgică este şi bucuria deplină a comuniunii şi a iubirii reciproce.

Moise îi răspunde lui Iotor că poporul vine la el ca să caute judecata lui Dumnezeu [crisin para tu Teu][ Ieş. 18, 15].

Poporul vine la cel pe care îl consideră Sfânt şi în care văd şi simt că lucrează Dumnezeu. Rolul lui Moise de judecător al poporului se îmbina, era indisolubil legat cu cel de învăţător al său: „Căci atunci când apare vreo controversă/ dispută/ neînţelegere [antiloghia] [între ei] şi ei vin la mine, eu judec pe fiecare [în parte], şi-i aduc pe toţi la poruncile lui Dumnezeu şi la Legea Lui” [18, 16].

Şi observăm de aici că judecata trebuie să aducă unitate şi, mai ales, respectul şi dorinţa de a împlini voia lui Dumnezeu. Judecata lui Moise ducea la educarea poporului în Duhul ascultării de Domnul.

Iotor consideră că nu e drept [uc ortos] acest mod al său de a judeca poporul [18, 17], pentru că este epuizant şi pentru el şi pentru popor [18, 18] şi îl sfătuieşte pe Moise ca să fie pentru popor cel care face toate înaintea lui Dumnezeu şi cel care poartă cuvintele lor înaintea lui Dumnezeu [18, 19].

Iotor vrea ca Moise să fie mijlocitorul şi purtătorul de mesaje dintre Dumnezeu şi popor, şi popor şi Dumnezeu [Ibidem], pe de o parte iar, pe de altă parte, să fie învăţătorul poporului: „şi să le mărturiseşti lor poruncile lui Dumnezeu şi Legea Lui, şi să le faci cunoscute căile în care să umble şi faptele pe care trebuie să le facă” [18, 20].

Astfel Iotor dă o dimensiune mediatoare şi  pedagogică relaţiei lui Moise cu poporul în locul celei  juridico-pedagogice.

De aceea, în locul său ca judecător al poporului îl sfătuieşte să aleagă căpetenii peste popor, iar profilul acestora e acela de: bărbaţi puternici, temători de Dumnezeu, drepţi, care urăsc trufia/ aroganţa [18, 21].

Conducătorul trebuie să fie om al lui Dumnezeu, om integru, pe de o parte iar, pe de altă parte, să arate în fapt că poate conduce un anume număr de oameni.

Aceste căpetenii trebuie să judece pe popor în mod regular, pe când ce e mai greu trebuie să judece Moise [18, 22] şi astfel Dumnezeu îl va întări şi îi va ajuta pe toţi ca să ajungă cu pace la locul lor [18, 23].

Smerenia şi înţelepciunea Sfântului Moise se vede din aceea că a ascultat sfatul socrului său [18, 24] şi astfel apare prima instituţie indirect divină a poporului lui Dumnezeu, la îndemnul unui om care nu făcea parte din Israel.

În pustiul Sina [Sina]/ Sinai[21], Israel se aşază înaintea muntelui [19, 2] şi când Moise se urcă în muntele lui Dumnezeu, Dumnezeu îl cheamă pe Moise din munte [19, 3].

Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi îl trimite să spună cele ale Sale casei lui Iacov şi să le vestească pe acestea fiilor lui Israel [Ibidem]. Mesajul Său e  regăsibil în 18, 4-6 şi cuprinde o rememorare a evenimentelor petrecute cu ei şi o făgăduinţă imensă.

Ei au văzut minunea ieşirii lor din Egipt şi cum i-a purtat El ca pe nişte aripi de vulturi [pterigon aeton] şi i-a adus la Sine [19, 4].

Vederea mântuirii lor trebuie să îi facă să asculte de auzul glasului Său şi să păzească legământul Său [19, 5]. Ascultarea de Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Sale îi va face să fie „popor ales dintre toate neamurile [laos periusios apo panton ton etnon], deşi „al Meu este tot pământul” [epi…estin pasa i ghi] [Ibidem].


[1] Folosim sensul figurat al verbului.

[2] În ed. BOR 1988 şi BOR 2001 s-a folosit: i-a înghiţit.

[3] Adică de fiecare dată când Se arată creaturilor Sale.

[4] Dacă ed. BOR 2001 traduce pe ti dicheosini cu dreptatea, ed. BOR 1988 traduce substantivul grecesc prin mila. Însă ambele forme sunt pe deplin adjudecate de sensurile cuvântului grecesc.

[5] Cf. LXX, variantă regăsibilă în ed. BOR 1988.

[6] Cf. ed. BOR 2001.

[7] Lemn care e un tip al Sfintei Cruci a Domnului.

[8] În ed. BOR 1988 şi ed. BOR 2001 avem pe: a cârtit.

[9] Ed. BOR 1988 este identică cu LXX, folosind pluralul, pe când BOR 2001 foloseşte singularul: „să plouă pentru voi pâine din cer”.

[10] În ed. BOR 1988 avem omer, ca şi în ed. BOR 2001.

[11] În ed. BOR 1988 găsim: „înaintea chivotului mărturiei”. Însă chivotul nu fusese făcut la acea dată. În ed. BOR 2001găsim textul LXX. Numai că mărturie e scris cu majusculă: „înaintea Mărturiei”.

În n. b, p. 97, din ed. BOR 2001, ÎPS Bartolomeu Anania scrie: „Adică, de fapt, în Chivotul Mărturiei (sau al Legământului)”. Dar nu apăruse încă chivotul.

În VUL, la 16, 34, se vorbeşte de tabernaculo, de chivot.

În L45, Martin Luther traduce cu mărturie [Zeugnis]. ÎN KJV: up before the Testimony [înaintea Mărturiei]. La fel e şi în KJG şi GNV.

[12] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[13] În ed. BOR 1988 se vorbeşte despre bănuirea lui Moise de către popor, pe când în ed. BOR 2001 se vorbeşte despre faptul că poporul îi caută pricină.

În VUL se vorbeşte despre iurgamini contra me, despre bombănire împotriva mea şi despre temptatis Domini, despre ispitirea/încercarea Domnului.

În SBP, varianta portugheză a Scripturii, ed. 2005, se vorbeşte despre reclamarea lui Moise şi despre provocarea Domnului.

[14] În ed. BOR 1988: Masa şi Meriba. În ed. BOR 2001: Masa-şi-Meriba, lucru explicat în n. e, p. 97: Cârteală-şi-Ispitire.

[15] În Ieş. 17, 9 apare prima menţiune textuală a lui Iisus/ Iosua şi în ed. BOR 1988 şi 2001 apare ca Iosua, cum e încetăţenit la noi.

[16] În ed. BOR 1988: Domnul este scăparea mea!, pe când în ed. BOR 2001 avem Iahve-Nissi, care în n. i, p. 97 înseamnă: Domnul este steagul meu.

[17] Cf. ed. BOR 1988 şi BOR 2001.

[18] În ed. BOR 1988 se foloseşte pluralul, ca în LXX, vorbindu-se despre toate binefacerile, pe când în ed. BOR 2001 se foloseşte singularul, vorbindu-se despre:  tot binele.

[19] În ed. BOR 1988 şi 2001: Madian.

[20] În ed. BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte despre smerirea dumnezeilor de către Domnul. Verbul însă care desemnează în LXX această acţiune este epetento, care arată că El e deasupra lor, i-a acoperit pe ei, i-a întrecut pe toţi, S-a aşezat deasupra tuturor.

[21] În ed. BOR 1988 şi ed. BOR 2001 avem: Sinai.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno