Un comentariu la o predică
Părinte Dorin,
Binecuvântaţi, ca să pot scrie!
Vă trimit în ataş un eseu, un comentariu de fapt, inspirat de predica voastră despre Smerenie şi infatuare.
Dacă nu vă supăr (fiindcă citez mai mult din predică decât vin cu ideile mele originale) voi încerca să public această notă de lectură pe site-ul Lumea credinţei.
Citesc zilnic în biblioteca voastră şi a doamnei preotese şi acest fapt a devenit tabiet şi bucurie pentru mine!
Domnul să vă dăruiască gloria publicării acestor minunate cărţi, spre sporirea duhovnicească a multora dintre noi şi a celor care sunt la pat sau n-au apucat să înveţe lectura electronică!
Cu drag,
Elena
***
Vocea scrisului, vocea rugăciunii
A scrie poate fi un orgoliu, de aceea mulţi oameni sporiţi duhovniceşte preferă să tacă, să nu publice, să nu-şi arate sufletul şi altora.
A scrie poate fi şi o smerire, dacă accepţi că sufletul tău este o pâine de împărţit.
Este inconfortabil să povesteşti cu sinceritate stările prin care treci, chiar în căutarea lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă altora le pot fi de folos eseurile mele.
Pentru mine, ochiul celorlalţi, aşezat asupra frazelor, care conţin formula bucuriei mele duhovniceşti, este o jupuire de viu.
Nu sunt în stare să mă apăr de această senzaţie, abia aştept ca site-ul să schimbe articolul meu, ca să-mi pot regăsi bucuria zilnică.
Probabil nu sunt cu adevărat sinceră, scrisul meu este încă un afiş, care merită rupt, întru trezirea la adevăr.
Citesc predica părintelui Dorin Picioruş, Despre smerenie şi infatuare.
„Cunoaşterea duhovnicească, împlinirea interioară nu e o treabă de trei cărţi citite sau de două milostenii făcute, ci e o treabă continuă, de o viaţă întreagă, care se va continua în întreaga veşnicie. Cunoaşterea care se reduce la orgoliul înţelegerii de sine, a înţelegerii din sine şi pentru sine se numeşte infatuare”.
Cel mai adesea asta fac, mă străduiesc să mă înţeleg pe mine, ca obiect care nu-mi aparţin, ci mi-a fost dat cu împrumut.
M-a preocupat studiul sinelui, nu pentru a mă mândri cu el, ci ca să nu distrug cumva, prin neghiobie, acest obiect împrumutat, această instalaţie sublimă, nici până acum cunoscută ca lumea; ca s-o feresc de distrugere, în primul rând prin deznădejde – opusul infatuării deci.
Am folosit jurnalul, consemnarea zilnică pentru analiza prostiilor pe care le fac şi pentru care sufăr apoi, încercând să împiedic cumva, repetarea lor. Am rămas cu acest obicei din adolescenţă, fiindcă aveam nevoie de un spaţiu al adevărului, nu al replicilor teatrale de pe culoarele şcolii şi aleile parcului, când, prin imaginaţia mea, făceam rău altora şi mie.
A fost nevoie de ani de zile, ca să pot transfera în viaţa concretă acel adevăr, ţinut doar pentru mine. Şi am văzut că este mai uşor aşa.
N-a mai fost timp, dar nici nu am mai simţit de atunci nevoia să scriu romane şi piese de teatru cu personaje în care fărâmiţam adevărul de nemărturisit despre mine însămi.
„În măsura în care se fărâmă centrarea pe sine a infatuatului, el înţelege cât de vastă este cunoaşterea, experienţa personală, că şi alţii au experienţe personale, că şi ale lor sunt la fel de bogate şi paradoxale ca ale lui şi asta îl smereşte” spune părintele Dorin.
Care a fost, până mai ieri, reacţia mea faţă de paradoxala experienţă personală a altuia, expusă cu talent, cel puţin cât al meu?!
Dorinţă de a-i răspunde isteţ-conflictual la aserţiuni. Într-un târziu am înţeles că modul de gândire al celuilalt merită contemplat în smerenie, el este o privelişte rară pe care Domnul ne-o îngăduie, nu ca să-i sărim la gât şi să-i acoperim vocea, căci vocea scrisului este de obicei aceeaşi voce cu care aproapele se roagă…
Cât de supărat ar fi Domnul dacă am vorbi cu glas tare, în încăperea cu un om aflat în rugăciune! Nu-l împingi mai încolo de pe scăunelul lui pe cel care scrie, căci nu e tron, ca acela pentru care Irod şi-a ucis doi fii şi 14000 de prunci sub doi ani, în Betleem.
E doar o băncuţă înghesuită, ca pentru bătrânele Bisericii, pe care oricum încapi şi tu…
Continui să mă bucur de predica părintelui Dorin:
„Vameşul făcea multe rele. Numai că pocăinţa lui e cea care l-a înălţat. Şi l-a înălţat de fapt recunoaşterea de sine.
Fariseul era un om învăţat, un posibil preot, un slujitor al templului. Şi nu învăţătura lui, rugăciunile şi milosteniile sale au fost neplăcute lui Dumnezeu, ci ambitusul interior pe care îl avea în urma acestora. În loc să exceleze în mulţumire, excela în autosuficienţă.
Trecerea de la semeţirea de sine la umilinţă, ca şi rocada acestora, se face foarte repede. Şi nu numai prin aceste stări de spirit trecem zilnic.
Suntem traversaţi de mânie, de poftă, de enervare, de iritare interioară, de frică, de somnolenţă, de griji.
Toate ne încearcă, ne schimbă, ne contorsionează în chip şi fel interiorul nostru. Însă asta înseamnă viaţă şi înţelegerea fiecărei stări înseamnă cunoaştere interioară, duhovnicească”.
Mult mă limpezesc predicile părintelui Dorin.
Au o cheie cu care deznădejdea şi urâtul lumii se pot transforma în Viaţă: Viaţă salvată şi înfrumuseţată, prin înţelegerea de sine, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos.
Elena Frandeş