Ratarea unui învingător [10]
Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a și a 9-a…
***
Turnatu’ și Turnătoru’ = „proză scurtă” (155); „megaloman feroce” (Ibidem); „solidaritatea care-mi vorbise în ceafă” (Ibidem); „morman de pagini” (157); „i-a mirosit trădările” (Ibidem); „ridică vocea la oameni cărora nu le vine nici până la gleznă” (158); „încercare de inocentizare” (Ibidem); „dubioase deșteptăciuni” (Ibidem). În Cotidianul, 28 martie 2002.
*
Factorul Vadim, dedicat lui Corneliu Vadim Tudor, p. 159 sq. Însă „dl Traian Băsescu joacă rolul de mitocan general al Bucureștiului” (160), pentru că era primar general al capitalei.
„bălăcăreală” (Ibidem); Miron Mitrea îl acuza pe Traian Băsescu de „matrapazlâcuri lucrative” (Ibidem); „marinarul naufragiat la primărie” (Ibidem); „recordurile înregistrate în materie de corupție” (Ibidem); Mircea Geoană a adoptat „un limbaj pompieristic” (Ibidem); tatăl și socrul lui Mircea Geoană au ocupat funcții înalte în structurile Securității și chiar și el se poate să fi făcut parte din Securitate (161).
Mădălin Voicu cerea ca viitorii parlamentari să aibă „o avere de măcar jumătate de milion de dolari” (161), dând apă la moară celor care ar spune că numai țiganii ar mai ajunge în Parlament (Ibidem).
Ioan Mircea Pașcu, potrivit lui Mircea Răceanu, a fost securist (Ibidem).
Michael Guest afirma că un popor nu poate fi culpabilizat pentru ceea ce au făcut câțiva (162).
Și autorul concluzionează că nu factorul Vadim trage în jos România ci „incoerența, inconsecvența, lipsa de sinceritate și seriozitate a partidului de guvernământ”, adică a PSD-ului de atunci (162-163). Cotidianul, 11 aprilie 2002.
*
„nu există astăzi în România o instituție mai stabilă decât corupția” (164); justiția română „reciclează megaescroci în oameni perfect onorabili” (Ibidem); „dinastii ale corupției” (Ibidem); „licența de a lua cu japca tot ce vrea mușchii lui” (166).
„Cavourile unor aleși ai poporul costă mai mult decât câștigă într-o viață alegătorul de rând” (166). Cotidianul, 25 aprilie 2002.
*
„Esențială este informația, nu disprețul” (167).
*
Washingtonul promisese integrarea României în NATO, conducerea României înțelesese asta și de aceea se comporta ba mitocan, ba arogant (167). Pentru că era sigură de reușită (Ibidem).
*
„Redesenarea relației dintre Washington și Moscova a băgat România în cărți”, p. 168, adică în problema NATO. Cotidianul, 6 iunie 2002.
*
„fibra democrației este determinată exact de calitatea participării”, p. 170, de calitatea participării la crearea și susținerea coordonatelor democratice ale societății.
Democratura = dictablanda (171).
„Nu poți iubi sau urî prin procură. Tot așa, nu poți să delegi anumite răspunderi cetățenești” (Ibidem).
Pentru că nu îți îndeplinești funcția de cetățean doar când votezi la alegeri ci ori de câte ori îți sprijini alegerile electorale, Ibidem.
Cetățeanul trebuie să răspundă pentru conducătorul pe care îl alege (172). Și autorul consideră că paradigma acestui veac e cetățeanul (Ibidem). În Cotidianul, 13 iunie 2002.
*
Agresiunea asupra Bibliotecii Naționale ar fi trebuit să fie „un simplu puseu de tembelism” (173).
„Nu există ghilotină mai ascuțită decât fila de carte căzând pe gâtul agresorului” viu sau mort (Ibidem).
Nicolae și Elena Ceaușescu nu au fost omorâți în primul rând de plutonul de execuție de la Târgoviște ci de carte, de cărțile scrise împotriva lor (Ibidem).
Adrian Năstase (pe atunci premier) a vrut să ducă guvernul la sediul BNR pentru că Palatul Victoria fusese „îmbulinat” [vorba lui Dan Iosif, pe atunci consilier prezidențial] cu roșu de cutremur (174).
Pe atunci, director BNR era Dan Ioan Erceanu (175).
„Cartea este…mult mai puternică până și decât dl [Adrian] Năstase” [Ibidem], adică de premierul României.
Finalul: „Cartea e Timpul!” (175). În Cotidianul, 8 august 2002.
*
Ion Iliescu l-a invitat pe Paul Goma (176). Dorin Tudoran l-a sunat pe Goma în această chestiune deși „relațiile dintre noi s-au stins” (Ibidem).
După 1989, autorul a descoperit că Paul Goma „nu este un înger” (Ibidem). De ce?
România de atunci = „un cazan de buimăceală” (Ibidem).
Goma = „un om complicat” (Ibidem).
„obstacolul Breban” (177)
Nicolae Breban a manifestat „o mărinimie suspectă” (Ibidem), pentru că „s-a oferit să solicite o casă și o slujbă” (Ibidem) pentru Goma.
Adică Breban l-a insultat din nou pe Goma ca „un grobei[1]” (Ibidem). Și asta pentru că Breban a fost un denigrator al lui Goma și al mișcării lui în timpul comunismului (Ibidem).
L-a urmărit pe Goma „cu îndârjire” înainte și după revoluție (Ibidem).
În 1977, Nicolae Pleșiță era „ministru adjunct al Securității” (178). Acesta l-a pălmuit și i-a smuls fire de păr din barbă lui Paul Goma (Ibidem).
Și Breban era pe atunci „prietenul” lui Pleșiță (Ibidem).
În Cotidianul, 18 iulie 2002.
*
Articolul anterior al lui Dorin Tudoran l-a iritat pe Nicolae Breban. O spune în articolul: Breban – fața fără chip (179 sq.).
Breban l-a acuzat pe Tudoran că disidența lui a fost numai pentru a emigra (179).
Breban a devenit pentru Tudoran „un sumbru semn de exclamare” (181).
Breban = „fața fără chip a disidenței și rezistenței românești” (Ibidem) și „cel mai academician dintre autodidacții români” (Ibidem). În Cotidianul, 18 iulie 2002.
*
Răzvan Theodorescu (pe atunci Ministru al Culturii și al Cultelor) are un atribut important, spune autorul, și anume limbuția (183). A depus „activitate de diversionist” după revoluție, la televiziune (Ibidem).
Pentru că „puțini sunt cei care au zbierat mai tare și în falseturi istorico-isterice mai dezonorante decât a făcut-o acest distins cărturar” (Ibidem).
D-l Răzvan Theodorescu este „tenorul absolut” al celor care au dorit să nu vadă că „revolta [românilor]…a fost șterpelită de un grup de oameni și de interese” (183).
Nicolae Breban = „un gazetar diletant, care distrează piața tipăriturilor cu o publicație de un cumplit umor involuntar” (184).
„nivelul ciocoimii academice” (184)
„Dl Răzvan Theodorescu are obiceiul de a se enerva foarte repede și de a da în clocot mai abitir decât un samovar imperial” (Ibidem). În Cotidianul, 15 august 2002.
*
Al articol despre Nicolae Breban (p. 185 sq.).
„S-ar părea că la noi nu doar democrația este originală, dar și teroarea” (187). Se referă la cea impusă de Securitate.
Și îl întreabă pe Breban: Cum de ai luptat împotriva comunismului, dacă te sunai cu Pleșiță și cu alții ca el, primind favoruri de la ei? (186-187).
„De la un punct, patologicul este mai plicticos ca moartea” (Ibidem). În Cotidianul, 22 august 2002.
*
Tot despre Breban!
„una dintre preocupările publicistice postdecembriste a dlui Breban este tocmai rafistolarea[2] propriului trecut” (188). Își retușează propriul trecut dar și pe al altora (Ibidem).
Breban „recidiveză virulent” (189).
Autorul îl atenționează pe Breban că nu a trăit niciodată la Paris (Ibidem) și că nu a retractat nimic din cele spuse la adresa sa (190).
„franco-păsăreasca dlui academician Nicolae Breban” (Ibidem); acesta a jucat rolul „unui agent de influență” (Ibidem).
Tudoran nu crede că Breban a fost „un simbriaș al Securității” (191) ci „un agent de influență” (Ibidem).
Și în cazul lui, cât și al lui Goma, Breban „a cheltuit prea multă energie spre a arunca în derizoriu subiectele respective” (191).
*
Citează în p. 191-192 din cartea Ioanei Măgură Bernard, unde aceasta povestește episodul în care Breban a spus despre Goma că e un scriitor fără talent.
*
Tudoran întreabă de ce Breban nu a renunțat la carnetul PCR în 1971, după Tezele din iulie (193).
„neclaritate abisală” (Ibidem)
Nicolae Manolescu și-a asumat riscuri și l-a ajutat pe Tudoran până la plecarea sa din țară (194), în timp ce Nicolae Breban s-a delimitat de Tudoran când acesta a început să atace sistemul comunist (Ibidem).
Din voluntariat, Breban a răspândit despre Goma și despre el „zvonuri dintre cele mai murdare” (194).
Strategia lui Breban: „pune sub tăcere adevăruri neconvenabile și [răspândește]…neadevăruri convenabile” (196).
*
Autorul îl laudă pe Dan Deșliu, care și-a spălat păcatele tinereții „în valută forte” (197), adică cu viața.
*
„arivismul feroce” (198); Breban s-a întors acasă de la Paris pentru că nu i se publicau cărțile în Occident (199); „deși de o inteligență și rapiditate a ideii remarcabile, dl Breban rămâne un autodidact” (199-200). Însă nu cred că e un lucru rău să fii autodidact, ci dimpotrivă. Aici Tudoran e nedrept cu Breban.
Nici propozițiile: Breban, „în afară de a scrie proză, nu știe nimic altceva. Și nici nu dorește să învețe” (200) nu sunt corecte, chiar dacă ai aversiune reală, argumentată față de cineva.
*
„pontifi de mucava” (Ibidem); „nefericită incapacitate de a accepta că nu mai poate schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat” (Ibidem).
*
Primul disident a fost Radu Cosașu și nu A. E. Baconski (201).
„periuțe umane” (Ibidem); Manolescu și Liiceanu au fost făcuți antisemiți (202); Liiceanu pentru că a publicat cărți legionare și profasciste fără avertizarea publicului (203).
*
Autorul pledează pentru î din i (204).
*
Breban a scris împotriva lui Manolescu după ce acesta l-a ajutat (206). „Megalomanul Nicolae Breban” (207). În Adevărul literar și artistic, 6 august 2002.
*
În martie 2001, Octavian Paler a fost cel care l-a invitat pe Dorin Tudoran să scrie la Cotidianul (208). Editorialul e cel care stabilește „credibilitatea publicației” (Ibidem). De acord!
„inclemența privirii” cititorului față de editorialul tău (Ibidem); „problemele României sunt de o gravitate atroce” (210). Iar în 29 august 2002 și-a încetat colaborarea cu Cotidianul.
*
„Toți putem deveni controversabili într-un moment sau altul. Toți putem călca în străchini. Toți putem fi ori doar părea alienați de propriile noastre credințe sau principii” (212).
*
Dezamăgirea față de Vladimir Tismăneanu (212).
Vladimir Tismăneanu a declarat despre George Becali că e „om politic” și „creștin-democrat” (Ibidem). La vizitat la Pipera pe Becali (Ibidem). Autorul nu a fost de acord cu acest lucru.
Tudoran se declară aici de acord cu „setul de valori democratice pe care le slujește strălucit prin scris de peste două decenii” Vladimir Tismăneanu (Ibidem) dar nu și cu erorile sale. În Jurnalul Național, 25 iunie 2004.
*
În articolul O nouă paradigmă?, D. Tudoran afirmă că nu am definit conceptul de societate civilă, care este un concept occidental, deși avem multe definiții pentru el (214).
Pentru Ernest Gellner[3], societatea civilă este indispensabilă democrației (Ibidem).
Societatea deschisă (215); spleenul/ lehamitea societății civile (Ibidem). În Jurnalul Național, 9 iulie 2004.
[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/grob.
[2] Rescrierea, adică falsificarea propriului trecut.