Zi: 27 iunie 2011

Predică la Sfinții Apostoli Petru și Pavel (2011)

Leave a comment

Iubiților,

Sfinții Apostoli Petru și Pavel au fost evrei. Ei se trag dintr-un neam bine definit, din care și Domnul S-a născut după trup…și nu sunt veniți din cer și, tocmai din acest motiv, ne-ar întrece pe noi, pe toți, în evlavie, în cunoștință sau în muncă. Dar s-au făcut, prin harul Treimii, îndurând multe și punându-și toată nădejdea în Dumnezeu, Apostolii Bisericii lui Hristos, vestitorii mântuirii tuturor.

Nu și-au redus activitatea la propriul popor.

Nu au devenit ultra-naționaliști, revanșarzi sau indiferenți față de celelalte națiuni…pe premisa că sunt Apostolii lui Hristos Dumnezeu.

Ci ei au vizat binele extins, binele universal…pentru care și noi trebuie să învățăm cât mai multe limbi și tradiții pentru a înțelege cum gândesc alte neamuri și cum le putem ajuta, ajutându-ne în același timp.

Adică nu putem fi ortodocși fără să avem perspectivă soteriologică mondială, universală, fără să ne pese de mântuirea întregii Biserici și de întreaga lume și creație, fără ca prin asta să fim indiferenți față de propria noastră Biserică, de propria noastră casă sau de propria noastră limbă.

De aceea, Petru nu este al Apusului, pentru că pe baza lui se fabulează „primatul papal”, și Pavel al ortodocșilor, pentru că trebuie să avem și noi o marcă, ci ambii sunt ai Bisericii.

Ei sunt nedespărțiți și de nedespărțit, așa după cum ni-i arată și iconografia Bisericii noastre.

Iar dacă gândim ortodox, adică universalist, dacă gândim binele mântuirii ca fiind binele tuturor neamurilor, al întregii existențe, ne asumăm întreaga Tradiție a Bisericii timp de 2000 de ani, inclusiv pe Sfinții și Tradiția ortodoxă scrisă și păstrată în Occident.

Tradiția ortodoxă a Occidentului nu e mai puțin Tradiția Bisericii Ortodoxe.

Dacă renunțăm la ea, dând Scriptura protestanților să o interpreteze, iar catolicilor lăsându-le pe Sfinții Părinți să îi îndosarieze…noi, ortodocșii, ne dăm din mână Tradiția, adică modul de a respira normal pe pământ și rămânem numai cu slujbele.

Dar slujbele nu se explică pe ele însele decât în Biserică, prin Tradiție, acolo unde Scriptura și Părinții Bisericii sunt la un loc și ne vorbesc despre conținutul și exigențele slujbelor ortodoxe.

Pentru că observăm drama noastră, a ortodocșilor, peste tot în lume cât și în România: nu mai înțelegem ce se cântă la strană și în altar, nu știm cum s-au format slujbele noastre, ce ne aduc ele și ce ne spun ele, pentru că am pierdut obișnuința de a gândi prin Scriptură, prin Sfinți, prin asceză, prin rugăciune cultul Bisericii.

E cel mai normal lucru să îi cinstim pe Sfinți și să vrem să îi cunoaștem. Însă Sfinții se vor cunoscuți integral. Adică cunoscuți în viețile lor, în cărțile lor, în slujbele lor, în icoanele lor, în rugăciunea către ei, în închinarea la Sfintele lor Moaște…în apropierea de locurile unde au trăit pe pământ și de epoca în care ei au trăit.

Numai așa, numai îmbinând cultul cu munca de cercetare ne împrietenim cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel și cu toți Sfinții.

Cărțile lor trebuie traduse, citite, aprofundate personal, incluse în Tradiție, adică unite cu toată Tradiția Bisericii.

Trebuie puse în relație Icoanele lor, cu Moaștele lor și cu cărțile și viața lor pentru ca să le vezi frumusețea interioară și să te îndrăgostești de ei și de relația duhovnicească cu ei.

Mai ales dacă le purtăm numele…Purtarea numelui lor e un motiv în plus de apropiere de Sfinții Apostoli Petru și Pavel pentru a le vedea prietenia și dragostea sfântă.

Însă nici aici nu trebuie să exagerăm! Chiar dacă nu le purtăm numele…avem nevoie de ei. Avem nevoie de cunoașterea tuturor Sfinților. Și fiecare vine cu autenticitatea și cu aportul lui la credința și cunoașterea noastră teologică.

De aceea nu e de ajuns doar să te închini la Sfintele lor Moaște. Trebuie să vrei să îi cunoști și mai mult. Dacă le asculți acatistul, slujbele, dacă le vezi Icoanele…iar nu e de ajuns…dacă nu vrem să ne rugăm lor.

Rugăciunea către ei ne face poftă tainică de scrierile lor și de pilda vieții lor. Și până nu ne îndulcim duhovnicește de mâncarea vieții lor, de cuvintele lor, de prezența lor duhovnicească nu putem să înțelegem importanța lor în Biserică, rolul lor în viața noastră, nu îi simțim lângă noi.

Da, marea noastră dramă, a multora, e că vorbim despre Dumnezeu fără să Îl cunoaștem, fără să fi avut o atingere reală cu El și fără să îi fi văzut și simțit pe Sfinții Lui. Și acesta e motivul pentru care mulți dintre noi se îndoiesc, își pun întrebări, își fac calcule cu privire la una sau la alta din Biserică pentru că nu văd întreaga ambianță a Bisericii, întreaga minune a prezenței lui Dumnezeu în toți și în toate.

Și cu Sfinții Petru și Pavel s-au întâmplat multe căderi…până când L-au văzut profund pe Dumnezeu, adică în fiecare fibră a creației Sale.

Unul L-a trădat, celălalt L-a prigonit…însă ambii au suferit enorm și s-au bucurat enorm întru lucrul mâinilor lor. Pentru că au lucrat în lume, în mijlocul unei lumi reci, respingătoare, neprimitoare, indiferentă, avidă doar pentru ceea ce se vede și produce plăcere, ca și cea de acum…preoția lui Hristos.

Au făcut lucruri imposibile tocmai pentru faptul că au îndrăznit întru Domnul și I-au cerut Lui să îi ajute în toate ale lor. Și Domnul i-a ajutat! Însă Domnul ne ajută și pe noi tot la fel de mult ca pe Petru și pe Pavel…și nu mai puțin!

Trăim în aceeași Biserică în care au trăit și ei, în aceeași lume și avem același sprijin ca și ei de la Domnul. Ce ne lipsește?! Doar voința și determinarea lor zilnică spre a-I sluji Domnului. Doar atât…Și vedem că acest lucru stabilește distanța enormă dintre ei și…noi.

Însă Ortodoxia nu e o luare la întrecere cu Sfinții!

Ci Ortodoxia e viața sfântă a lui Dumnezeu cu oamenii, în Biserica lui Dumnezeu, fapt pentru care avem aceleași căutări profunde ca și Părinții noștri.

În Biserica Ortodoxă fiecare credincios se împărtășește de sfințenia Prea Sfintei Treimi și e chemat să trăiască sfânt, în măsura în care înțelege și poate să trăiască cu Dumnezeu.

Rolul Sfinților (și de aici praznicele lor continue) e acela de a ne învăța cum să trăim și cum să simțim și ce bucurii și pericole sunt pe calea vieții ortodoxe.

Însă tot ce aflăm de la ei le aplicăm la viața noastră concretă, într-un mod nespus de concret…fără să trăim cu fantezia că suntem ca ei, sau că le retrăim viața sau că îi înțelegem deplin.

Nu, noi nu trăim viața lor, ci doar viața noastră! Și depinde cât de conștient trăim propria noastră viață, scurtimea și exigențele ei.

Pentru că într-un timp foarte scurt trebuie să ne venim în fire, și să ne curățim de patimi, și să ne sfințim și să ne umplem de normalitatea abisală și plină de viață a Ortodoxiei.

Nu avem la dispoziție un mileniu pentru ca să ne mântuim ci doar 10, 20, 40, 60, 90 de ani…

Totul e în contra timp.

Totul e foarte rapid. Și ceea ce facem e bun făcut…iar ceea ce nu facem…nu mai putem să facem niciodată.

De aceea, ca să nu avem regrete enorme sau regrete eterne, trebuie să facem ceea ce Dumnezeu ne îndeamnă, în conștiința noastră, să facem pe fiecare zi. Și, mai mult decât sigur, că dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne conducă viața El ne va învăța, clipă de clipă, ce e cel mai bine să facem.

Iar Sfinții noștri Părinți, Apostolii Petru și Pavel ne învață că viața întru sfințenie nu e o rușine ci cea mai mare rațiune pentru care trebuie să exiști. Pentru că cel ce trăiește și adoarme întru Domnul nu e mort, ci viu și plin de nemurirea Treimii, a Căreia fie slava și puterea și cinstea în vecii vecilor. Amin!

Cantemireștii [10]

Leave a comment

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua.

Antioh Cantemir, fratele mai mare al lui Dimitrie Cantemir (a nu se confunda cu fiul lui Dimitrie, poetul, care poartă tot numele de Antioh), ajunge pe tronul Moldovei în 1695, iar Dimitrie rămâne la Istanbul. El „asistă, în 1697, la un eveniment istoric cu mari consecințe pentru Europa Orientală: expediția otomanilor în Ungaria, care se încheie la Zenta printr-o lamentabilă înfrângere în fața armatei austriece” (p. 77-78).

Dimitrie înțelege că armatele otomane pot fi înfrânte. Trimis de poartă la Iași (în 1697) pentru a-l informa pe fratele său despre operațiunile militare, cu această ocazie își dă la tipărit Divanul. De asemenea, aflat în trecere cu armata otomană prin Ungaria, vizitează câteva biblioteci: „probabil că acolo a descoperit lucrarea lui Wissowatius, precum și alte lucrări în latină” (p. 78-79).

În 1700, Antioh este înlocuit de Poartă cu un alt pretendent și revine la tron în 1705, dar relațiile dintre cei doi frați se răcesc. Se pare că au existat tentative de eliminare (fizică) a lui Dimitrie din competiție, intrigile fiind interminabile (p. 79-80).

Dimitrie Cantemir reclamă și obține în sfârșit tronul în 1710. Ritualul de investire pare să demonstreze că i se acorda o mai mare considerație decât era cazul de obicei. Intră în Iași pe 10 decembrie 1710, la (cel mai probabil) 37 de ani. „La urcarea pe tron, face un prim gest neobișnuit: cuvântează înaintea boierilor ce-l întâmpină”, discurs relatat indirect în cronica lui Nicolae Costin, în care dă dovadă de determinare (p. 81-82).

Domnia durează opt luni, timp în care își atinge unele obiective sociale și politice: micșorează sau suprimă impozite, „se înconjoară de oameni noi, competenți și devotați”, remarcabilă fiind „prezența, printre înalții demnitari, a lui Nicolae Costin”, gest pe care Lemny îl interpretează ca unul de „reconciliere”. Și „se pare că datorită lui va obține Dimitrie o copie a cronicii Moldovei a lui Miron Costin” (p. 83).

De asemenea, Lemny presupune că, fiind și căsătorit cu fiica lui Șerban Cantacuzino, Dimitrie „privea numirea sa în Moldova ca pe o trambulină spre tronul valah. Iar pentru a scoate în evidență acest lucru, arborează pe sigiliul său vulturul preluat din stema valahă, încadrat de soare și lună, alături de capul de bour, simbolul Moldovei” (p. 84).

După câteva luni de la urcarea pe tron, „îl trădează pe sultan și se aliază cu țarul. […] Pe 25 februarie 1711, Petru [cel Mare] declară către poporul său, în fața Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Moscova, că intră în război împotriva dușmanilor lui Iisus” (p. 85).

Pe 13 aprilie 1711, țarul  semnează la Luțk, un tratat bilateral în favoarea lui Dimitrie în care i se recunosc acestuia drepturi ereditare, frontierele Moldovei „până la gurile Dunării și Marea Neagră, ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, în perioada de glorie a Moldovei” și „reintegrarea unui teritoriu aflat sub controlul direct al Imperiului Otoman”. Iar în situația unei înfrângeri „îi promite pământuri în Rusia, care să-i procure venituri egale cu cele pe care i le asigura tronul Moldovei, și un palat la Moscova” (p. 86).

În urma semnării alianței, armata rusă „primește instrucțiuni precise să acționeze în Moldova ca într-o țară aliată și să se poarte bine cu întreg poporul moldovean” (p. 87).

Petru cel Mare sosește la Iași, se comportă ca un prieten apropiat al lui Dimitrie și, la ospățul organizat la Curte, refuză locul din capul mesei pe care i-l atribuie de drept domnitorului Moldovei (p. 88).

Din păcate, războiul este pierdut în lupta de la Stănilești și Dimitrie Cantemir ia calea exilului în Rusia.

Negocierile „au fost mai avantajoase pentru partea rusă decât se putea spera”. Pe atunci, Daniel Defoe, autorul lui Robinson Crusoe, era „organizator [al] serviciilor secrete britanice, poziție care i-a permis să fie bine informat pe această temă, pe care o dezvoltă în lucrarea sa despre viața lui Petru cel Mare (An Impartial History of the Life and Actions of Peter Alexowitz, the Present Czar of Muscovy, Londra, 1723)” (p. 89-90).

Evanghelia după Matei (cap. 9)

2 comments

Evanghelia după

Matei

*

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Traducerea noastră s-a făcut din limba greacă veche, conform: The Greek New Testament (GNT), ed. Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger and Allen Wikgren, Ed. Münster/Westphalia, 1966, inclusă în ediția electronică BibleWorks v. 6.

***

Capitolul 9

1. Și intrând/ îmbarcându-se în corabie, [Iisus] a trecut [apa] și a venit în cetatea Sa.

2. Și, iată!, I-au adus Lui un paralitic [paraliticon][1] pus pe pat. Și Iisus văzând credința lor [tin pistin afton] i-a spus paraliticului: „Îndrăznește, fiule, [căci] iertate îți sunt păcatele tale!”.

3. Dar, iată!, [că] unii dintre cărturari/ scribi au spus în sinea lor: „Acesta blasfemiază [vlasfimi][2]”.

4. Dar Iisus văzând gândurile lor [idon o Iisus tas entimisis afton] a spus: „De ce gândiți rele în inimile voastre?

5. Căci ce este mai ușor, a spune: Iertate îți sunt păcatele tale, sau a spune: Ridică-te și umblă?

6. Însă pentru ca să cunoașteți că Fiul omului are putere [exusian] pe pământ [pentru] a ierta păcatele”…atunci spuse paraliticului: „Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi/ întoarce-te în casa ta!”.

7. Și ridicându-se s-a dus/ s-a întors în casa lui.

8. Iar mulțimile care au văzut, [acestea au] și slăvit pe Dumnezeu, [Cel care] dă oamenilor asemenea putere [exusian tiaftin].

9. Și Iisus plecând de acolo a văzut pe un om care ședea la vamă, care se numea Matteos[3]/ Matei, și i-a spus lui: „Urmează-Mi!”. Și s-a ridicat [și] i-a urmat Lui.

10. Și a fost El șezând la masă în casă și, iată!, mulți vameși și păcătoși au venit și au stat la masă cu Iisus și cu Ucenicii Lui.

11. Și fariseii văzându-i, au spus Ucenicilor Lui: „Pentru ce Învățătorul vostru mănâncă cu vameșii și cu păcătoșii?”.

12. Iar [El] auzind a spus: „Nu au nevoie de doctor cei puternici[4] [i ishiontes][5]ci cei care sunt bolnavi [i cacos].

13. Dar mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc și nu jertfă! [Os. 6, 6]. Căci nu am venit să chem pe drepți ci pe păcătoși [întru/ la pocăință[6]].

14. Atunci au venit la El ucenicii lui Ioannis[7] spunând: „Pentru ce noi și fariseii postim [mult], iar Ucenicii Tăi nu postesc?”.

15. Și le-a spus lor Iisus: „Nu pot fiii nunții [i ii tu nimfonos] să jelească atâta timp cât Mirele [o Nimfios] este cu ei. Dar vor veni zile când Mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti”.

16. Pentru că nimeni nu pune un petic de cârpă nou la un veșmânt vechi! Căci peticul acesta se va trage din veșmânt și se va face o ruptură [shisma][8] și mai rea.

17. Nici nu pun [oamenii] vin nou în burdufuri vechi! Căci dacă nu [fac] astfel, burdufurile crapă și vinul se varsă și burdufurile se distrug! Ci toarnă vin nou în burdufuri noi, și [astfel] amândouă se păstrează.

18. Și pe când le spunea lor acestea, iată!, un arhon [arhon is]/ un boier[9]/ un dregător[10] s-a închinat Lui, zicând că: „Fiica mea acum e moartă! Ci venind pune mâna Ta peste ea și va fi vie”.

19. Și ridicându-Se Iisus i-a urmat lui [și la fel] și Ucenicii Lui.

20. Și, iată!, o femeie [care suferea] de 12 ani de scurgere de sânge [emorrousa][11], apropiindu-se [de El] prin spate, s-a atins de marginea veșmântului Lui!

21. Căci spunea întru sine: „Numai dacă mă ating de veșmântul Lui mă voi mântui [sotisome]”.

22. Și Iisus S-a întors și văzând-o pe ea a zis: „Îndrăznește, fiică! Credința ta te-a mântuit [sesochen se]”. Și s-a mântuit femeia din ceasul acela.

23. Și a intrat Iisus în casa arhonului și a văzut pe cântăreții din flaut și mulțimea tulburată/ agitată

24. [și] a spus: „Depărtați-vă [Anahorite]! Căci fata [to corasion][12]/ copila[13] nu a murit, ci doarme”. Și ei râdeau [categhelon] de El.

25. Și când mulțimea a fost scoasă afară [din casă], [Iisus] a intrat și a luat-o pe ea de mână, și fata s-a ridicat.

26. Și a ieșit vestea aceasta în tot pământul acela.

27. Iar Iisus plecând de acolo I-au urmat [Lui] doi orbi, care strigau și ziceau: „Miluiește-ne pe noi, fiule al lui David!”.

28. Și intrând în casă, orbii au venit la El. Și Iisus le-a zis lor: „Credeți că pot să fac aceasta?”. [Și] i-au zis Lui: „Da, Doamne!”.

29. Atunci S-a atins de ochii lor zicând: „După credința voastră [Cata tin pistin imon] fie vouă!”.

30. Și s-au deschis ochii lor. Și Iisus le-a spus lor cu asprime zicând: „Vedeți ca nimeni să nu cunoască [aceasta]”.

31. Iar ei, ieșind, L-au vestit pe El în tot pământul acela.

32. Și ieșind ei, iată!, i-au adus Lui un om mut, care era demonizat [demonizomenon].

33. Și scoțând [din el] demonul, mutul a vorbit. Și mulțimile se minunau, zicând: „Niciodată în Israil nu s-a văzut astfel [de lucruri]”.

34. Dar fariseii spuneau: „Întru[14] arhonul demonilor îi scoate pe demoni” [En to arhonti ton demonion ecvalli ta demonia].

35. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției [chirisson to Evanghelion tis Vasilias] și vindecând toată boala și toată neputința [în popor[15]][16].

36. Și [Iisus] văzând mulțimile I S-a făcut milă de ele, căci erau necăjite [eschilmeni] și părăsite [errimmeni], asemenea unor oi care nu au păstor.

37. Atunci a spus Ucenicilor Lui: „Într-adevăr secerișul [terismos] e mult, dar lucrătorii [i ergate] sunt puțini!

38. De aceea, rugați-L pe Domnul secerișului [tu Chiriu tu terismu] ca să scoată lucrători întru secerișul Lui”.

[1] În ed. BOR 1988: un slăbănog.

[2] În ed. BOR 1988: „Acesta hulește”. În ed. BOR 2001: „Acesta blasfemiază”. În ed. Biblia 1688: „Acesta blastemă”.

[3] Forma de N. singular: Matteos. În ed. Biblia 1688: Mattheiu. În ed. BOR 1988 și 2001, așa după cum suntem învățați cu românizarea numelui său: Matei.

[4] Cei care sunt în putere, care sunt în stare să meargă și să își facă treburile.

[5] În ed. Biblia 1688: sănătoșilor. În ed. BOR 1988 și 2001: cei sănătoși.

[6] Fragment neexistent în GNT dar existent în MGK [is metanian], ca și în edițiile ortodoxe românești. În ed. Biblia 1688: „la pocaanie”, pocăință. În ed. BOR 1988 și 2001: „la pocăință”.

[7] Ai Sfântului Ioan Botezătorul.

[8] Aici apare pentru prima și singură dată la Matei această formă de N. sg. De la acest cuvânt avem schismă.

[9] În ed. Biblia 1688: „un boiariu”.

[10] În ed. BOR 1988 și 2001.

În ed. BOR 2001, n. f, p. 1470, traducătorul nostru, ÎPS Bartolomeu Anania, spune că e vorba de Iair, despre care se face referire și la Mc. 5, 22 și Lc. 8, 41.

[11] De hemoragie externă.

[12] În ed. Biblia 1688.

[13] În ed. BOR 1988 și 2001.

[14] Întru/ prin intermediul puterii conducătorului demonilor îi scoate pe demoni.

[15] În ed. BOR 1988 și 2001. În ed. Biblia 1688: întru oameni.

[16] Fragmentul pus între paranteze nu se regăsește în GNT dar se regăsește în MGK, ca și alte fragmente anterioare, sub forma: en to lao. MGK, în acest fel, confirmă ed. BOR 1988 și 2001.

Fără complexe…

Leave a comment

Apropo de Bogdan Ota, care a fost invitat special aseară al Antenei 3, și de lipsa de complexe neroade, pentru care nu se poate face nimic, iată cum gândea, cu ceva timp în urmă, un alt român care nu s-a lăsat intimidat de implacabilul condiției sau al etniei sale:

Și în istoria Europei s-a petrecut un fenomen similar: hegemonia Spaniei (Extremul Occident european) a fost urmată de hegemonia Franței, a Angliei – și pare-se că exa se apropie cât mai mult de centru (Germania) pentru a trece, poate, într-un viitor apropiat, asupra țărilor central-răsăritene (Polonia, România). […]

Orientul reintră în istorie, autonomia politică și economică a Asiei va răsturna actualul raport de forțe […]; iar, pe de altă parte, într-un viitor nu prea îndepărtat, prăpastia între România și țările apusene nu va fi atât de adâncă.

Mircea Eliade, „Orientul viu”, în „Cuvântul”, XV/ 3203, 14 aprilie 1938, p. 3.

Nu punem în discuție aici clarviziunea lui Mircea Eliade sau gradul în care s-au împlinit sau s-ar putea vreodată împlini cele intuite de el.

Însă remarc lipsa de jenă și de frisoane în a putea gândi cu optimism și curaj despre viitorul nației sale, ca și despre viitorul său personal.

Dacă fiecare ar cumpăni ce poate să facă și ar dori să facă ceva bun acolo unde se simte în stare, altfel ar sta lucrurile…