Ucizi muzica dacă ucizi ciocârlia!
Saitul campaniei de salvare a ciocârliilor este acesta. Motivul campaniei e acesta. Iar clipul publicitar al campaniei…nu lasă loc la comentarii: dacă ucizi păsările, ucizi muzica lor.
Zi: 9 mai 2015
Desenul stradal ca instigare la violență
București, mai 2015. Trei artiști realizează o pictură pe un bloc. Nu oriunde ci în apropierea unei Biserici ortodoxe. Și nu cu o temă oarecare ci reinterpretând Icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, pentru că Biserica din apropiere este cu hramul Sfântul Gheorghe. Adică o pictură „cu dedicație”. O pictură care să nască scandal.
Și pictura stradală rezultată e aceasta:
Pe mine nu mă enervează pictura (ca pictor știu să respect și ceea ce nu îmi place ca idee, dacă e bine formulată pictural și asta e o pictură realizată bine) ci mă deranjează ideologizarea picturii.
Mă deranjează folosirea picturii pe post de instigare la violență.
Pentru că, dacă eu aș fi pictat o Sfântă Icoană pe pereții exteriori ai casei sau ai apartamentului unuia dintre cei 3 artiști, aș fi instigat la același lucru: la violență. Aș fi făcut ceea ce nu place locatarului.
Și asta e o violență gratuită.
Din articolul citat aflăm că unul dintre pictori este Iustin Moldovan. Din București, trăiește în București, a făcut facultatea la București. Și ar fi trebuit să cunoască mentalitatea bucureșteanului. Sau tocmai pentru că o cunoaște…a și recurs la acest demers.
El a reacționat, acum 3 ore, pe contul său de Facebook, prin aceea că a filmat astuparea picturii.
De ce confesiune este Iustin Moldovan? Cine sunt ceilalți doi artiști și ce confesiune au? Pentru că e foarte important ce confesiune au…și pentru ce militează. Pentru că acest fel de ideologizare a picturii are în spate, mai tot timpul, interese oculte.
Care e scopul enervării ortodocșilor? Cei 3 artiști vor doar să iasă în evidență, să se facă remarcați sau vor și altceva? E evident că vor mai mult decât o simplă enervare…Altfel nu și-ar fi bătut capul ca să realizeze o pictură de asemenea proporții.
Pictura, prin ea însăși, nu ne spune decât că iconismul ortodox stresează. Și că arta care destructurează, care blasfemiază, care duce totul în ridicol e „preferabilă” unei reprezentări iconice.
Street Delivery este un ONG. Când pictura se acoperă…acest ONG spune pe Facebook (acum o oră) că demersul de astupare al imaginii scandaloase este unul de tip ISIS. Și, pe cale de consecință, Biserica Ortodoxă Română „face ce face” ISIS.
Pe 6 și 7 mai 2015, pe Street Delivery (contul de Facebook al ONG-ului, care este situat pe str. Arthur Verona, din București) s-au spus următoarele, deloc „finuțe”:
Ceilalți doi artiști fac parte din acest ONG care încurajează violența și extremismul? Dacă da…atunci nu mai e doar o problemă vizuală ci și una care are de-a face cu legile statului. Pentru că acești oameni, în mod vădit, au căutat ceartă…pentru că au alt plan în spate. Și care include și denigrarea Bisericii Ortodoxe Române. Asimilarea ei cu extremismul.
Pentru Iustin Moldovan gestul de a astupa pictura e unul „inchizitorial”.
El face abstracție de locație, nu ne spune dacă ar fi putut să facă o pictură asemănătoare și pe o sinagogă, pe o moschee, pe Casa poporului, pe Parlament, pe un mall, pe un building al unei multinaționale ci doar ne spune că se simte „persecutat”.
Dan Perjovschi, folosindu-se de un desen personal,
vrea să inducă ideea că Biserica Ortodoxă Română castrează avântul desenatorilor din România, pentru că ar avea „un monopol” asupra creației lor. Însă Biserica nu a interzis nimănui să picteze, să deseneze, să scrie. Ea nu se ocupă cu „cenzura” culturală ci amendează ideatic, atunci când consideră, derapajele, juvenilismele sau răutățile gratuite ale scriitorilor și artiștilor.
Însă „marea problemă” în discuție e aceasta: putem, fiecare dintre noi, să pictăm unde vrem și ce vrem în spațiul public? Există legi care permit acest lucru sau nu?
Dacă nu putem să pictăm oriunde și orice…atunci de unde atâta ofuscare?
Numai că, atunci când urmărim comentariile celor care fac parte din Street Delivery sau empatizează cu ei, vedem că acolo se fac atacuri la persoană, se aduc injurii, se lezează dreptul la imagine publică.
„Băiatul în fustă albă” e Patriarhul României. Biserica e socotită drept o instituție „enervantă” iar preoții sunt minimalizați.
Însă, cine vrea respect trebuie să dăruie respect. Lipsa de respect e asociată cu multe infracțiuni, care pornesc din cauza ei.
Demersul celor 3 artiști, în concluzie, este unul arogant și lipsit de miză reală. A crea o pictură numai pentru ca să naști un război este împotriva creației. În afara unei publicități neavenite, aidoma celor care au cerut listarea copiilor care fac Religie, nu poți câștiga altceva. Însă au pierdut respectul nostru, al celor care vrem să vedem arta ca vedere microscopică a interiorului oamenilor și nu ca bombă atomică. Pentru că cei trei artiști, în acest caz, sunt ISIS-ul care se luptă cu bunul simț al majorității.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 12 la Faptele Apostolilor [9]
Traduceri patristice
*
vol. 5
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș
***
†
Sfântul Ioan Gură de Aur
(n. 347/349-407, † 14 septembrie,
prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)
Comentariul la Faptele Apostolilor
*
Traducere și comentarii de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.
***
Și a fost în jur de răstimpul a trei ore mai târziu, când soția sa, neștiind ce se întâmplase, a intrat etc (5, 7). Dar luați aminte cum Petru, în loc să trimită după ea, a așteptat până când ea a intrat și cum niciunul dintre ceilalți nu a cutezat să își arate știința. După cum a fost înfricoșarea învățătorului, tot așa a fost și respectul ucenicilor, tot așa și ascultarea [lor].
Răstimpul a trei ore – și totuși femeia nu a aflat despre aceasta și nimeni din cei [care au fost] de față nu i-au spus, deși ar fi fost destulă vreme ca vestea să se răspândească. Însă aceia se temeau.
Evanghelistul povestește această situație cu uimire chiar, când spune: neștiind ce se întâmplase, a intrat. Și Petru a întrebat-o etc. (5, 8).
Și totuși, [femeia] ar fi putut să intuiască chiar și din aceasta [din întrebare] faptul că Petru știa taina. Căci de ce, fără să întrebe pe nimeni altcineva, te întreabă pe tine? Nu era clar că întreba pentru că știa?
Dar atât de mare era îngreunarea ei, încât nu a lăsat-o să încerce să se elibereze de vinovăție. Și a răspuns cu mare încredere [în sine, cu tupeu], căci credea că vorbește doar cu un om. Agravarea păcatului consta în faptul că ei l-au comis într-un singur suflet, ca pe un lucru stabilit între ei.
„Cum se face că v-ați înțeles împreună”, i-a spus el [Apostolul], „să mințiți pe Duhul Sfânt? Iată, picioarele celor care l-au îngropat pe soțul tău sunt la ușă” (5, 9).
Mai întâi o face pe ea să înțeleagă păcatul, apoi îi arată că și ea va îndura, pe drept, aceeași pedeapsă ca și soțul ei, din moment ce au făptuit aceeași răutate: „și te vor duce pe tine afară”. Apoi, ea a căzut îndată la picioarele lui, căci stătea lângă el, și și-a dat duhul (5, 10).
Așadar, ei înșiși prin fapta lor au chemat asupra lor răzbunarea!
Cine, după aceasta, nu ar fi lovit de uimire? Cine nu s-ar fi temut de Apostoli? Cine nu s-ar fi minunat? Cine nu s-ar fi înfricoșat?
Iar ei erau toți într-un suflet în pridvorul lui Solomon (5, 12): nu mai erau în casă, ci umpluseră chiar templul, petrecându-și timpul acolo. Nu se mai păzeau pe ei înșiși ca să nu se atingă de cei necurați, ci, fără precauție, mânuiau [trupurile] celor morți.
Și luați aminte cum, în vreme ce, față de poporul lor, erau aspri, în fața celor străini nu își arată puterea.
Ci poporul, zice, îi mărea (5, 13). Și, după ce a zis că ei erau în pridvorul lui Solomon, ca să nu vă mirați cum de mulți-mea a îngăduit aceasta, ne spune că nu îndrăzneau nici măcar să se apropie de ei căci nimeni, zice, n-a cutezat să se alăture lor.
Din ce în ce mai mulți se adăugau credincioșii Domnului, mulțime atât de bărbați cât și de femei, încât îi scoteau pe străzi pe poporenii lor neputincioși și îi lăsau pe scaune și pe paturi, pentru ca măcar umbra lui Petru, trecând pe alături, să-i umbrească pe unii dintre ei (5, 14-15).
Mare credință [se arată aici], care depășește cele ce se arătaseră în cazul lui Hristos. Cum se întâmplă aceasta? Pentru că Hristos a zis: Acela [care crede în Mine] va face și mai mari lucrări decât acestea, pentru că Mă duc la Tatăl Meu (In. 14, 12).
Și oamenii fac acestea în timp ce Apostolii rămân acolo și nu se mută din loc în loc. De asemenea, din alte locuri aduceau cu toții [pe bolnavii lor] pe scaune și pe paturi.
Și din toate unghiurile s-a adunat spre ei prinos nou de uimire: de la cei care credeau, de la cei care se vindecau, pentru cel care a fost pedepsit, pentru îndrăzneala lor de a cuvânta către aceia (potrivnicii lor), din cauza comportamentului virtuos al credincioșilor. Căci, în mod sigur, efectul produs nu se datora numai minunilor.
Căci, deși Apostolii înșiși, asumă toate cu smerenie acestei cauze, spunând că au făcut aceste lucruri în numele lui Hristos, totuși, în același timp, viața și comportamentul plin de noblețe al oamenilor a ajutat ca să se producă acest efect.