Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 3 mai 2011

Paradoxurile sfințeniei. Predică la pomenirea de 6 ani a Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu (4 mai 2011)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

la 6 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru duhovnicesc, simt să mă rog lui…și pentru el.

Deopotrivă: să mă rog lui cu îndrăzneala iubirii și a filiației duhovnicești, familiaritatea cu el crescând de la o zi la alta și devenind tot mai cuvioasă, mai inexprimabilă și să mă rog pentru iertarea sa, cu parastas și pomenire.

Par de necrezut și pentru mine pașii interiori pe care i-am făcut unul față de altul. În primul rând, el față de mine…Și modul cum m-a ridicat spre inima, conștiința, spre perspectiva lui atât de abisală și cuprinzătoare în același timp.

Însă cel mai mult în aceste zile sfinte, pe lângă duioasa și bucuroasa sa prezență în viața noastră, mă stăpânește tristețea anonimatului său postum.

În timpul comunismului era un nimeni pentru că fusese închis, pe nedrept, în pușcărie și pentru că viața duhovnicească sau „misticismul” (înțeles ca cel mai nociv lucru pentru sistemul politic ateu) nu valorau nimic.

După revoluție a fost un nimeni pentru că nu a fost publicat și nici mediatizat. Și dacă a fost publicat nu a fost publicat la nivel național ci provincial.

Acum, după adormirea sa, și după ce am editat deja 7 volume online, în mod gratuit, din cele 10, cu operele sale și despre el, anonimatul său continuă să fie foarte viguros.

Însă nu pentru că sfințenia și experiența sa mistică sunt „discutabile”, ci pentru că sfințenia și experiența sa mistică sunt prea mari pentru a fi înțelese.

Și asta arată că marii Sfinți ai Bisericii trec și în timpul vieții, și după aceea, printr-un anonimat și printr-o minimalizare enorme până devin, la un moment dat, prin vulgarizarea lor, asimilabili.

Numai că vulgarizarea marilor Sfinți teologi și mistici înseamnă reducerea lor la câteva fraze și la o validare a lor de către anumite personalități duhovnicești, în loc ca persoana și opera lor să dinamizeze Biserica, la modul exploziv, prin cercetarea și aprofundarea lor.

Tăcerea însă din jurul Dumnezeiescului Ilie ține însă și de numărul foarte mic de oameni care l-au cunoscut, întrucâtva, în ipostaza sa de om duhovnicesc.

El este un Sfânt mistic mirean, un mirean isihast cu viață ascetică trăită în familie, cu un singur ucenic (în persoana mea) care îl popularizează și îl explică întrucâtva și căruia i-a dăruit întreaga sa operă, pentru că smerenia lui abisală a fost foarte discretă cu detaliile despre viața și experiența sa.

Numai că acest prea discret om al lui Dumnezeu vorbește în mod extins despre stări dumnezeiești atât de rare încât nevoitori ortodocși care au trăit, ca el, luni întregi în vedere extatică sunt foarte rari în istoria Bisericii.

Pe de o parte, sunt trist, pentru că nu se cunoaște sau nu se înțelege, că acest om îmbrăcat în discreție și tăcere e cel mai mare isihast și mistic ortodox al secolului trecut și că el este român dar, pe de altă parte, înțeleg că măreția sfințeniei lui e atât de neașteptată și de bulversantă încât îi poate descumpăni și pe mari oameni duhovnicești.

Și voi încerca să explic de ce ne poate descumpăni Fericitul Ilie, cel pe care îl pomenim astăzi.

Pentru că nu avem Sfinți recenți pe lângă care să îl situăm și să îl înțelegem, întrucâtva, prin similitudini.

Ne-ar trebui Părinți ca Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Maxim Cavsocalivitul, cu perioade extatice ample, adică cu zile și săptămâni de viețuire în lumina dumnezeiască și în vederi extatice pentru ca să înțelegem unicitatea și raritatea lui.

Pentru că Dumnezeiescul Ilie a plecat cu rugăciunea inimii de la zero, fără să știe nimic despre pericolele și minunile ei, ci doar textul rugăciunii și cum să o spună în ritmul respirației, era în pușcărie, era mirean, nu făcuse studii teologice și a ajuns după ani întregi de lupte cu demonii la vederi extatice din ce în ce mai mari și mai ample și la trăirea în slava lui Dumnezeu în mod continuu.

Adică nu extaze de începători, fulgerătoare, care te iau pe nepregătite, ci clipă de clipă trăia în lumina lui Dumnezeu, în Împărăția Sa, rugându-se împreună cu Sfinții și cu Îngerii, primind descoperiri uluitoare și văzând modul în care va fi transfigurată întreaga creație la a doua venire a Domnului.

Și asta îi poate descumpăni pe cei care s-au nevoit ani întregi în viața preoțească sau monahală, care au studii teologice aprofundate, dar care îți pot vorbi doar despre bucuria duhovnicească la rugăciune sau despre simțirea curățirii lor de păcate, adică despre stadiile incipiente ale vieții duhovnicești.

Și așa cum ni se pare incredibilă mâncarea Sfintei Maria Egipteanca în pustiu sau viața acelui Sfânt ieromonah (am un lapsus acum), care câțiva zeci de ani a trăit numai cu Sfânta Euharistie, tot la fel pot părea spusele mele acelora care l-au avut profesor de engleză sau l-au văzut pe stradă dar n-au intuit nimic despre viața lui mistică.

Însă în cei 10 ani ai mei de prietenie sfântă cu el am simțit din plin ce înseamnă să stai lângă un munte sau lângă un soare și să nu ai replică în fața harului rugăciunilor sale.

Când dorea să înțeleg ceva (și nu cred că am înțeles ceva la înălțimea pe care și-o dorea) era de ajuns să spună de două-trei ori, în sine, rugăciunea inimii…Pentru că, în scurt timp, fără ca să te atenționeze cu ceva sau fără să te aștepți…simțeai cum te străpungea harul lui Dumnezeu ieșind din el ca un foc dumnezeiesc, ca o bucurie incredibilă, ca o luminare dumnezeiască, care fixa în tine înțelegerile pe care ți le explica, dar care te făcea și să fii în stare de veselie dialogică.

Când mă rog luirevine ceva din veselia aceasta dialogică extraordinară pe care am experiat-o lângă el și pe care o recunosc ca pe o stare cunoscută, familiară.

Însă am și bucuria, uneori, ca să îl simt atât de prezent în mine și lângă mine încât nu mai poți să te îndoiești de prezența sa. Pentru că se face cunoscut în modul în care mi s-a făcut cunoscut pe pământ, dar cu o subtilitate și frumusețe și feciorie și mai mari, și mai accentuate.

Un Sfânt prea paradoxal…într-o lume înăbușitoare din punct de vedere ideologic.

Și caietele sale și tălmăcirile sale și mărturiile mele și alte altora, aprofundările teologice ale tuturor vor dovedi și mai mult paradoxurile sale.

Deși a ajuns la vederi extatice enorme în pușcărie, a consimțit, din iubire și atenție pentru familia sa, ca să nu devină monah dar a trăit ascetic în viața de familie.

A tăcut negrăit despre sine și viața sa.

Nu a căutat publicitatea.

Nu a dorit să facă rău nimănui.

Însă a fost avid de tot ce înseamnă teologie, filosofie, știință, poezie, cultură, politică, economie, istorie…făcând o sinteză colosală, foarte puțin scrisă însă (boala de parkinson l-a afectat forte mult în ceea ce privește scrisul și apoi, a doua boală enormă, a fost orbirea totală), din tot ceea ce a acumulat.

De aceea m-a învățat, de la sine, să integrez tot ceea ce cunosc și trăiesc în experiența mea duhovnicească, să nu am apetență pentru extremisme, să am proiecte teologice și culturale mari și laborioase, care să constituie nevoința mea de zi cu zi și să prețuiesc oamenii în așa de mare măsură încât să nu îi mint în așteptările lor vitale, profunde.

Iar dacă uneori spunem (și pe drept cuvânt): Dumnezeu nu se lasă mințit, în toată viața și experiența Fericitului Ilie observăm tocmai acest lucru: el s-a dăruit cu totul, s-a nevoit cu totul…și Dumnezeu Și-a împlinit făgăduințele în el.

Așa că, dacă ne smintim întru el sau considerăm că nu se poate ajunge și azi la experiențe dumnezeiești copleșitoare, viața lui, a celui neștiut și minimalizat ne spune contrariul: întotdeauna se poate, pentru că trebuie să te nevoiești cu toată ființa ta, în mod real, și Dumnezeu răspunde în mod real și prea frumos, marii tale iubiri. Amin!

Opere complete (vol. 8) [19]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 278-294

***

[17 noiembrie 1977]

Tânăr fiind doream durerea,

înfloream trupul suferinței,

deschideam flori și răni adânci

în suflet, vag și pătimaș,

necunoscut cântec.

*

Și iscodeam

ca să cuprind, să înțeleg,

în adâncimi și în lărgimi

ce-i univers și ce-i uman.

*

Eram o sete fără saț[iu],

o dăruire fără margini,

care de [la] sine izvora

și abundent se revărsa

și mângâiere-n ea era.

*

…Acum mă strâng și răbufnesc

luxuriantă-n veci, făptură,

sub razele ce asfințesc

iubirea sângerând sub zgură.

***

[27 noiembrie 1997]

Sonet

Neîncetat…săgețile mai cântă

Și aripile se aprind de zbor,

Din dragoste în inimă se-mplântă

Și fulgerele luminează-n nori[1]

*

Doar umblu, cad, pe linii care mor

Ciudate forțe formele încântă,

Se pierde-n noapte un adânc izvor

Iscând în zare flacără mai sfântă…

*

Nu știi…sau bine știi, tăcere,

Când omul viu se prăbușește-n tine;

– E mângâiere în nemângâiere

*

Rotire naști sub stele din suspine,

Mai sus de vis o ființă care cere,

Din veci de veci pe Dumnezeu[2] în sine.

***

Rotire

Rotire, eu!…De-a pururi Dumnezeu!

De n-ai fi Tu, de ce aș mai fi eu?!

*

De n-ar fi apă, ce izvor ar curge?…

De n-ar fi dorul, ce ne-ar mai străpunge?!…

*

Iubire de n-ar fi, cum să iubim?

Setea-nchinării cui s-o dăruim?!…

*

Ție, frumusețe, de ai fi doar în afară,

n-ar mai sclipi arcușul pe vioară!

*

Viteazul, vitejiei crunt mormânt

Ar fi, de n-ar fi suflet sfânt[3].

*

Căci toți ne înălțăm să dăruim…

Și moartea-n strălucire[4] s-o primim.

*

Că nu-i veșmânt mai neasemuit

Ca bucuria-n ceasul preamărit[5],

*

Când lași o haină vremuită-n lut

și intri duh în Duhul, renăscut!

*

De-a pururi risipindu-te în nori[6],

Viori ai cântărilor[7], fiori…

*

Din duhul călător acum pe ape-n

Culori[8], de Dumnezeu tot mai aproape!

***

[Aici am găsit un fragment de foaie, în formă de dreptunghi, dintr-o coală de hârtie scrisă cu creionul doar pe o singură parte. Disting cuvintele: „la zece”, „și știa”,  „și Crainic”, „și o proză”, „zidite”…]

***

[1 decembrie 1977]

Războaie am făcut

Și flamuri am purtat,

Prin timp am răzbătut

Și-am înviat!

*

Imensele, galactice furtuni,

Rebele și supuse-n constelații,

Ușoare le-am purtat din văgăuni

În brațele profundei gravitații,

Spre zare de lumină fremătând…

*

S-or scutura…veni-vor înotând,

Rupându-se din zboruri și relații,

Din zvon* de Paradis și grații,

Din neguri să s-adape susurând[9].

*

Când[10] peste toate legile se cerne

Căderea-n golul beznelor[11] eterne,

Abia[12] de-acolo unde vis nu e,

Nici gând, nici legi, nici existență,

Răsare cel ce Fulger e[13],

Cutremur, veșnică prezență!

*

De-a pururea Izvor, Ființă

Ascunsă sub vălul neființei.

***

[5 decembrie 1977]

Iubire purpurie-n puls[14]

și aurul[15] din nori albaștri,

care respiră zări în zări,

în duhul ce purtat pe mări

cu glăsuire[16] în sihaștri…

și-n dărnicie curmă plânsul!…

*

Când mă-noptezi, când mă rechemi[17],

Tu-n veci pulsație-n cântare[18],

Care palpiți în univers,

Dumnezeire-n veșnic mers[19],

din humă albă-ntruchipare[20],

se smulge din gândiri și vremi!

*

Lumina care umple spațiul

în forme și culori cuvântă,

prin răbufniri de nori s-așază

în ritmul ce-o îmbrățișează

și armonii ce o frământă

înmiresmând cu cer nesațiul.

***

Oare se poate reda pulsul extatic al Dumnezeirii? Sau, mai bine zis, pulsul și ritmul inimii dumnezeiești a lui Iisus în noi, atunci când ne înălțăm în stările extatice, ca niște vase alese în preajma Divinității și reflectăm în noi și absorbim în propria noastră respirație și pulsație harul Său, prin care vedem, simțim, auzim, într-un cuvânt înregistrăm, cu toate simțurile umane și supraumane, pulsul, ritmul creației eterne?

Iar acest ritm veșnic curge pulsatoriu, în nimbi de nori de flacără albă, albăstruie și în toate infinitele culori, într-un univers spiritual permanent.

Din acesta, cândva, am sorbit și eu. În el m-am topit și eu în mod spiritual.

Am fost al cerului. Cu duhul meu am umblat și am participat, m-am scufundat în creația divină a luminii dumnezeiești…

Însă m-am prăbușit de acolo! Oare mă vor mai ajuta puterile mele ca să mă reîntorc? Oare, Dumnezeu, în marea Lui iertare și iubire, mă va mai chema, mă va mai primi?!…

***

Ispitirea Sfântului Antonie de Gustave Flaubert[21] e o operă de scenă dar e departe de a fi reală pentru cineva care se sfințește sau, ca în cazul Sfântului Antonie, pentru cineva care a ajuns la un anume grad de sfințenie.

De ce?! Pentru că aici Sfântul se complace, se desfată în ispite.

Citez ceea ce spune Hilarion*: „Te lipsești de carne, de vin, de soldă*, de sclavi și amoruri, dar lași închipuirea să-ți ofere ospețe, femei goale și mulțimi ce te distrează”.

Ori lucrul acesta nu e real. Deoarece Sfântul, și nu numai el, ci și cel ce se sfințește, respinge ispita, se luptă cu ea ca să o îndepărteze de la el. Imediat ce ea se apropie, ce se schițează, dar nu se consolidează în el…

Nu este lăsată să se desfășoare în amănunțime, pentru că asta înseamnă a te lăsa robit de ispită, a trăi păcatul pe care ea ți-l oferă.

Cu ea, cu ispita, te lupți din răsputeri pentru ca să o respingi. Pe ea nu o primești și nici nu îi urmărești raționamentul, cu ceea ce vrea să te îmbie.

Pentru că ispita, odată acceptată, te poate copleși, zdrobi. Și atunci ea se preface în întuneric. Din care însă, până la urmă, ieși totuși biruitor, într-o lumină dumnezeiască și mai vie.

Subtilitatea demonică te poate înșela prin aceea că se dă drept adevăr, apărând ca înger luminos în fața ta. Însă asta e cu totul altceva.

E o alunecare, pe care, până la urmă, o sesizezi și o respingi.

***

Stăpânirea adevărului e izvor de bucurie”.

Acesta e adevărul! Dar până ajungi aici, la adevăr și la bucuria lui e foarte greu. Pentru că e foarte greu să trăiești în bucurie.

***

Personal am ajuns aici adesea, și am trăit în bucurie. Dar mereu am căzut din bucuria dumnezeiască, indiferent dacă bucuria aceasta a durat clipe, ore, zile sau luni de-a rândul…

***

Personalizarea bucuriei cerești și nu omenești este un stadiu serafic, spre care noi trebuie să tindem pentru a-l dobândi.

Atunci, deși oameni fiind, vom fi ca Îngerii. Atunci se va realiza transfigurarea pământului și cerul nou se va coborî la noi și noi vom urca, în spirale, care vor deveni cununi ale Dumnezeirii.

***

[20 decembrie 1977]

Jocul demonic (Hora demonilor)

*

Lucis/Lumen[22]:

Din setea inimii de aur

Pustietatea se ivi,

Călcând[23] pe vreascuri vânturate

Augustul pas înmărmuri…

Din lâncezite ascunzișuri,

Haina, ca noaptea din afund,

Se luminează în frunzișuri

Și glasuri veșnice-i răspund!

*

Demon I:

Îți pare oare, că-ntr-o doară

Te desfășori în vagi vileaguri

Și tot ce-n tine se pogoară

Va scânteia pe vechi meleaguri?!

*

Demon II:

Fățarnice, pribeag de soi,

Te-ai rupt de vis, de gând și dor

Și-ai vrea de trup să te despoi,

Să crești, în duh, nemuritor?!…

*

Demon III:

Cine te crede?!…Cât ești om

Lumea-i în valuri de iluzii,

Cruce-ntru stele și atom

Și râmnitoarele difuzii

Ale iubirii strânse-n bezne

și răbufnită-n flori de nori…

Pe voi, doritele fantasme,

Vă schimbă-n veșnici călători!

Iar glasul conștiinței voastre

Cine vi-l crede e…copil!

Zădărnicia[24] vă descoase

și vă destramă fir cu fir…

*

Lumen:

Pieriți în neguri ne-ntrupate,

Săgeți, vă trageți înapoi!…

Lumini din nopți ne-mpresurate…

Țâșnesc fântâni, havuz, șuvoi.

Fior de veșnică lumină

M-alină și mă trage-n sus,

Fermecătoare și senină

Gândirea-și caută apus…

…Miresme, văz, cutremurare…

Aud și pipăi alte lumi.

Să piară a vieții vechi cântare!

Cerule, doar tu, să mă consumi!

Să nu rămână-n univers

Nici umbra celui ce am fost,

Nici mângâiere, nici vis, nici vers…

Dă-mi, Doamne-n Tine adăpost!

*

Demonii persiflează și denigrează adevărurile inimii. Pustietatea socială îi face pe oameni să investească în ei înșiși ca reprezentanți ai adevărului etern.

Însă, în realitate, demonii nu sunt decât un vânt uscat, ucigător, al nimicirii, care fără existența adevărului nu ar exista, pentru că demonii există doar ca negație a adevărului.

*

Lumen:

Eu sunt izvorul, curgerea și viața,

Sunt afirmarea, creșterea, ’mpânzirea

Prin timp și spațiul ce dezgheață

În valuri, dulce, adumbrirea

Mișcării, formelor, gândirii;

Voința, forța și iubirea,

Schimbarea și-a dezmărginirii…

…Mai liberă să fie firea!

Și bucuria-n val să cânte,

Tălăzuind oceane, vie,

De limpeziri în ceruri sfinte…

*

…Să fie de-a pururea, să fie!

Glasul eternei bucurii,

Ce cântă și s-avântă-n cor

Vuind[25] prin neguri care mor.

***

[23 decembrie 1977]

Sfiiciune, tu, sfială de fecioară,

Margine de cruci și adânc,

Aripă de Înger, care zboară,

Prin lumină zămislindu-și cânt.

*

De-mplinire și de slavă-n Cel,

Ce oferă* impulsuri și extaze,

Ne atrage-n mare, către El…

…Și om, și Înger, galaxii și raze.

***

[24 decembrie 1977]

El, din adâncul

Și-al fecioriilor extaz,

Mai îndelung

Și tot mai treaz.

*

În clipă, El,

Își naște pruncul…

*

Din florile

De nori și stele,

Mireasma, raze,

Roz-albele,

Lumină, extaze.

***

Voi regreta și-n ceruri

bucuria

de-a cerceta, de a găsi, de a crea.

***

Pe vremea în care eram student, un coleg, care a devenit mai apoi scriitor, mi-a expus tema unui roman, pe care îl concepuse, întrebându-mă ce părere am.

Mi-a mărturisit că tema a tot gândit-o de câteva luni și că nu întrevede sfârșitul romanului său, modul în care îl va alcătui.

Eu vorbindu-i foarte sincer și cam brutal i-am spus că o astfel de temă aș putea să o alcătuiesc, să o compun pe fiecare zi, pentru că acest lucru e foarte ușor pentru mine.

Și pentru că nu m-a crezut…mi-a cerut, atunci, pe loc, să îi dovedesc faptul, că pot să îi alcătuiesc un sfârșit pentru romanul său.

În mod prompt, i l-am schițat imediat, și nu într-o singură variantă, ci cu două alternative, cu două finaluri

El a rămas uimit și m-a întrebat de ce nu încerc să scriu romane. Nu mai îmi amintesc însă ce i-am răspuns.

Știu doar atât: că am alcătuit mental nenumărate subiecte dramatice, în care am căutat să introduc substraturi psihologice, filosofice, mistice. Nu le-am scris, ci doar le-am trăit în mintea mea!

Și asta, pentru că niciodată funcția imaginației, deși foarte fecundă la mine, nu m-a atras.

Eu am căutat cu totul altceva. Și anume am căutat revelația, descoperirea dumnezeiască, cea care răzbate din adâncuri și ia chip și forme și alcătuiri de la sine și din sine, de dincolo de rațiune și de imaginația creatoare, adică de dincolo de funcția fanteziei umane.

Pentru aceasta însă nu am desfundat izvoarele iraționalului, care bătea la ușă, care se infiltra, țâșnea și-mi tenta mândria, emotivitatea. Nu!

Ci am căutat armonia, izvoarele pure de dincolo de irațional, lumina blândă și pură, susurul viu, ritmul creator al existenței spirituale, revărsător și împlinitor de frumusețe.

Și, fără voia mea, mi s-au creat condițiile revelației, tocmai de către aceia[26], care îmi doreau binele cel mai puțin. De către cei de la care mă așteptam cel mai puțin să îmi ofere o asemenea ocazie.

Căci revelația s-a produs când am fost în închisoare, datorită măsurilor restrictive și coercitive, care se luptau împotriva oricărei forme de libertate sau încercări a noastre de a ne manifesta în mod liber.

Fiindcă aici s-a urmărit anihilarea noastră spirituală. Iar eu m-am salvat tocmai datorită revelației spirituale.

Iată darul pe care Dumnezeu mi l-a oferit tocmai cu ajutorul celor care sunt dușmanii revelației, dușmanii Săi!


[1] Amănunte extatice.

[2] În loc de pe Dumnezeu, ca variantă: un Mire nou.

[3] Cuvântul sfânt a fost tăiat în M și înlocuit cu blând. Noi am păstrat prima variantă.

[4] În lumina lui Dumnezeu.

[5] Clipa morții văzută ca intrare în comuniunea veșnică cu Dumnezeu, în bucuria fără sfârșit.

[6] Veșnic fiind prezent în norii luminii dumnezeiești, întru Împărăția lui Dumnezeu.

[7] Dumnezeiești, din Împărăția lui Dumnezeu.

[8] Trăitor, de acum, al vederilor dumnezeiești, extatice.

[9] V primă eliminată: în curând.

[10] Ibidem: .

[11] Ibidem: negurei.

[12] E a doua variantă. Prima, neeliminată însă: Și-abia.

[13] Se referă la Dumnezeu, ca și în celelalte versuri finale ale poemului.

[14] În pulsul inimii sale.

[15] Varianta primă eliminată: de aur.

[16] Ibidem: dăruire.

[17] Primele variante ale versului: Tu-n veci pulsație de aur și Tu-n veci pulsație-n cântare. A doua variantă a devenit al doilea vers al celei de a doua strofe a poemului de față.

[18] Varianta primă eliminată: Care palpiți în univers a devenit al treilea vers al strofei.

[19] Variantă a versului neeliminată: Atotputernică în mers.

[20] Varianta primă neeliminată: saltă-ntruchipare.

[21] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Gustave_Flaubert.

[22] Ambele cuvinte, în limba latină, înseamnă lumină.

[23] Variantă primă, înlăturată: tronând.

[24] Variantă neînlăturată: nimicnicia.

[25] A doua variantă, neeliminată: răzbind.

[26] De către comuniști.

Înțelesuri ieroglifice

„Cămara inimii”[1] este o sintagmă isihastă, cu origine biblică (Lc. 6, 45) – regăsibilă mai târziu și la Eminescu.

„Mintea inimii”[2]a se vedea „gândurile inimii” (Dan. 2, 30, Ps. 32, 11); „cugetul inimii” (Fac. 8, 21; Ps. 18, 15; 48, 3; Lc. 9, 47; Fapt. 8, 22) sau „cugetările inimii” (Evr. 4, 12).

În Sfânta Scriptură mai există și „tablele de carne ale inimii” (II Cor. 3, 3; Pilde 7, 3) – inima ca o carte – și „lespedea inimii” (Ier. 17, 1) – ca o piatră pe care se întipărește ceva fundamental.

„Sabia minții”[3]cf. Evr. 4, 12 – de asemenea mult întrebuințată de isihaști, în legătură cu rugăciunea neptică.

Orânduiala firii: „ce unul Dumnezeu dăruiește și orânduiește, toată lumea nici a lua, nici a clăti [clătina] poate. […] Mai înlăuntrurile cămărilor firii nici a întra și mai nici a căuta pociu (că împărăția firii [a devenit ulterior sintagmă poetică, la Octavian Goga], precum are domni, senatori, dregători și orânduitori, așe are și plugari, și morari, și portari, și chelari)”[4], ceea ce înseamnă Dumnezeu a creat/organizat universul cu o ierarhie.

„Precum aluatul mic într-o covată mare toată frământătura dospește, așe un om rău într-o publică [loc public] pre toți cu răutatea lui amestecă și-i tulbură”[5] – își are originea în pilda despre „aluatul fariseilor” (Mt. 16, 6-12; Mc. 8, 15; Lc. 12, 1).

„Eu păcatul mieu cunosc și în oglinda fărădelegii mele acmu mă privăsc”[6] este o parafrază după Ps. 50, 4 („Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu este înaintea mea pururea”).

Sunt numeroase astfel de descinderi semantice biblice în scriitura ieroglifică inventată de Cantemir.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 59.

[2] Idem, p. 303.

[3] Idem, p. 80.

[4] Idem, p. 69.

[5] Idem, p. 40.

[6] Idem, p. 194.

Opere complete (vol. 8) [18]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 263-277

***

[Notițe din 1946]

Mulier[1]

Iar te voi cânta din coarde preacordate*,

mulier,

focul inimii te-ar arde, ferecate

efemer…

***

[19 august 1977]

Am vrut frumusețea s-o aflu

în sprintene, line popasuri,

dar ea se urca printre ramuri,

își lăsa surâsul pe flori.

*

O priveam ascultând-o cu ochii,

cum susură-n inimi ardoare

și boare din cer, care doare

și moare stingher!

***

Izvor de lumină,

de cântare și zări și culoare

am fost, destupat în adâncimi.

*

Curgea scânteierea și duhul

din mine în nori, răbufnind către zare.

*

Și zări se creau, și bezne plesneau

și înflorea înainte, într-una, o lume

nemăivăzută de nimeni. În slavă

*

așezări și cărări sfinte și îngerești

se descopereau sau se urzeau

[de-a] pururi, ivindu-mi făptura

plăpândă, fragedă, pură,

de fulger sclipire,

oțel pătrunzând în adâncuri[2].

***

Iar voi răsuna în cântec

De lumină și furtuni

Despletind ascuns descântec

În fecioare și străbuni!

***

[17 septembrie 1977]

Din umeri te scutur.

*

Din munții cugetului frânți

Te azvârl către soare.

*

Zări sfarm [ca] să mă bucur.

*

Dar tu mă frămânți

Cu tot ce moare!…

***

[19 septembrie 1977]

Sortit e omul timpului să moară,

În altă tinerețe să răsară,

Din ne-nceput să nască ne-nceputul

Și nou născut să nască nenăscutul

Și bucuria să se frângă-n[3] timp,

Să curgă-n val nectarul din Olimp.

*

Pe adormirea zeilor să cresc

Născut din nou înaltului ceresc,

Și frăgezimi înmugurind în vreme

Să-mi freamăte când viforul îmi geme,

Să mă-nflorească peste ger sticlos,

Să mă pătrundă veșnicia pân’ la os.

*

Căci mai păstrez din lume unic dor,

Ca fulgerul, ca trăznetul să mor,

De mi-a fost viața mult, cunună grea,

Râvnesc o moarte pe măsura mea.

*

Mi-e-așa de drag din fulgere să cânt,

Din viforul zăpezii ș-aur veșmânt,

În zările de umbre și de vid,

În flăcări vii de aur să mă-nchid.

*

Și din explozii să țâșnesc aieve,

Copil și prunc la sânul universalei Eve,

Să fiu ca timpul într-un spațiu nud

Și tot ce nu s-aude să aud![4]

*

O lume ce se naște-n gol,

În strai de purpură și aur,

Îmi dă-n scris*, îmi dă ocol

Să-nfrunt cântând etern balaur.

*

Râvnesc la setea-n veci de luptă

Zdrobit să-nving cu spada ruptă,

Și nu odihna mi-e locaș

Ci drumul greu, fără urmaș.

***

[26 octombrie 1977]

Dacă omul actual a reușit ca prin voință să intre în contact cu forțe, energii și substanțe, pe care cunoscându-le a ajuns să le folosească în propriul său interes, mă întreb de ce refuză, cu obstinație, să intre în legătură și cu forțele, cu energiile spirituale?

Oare nu este timpul să-și dea seama, că dacă nu va face acest pas spre spiritual, riscă să se pomenească singur, izolat, într-o lume prea îngustă, surghiunindu-se în voia valurilor?

Dacă nu va intra de bună voie în contact cu forțele, legile, energiile spirituale, în curând va veni vremea, când va fi obligat să o facă, constrâns de condițiile în care se va găsi din punct de vedere material, intelectual, psihic, spiritual.

Generația aceasta de acum vrea să spună că nu crede în Dumnezeu, nu crede în forțele spirituale.

Totuși, fără voia ei, din necesități tactico-politice, cheamă în sprijin, în cadrul comemorărilor pe care le face, forța figurilor eroice din trecut, evocă sacrificiul străbunilor pentru întărirea și fortificarea conștiinței existenței naționale și individuale.

Și acesta e doar un exemplu din multe altele care se pot da.

Omenirea trebuie să devină conștientă că există forțe spirituale pe toate planurile până în vârful piramidei, unde se află Însuși Dumnezeu, și că aceste forțe trebuie cunoscute, trebuie atrase, trebuie folosite, puse în slujba omului, ca omul să poată, la rându-i, să slujească omenirea și pe sine însuși în tendința de a sluji pe Dumnezeu, în Care trebuie să ajungem și în Care trebuie să ne scufundăm, ca fii desăvârșiți întru El, așa cum ne-a promis sau așa după cum ne cere să fim.

***

[27 octombrie 1977]

Toarnă dragoste-n pahar

din lumină și bea har!

*

Lumile ca florile

să-ți sărute zările.

*

Până dincolo de ceruri

să-nflorească-n adevăruri,

inimile care cheamă,

fără spaimă, fără teamă,

veșnicia din adânc,

învățătorii ochi ce plâng,

bucurii ce se arată,

ca să piară-n niciodată,

străluciri de sori prin nori

viorii fiori, viori

formelor ce suise, cresc…

nenăscutul veșnicesc.

*

Ne-ncetat tot vreau să pier

în albastrul scris de ger,

frăgezimilor să fiu

haină, duh și vizitiu.

***

[30 octombrie 1977]

Havuz

1.

Ai în voce o vioară

ce vibrează a infinit

iar în chip de primăvară

al izvoarelor[5] argint.

*

2.

În seraficul cristal

veșnicia s-a oprit,

iară sufletul meu val

te cutreieră-n[6] sclipit.

*

3.

Ritm și văz crescu-n auz,

o aromitoare boare,

cu miresme de nespus…

…trupul viu învie-n Soare!

*

4.

Ce țâșnește! O…havuz

De lumi noi, nepieritoare!…

***

Lumina necreată este o lumină cu multe virtualități, la care, dacă ajungi, o vezi cum se creează și cum în ea și din ea apar forme, lumi…Iar tu nu ești decât un punct de receptare, în măsura în care te pregătești și te perfecționezi pentru receptarea ei.

***

Sufletul este altar,

Spiritul este cristal

De lumină, viu, aprins

și de spații necuprins.

***

Dumnezeul din noi

Dumnezeul bucuriei. Bucuria de a trăi. Bucuria de a te bucura de viață, de formele și manifestările vieții. Bucuria dragostei de viață, de om. Bucuria iubirii.

Iisus a zis: „Bucurați-vă!”.

„Eu sunt în voi și voi în Mine”.

Dumnezeu Fiul este și rămâne în noi.

Așa după cum Tatăl din cer, Dumnezeu Tatăl, a părăsit pe Fiul, pe Dumnezeu Fiul, când era pe Cruce și Acesta a spus: Eli, Eli, Lama sabahtani!, pentru ca prin moarte să treacă în Împărăția Cerurilor și apoi să învie, tot așa cred că Dumnezeu Tatăl a părăsit și va părăsi lumea, pentru ca lumea să moară și să învie în Împărăția Cerurilor.

Omul și lumea va urma destinul hărăzit Fiului lui Dumnezeu și de la acesta nimeni și nimic nu se va putea abate.

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”. Cât de clare sunt cuvintele acestea, atât pentru cele prezente, cât și pentru cele viitoare, cât și pentru destinul omenirii! Și totuși ele nu sunt înțelese

Pentru păcatele noastre și pentru că noi, mai înainte, L-am părăsit și rămânem departe de Dumnezeu și de credința în El, de aceea Dumnezeu ne va părăsi.

Însă prin lucrarea Sa, El va rămâne în noi, prin bucuria vieții și prin dragostea de om. Va rămâne în noi până la sfârșitul veacurilor, așa după cum ne-a promis.

Însă asta înseamnă că Îi vom duce Crucea cu vrerea sau fără vrerea noastră, că vom trăi chinul părăsirii și al pustiirii, că vom muri în chinuri dar că, până la urmă, vom și învia întru El.

***

[Urmează conținutul unei foi disparate, inclusă între paginile caietului la această poziție.]

[Față]

Am constatat că în cadrul emisiilor de vibrații negative aveam de-a face cu contaminări de la o persoana la alta, moment în care vedeam diverse forme demonice.

Astfel mi-am explicat sinuciderea santinelelor în posturile pe care le supravegheau, despre care vorbea Mircea Eliade.

S-a descoperit mai apoi că un yoghin făcea acest lucru: îi iradia negativ.

[Verso]

600 lei lemne

50 adaos

50 drujba

300 transport

1000

800

500

300

30

500

470

970

700 cărbuni

300 transport

100 coep.

100 oam.

1200   60

23

230

150

100

480

970       30      300

570

150

100

820

500

1320

970

2290

350

150

100

400

650

300

230

800

350

1150

970

2120

1300

1200

1100

***

[Urmează, ca un semn de carte, o ofertă de carte a editurii Cartea Românească, în care apar următoarele cărți publicitate: (față)

Radu Cosașu, Cap limpede; Răzvan Petrescu, Grădina de vară; Alexandru George, Într-o seară de toamnă; Anta Raluca Buzinschi, Versuri pentru aer, II; Ion Mircea, Piramida împădurită; A. P. Samson, Între ape; Viorica Moisil, O familie ca oricare alta;

(verso)

Marin Preda, Creație și morală; Marcus Solomon, Invenție și descoperire; Mircea Muthu, Alchimia mileniului și Alexandre Dumas, Căpitanul Richard. Stăpânul muntelui.]


[1] În limba latină: femeie sau soție sau metresă.

[2] Ultimele două versuri au fost tăiate și rescrise, în mod identic, de către Fericitul Ilie.

[3] Bucuria dumnezeiască să se răsfrângă, să se reverse în viața noastră de acum.

[4] V: De-a pururi asta nu vreau s-o aud.

[5] V primă: izvorului.

[6] Idem: se cutremură-n.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno