Praedicationes (vol. 2), p. 136-141

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136.

***

Și avem acest verset 19…unde se produce de fapt marea minune a înmulțirii pâinilor și a peștilor.

Che chelefsas…de la cheleo (a porunci)…și a poruncit tus ohlus anaclitine/ mulțimilor să se așeze…

Și de aici, de la clino, vine înclinare…gest al trupului în care îți pleci capul în fața lui Dumnezeu…sau în fața cuiva care îți inspiră autoritate…dar și a avea aplecare asupra unui lucru. A avea înclinare pentru o vocație sau o meserie.

De aceea cel care nu are nici în clin și nici în mânecă…de-a face cu o meserie…este afon la ea. Nu îi simte melodia…

Ne înclinăm…și ne așezăm…

Mulțimile s-au așezat epi tu hortu/ pe iarbă. Căci hortos, de unde vine horticultură al nostru, înseamnă iarbă. Iar horticultura se ocupă cu studierea pomilor, a legumelor, a florilor…pe scurt: a ierburilor, a vegetației.

Însă clino, la care ne-am referit anterior, e important ca poziție duhovnicească. Poziție duhovnicească a corpului…și a stării interioare în fața lui Dumnezeu.

Iar cei care știți ceva despre poziția tradițională în care se face rugăciunea lui Iisus, a inimii…aceea de a sta pe un scăunel și a apleca capul spre partea stângă, spre partea inimii…și a privi deasupra inimii, așa cum ne învață Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, canonizat de către Biserica noastră de curând (†25 aprilie), în 2003[1]…această stare înclinată a capului către inimă…deasupra inimii…în susul inimii…în partea ei rațională și volitivă…și nu în partea de jos, în partea pătimașă…la nivel spiritual, această aplecare a capului trebuie să producă în noi umilința. Pentru că e starea de ascultare a lui Dumnezeu și de așteptare a voii Lui.

Și printr-o continuă rugăciune, umilință…și continuu dor față de Domnul…și cu lacrimi, și cu pocăință…acestea produc în noi acea stare de sensibilitate duhovnicească, de pocăință dureroasă și dulce în același timp…a stării și a rugăciunii în fața Domnului.

Pe de o parte, trăim pocăință, durere, așteptare, conștientizare de sine…iar, pe de altă parte, recunoștință față de Dumnezeu…mulțumire pentru toate.

Căci fără Dumnezeu nu putem să ieșim la limanul rugăciunii. Adică să scoatem toată această murdărie imensă din noi…pe care păcatele, patimile au produs-o în noi.

Acea murdărie pe care o simțim acut…jenant, zdrobitor în adâncul ființei noastre.

Căci e un mare dar de la Dumnezeu ca să ne vedem păcatele. Și e unul dintre marile daruri pe care frica de Dumnezeu și amintirea păcatelor noastre și gândul la moarte îl nasc în noi.

Și așa, această aplecare a trupului la rugăciune, care, la început, pare să fie o chestie fără sens…produce, cu timpul, durerea și mișcările evlavioase ale inimii noastre…dar și ale trupului nostru.

Iar aceste mișcări ale evlaviei, care se nasc în sufletul nostru și se răsfrâng și în tot trupul nostru…sunt la antipodul a ceea ce înseamnă cerbicie.

Și cerbicia e starea omului care stă numai cu gâtul în sus…cu capul în sus…cu gâtul drept și adânc înfipt între umeri…

Privește măreț…de sus…

Îi privește cu aroganță…pe cei care trec pe lângă el și pe care îi consideră, pe toți, proști și nechibzuiți…

De aceea niciodată nu pleacă capul…și nu se crede păcătos, nu se crede netrebnic…nu se consideră vinovat cu nimic…

Căci cerbicia arată tocmai această stare fizică și, deopotrivă, morală: sunt tari în gât.

În sensul că, statul lor cu capul în sus…exprimă o realitate interioară dramatică…aceea de autosuficiență, de încredere în sine fără margini.

Însă, viața duhovnicească…adică rugăciunea lui Iisus, împărtășirea, spovedania, toate îngenuncherile și metaniile noastre, toată oboseala și tristețea duhovnicească pe care le trăim la slujbele noastre…pentru păcatele noastre și ale întregii comunități și ale întregii lumi…dar și bucuria și exaltarea dumnezeiască pe care le trăim prin simțirea harului lui Dumnezeu…produc în noi niște mișcări duhovnicești…care ne înclină…

Și observăm la oamenii duhovnicești aceste detalii ale înclinării duhovnicești, ale evlaviei…Căci stau, câteodată, la rugăciune, cu capul aplecat spre umăr…sau mai aduși de spate…spre inimă…sau cu mintea privind în inimă…la cele din lăuntru…

Și o fac de la sine…și nu în mod automat! Căci sufletul plin de evlavie mișcă trupul spre o stare a cuviinței, a rugăciunii evlavioase, a dialogului atent la detalii…și cu sincerități de conștiință.

Și toate acestea produc pe chipul lor un farmec…și o maiestuozitate de neînlocuit.

Iar oamenii duhovnicești o simt în mod reciproc.

O simt unul la altul…

Căci au un mod de a ști să pună virgule acolo unde trebuie, în vorbire…Știu să facă puncte puncte, adică trei puncte…într-o discuție…

Sincopele glasului…ale modului de a privi, de a duce spre o anumită direcție discuția, de a te comporta în integralitate, fără nimic fad, teatral, tras de păr…spun multe celor care te ascultă…

Deci observăm la oamenii duhovnicești această manifestare de…trestie mângâiată de adierea vântului.

O mișcare grațioasă a trupului și a minții lor, plină de eleganță duhovnicească.

Mișcările continue, naturale și delicate ale trupului, aplecarea când spre dreapta când spre stânga a capului…care nu stă numai așa, bădăran, cu gâtul în sus…și care știe să privească și în jos, să schimbe tonalitatea glasului…care știe să se roage făcând pauze în rugăciune, pauze semnificative…sau sublinieri prin intermediul vocii, a tăriei sufletești…sunt amprentele omului duhovnicesc.

El e omul care se dăruie în multe feluri la predică, la slujbe, în discuțiile cu el…

Toată această oboseală…oboseală imensă…te umplu de înclinare bună….

Și am primit și mesaje bădărane, apropo de oboseală…Eu încerc să predic și să scriu online…în ciuda oboselii mele imense…sau ca o oboseală peste oboselile pe care le am…

Și cineva a venit și mi-a spus că am vocea ca a lui Vadim Tudor…

Adică, dacă eu înalț glasul puțin, aici, când predic, pentru ca să fie expresivă în anumite contexte…și dacă oboseala mea e atât de mare, ca și acum, și cu toate astea…mă chinui să zic…și să gândesc niște lucruri…

Căci eu nu am foaie în față!…

Nu zic, domne, eu țin spiciul și dumneavoastră înghițiți tot ce spun eu!

Nu, ci eu acum gândesc lucrurile pe care vi le spun!…

Căci acum fac predica, acum mă gândesc…acum îmi aduc aminte…acum sunt luminat de Dumnezeu ce să spun.

În mintea mea acum se produc toate lucrurile…toate conexiunile…

Pentru că predicile mele nu sunt aranjate…

Dar așa e: când privești distant…toată munca…și vocea mea…ridicată și neefeminată…poți să glumești…dacă nu te ostenești la fel.

Știu și eu asta! Unii părinți vorbesc mai încet…se prefac că sunt oameni care întotdeauna numai așa vorbesc…Adică faptul că au o calmitate extraordinară, mă rog…

Însă vorbirea mea e naturală. Așa mi-e firea! Eu vă vorbesc cu timbrul meu…cu cel pe care îl am întotdeauna, în orice discuție…

Nu îmi pot silui glasul!

Nu pot vorbi încet ca un efeminat…sau numai pe anumite tonalități.

Nu! Eu vă vorbesc așa cum vorbesc întotdeauna.

Problema însă e aceea, că omul care stă în fața noastră înțelege osatura adâncă duhovnicească pe care o ai. Dar cel care nu te cunoaște…poate să spună orice îi trece prin minte…

Și vocea mea guturală, obosită, sfâșiată…e vocea unui om care trudește continuu. A unui om care vorbește mult…și muncește, uneori, împotriva sănătății sale.

Și, e adevărat, ar trebui să mă menajez…și să nu vorbesc în momente ca cele de acum…de mare oboseală…

Însă dacă tac…și nu mai scriu…cu toții avem de pierdut…

Să tăcem și să ne uităm unii la alții…precum cucii la cer? Să stăm ca niște năluci în Biserică?

Însă dacă nu te obosești…nu ai ce spune…

Și, de multe ori, așa ajungem să trăim în Biserică: să nu mai știm ce să ne spunem…

Însă, slavă lui Dumnezeu!, avem enorm de multe lucruri să aflăm…și să ne spunem…și pe care să le comentăm…și pe care să le adâncim…

Încât noi ne mirăm…cum de mai avem somn…sau cum mai putem dormi, când avem atât de multe lucruri de făcut?

---