Istorie III. 18

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

59. Preot și popă

Părintele Niculae M. Popescu considera că preot din română provine din cuvântul latin: pre(s)biter = bătrân[1].

Însă cuvântul latin, la rândul său, e împrumutat din limba greacă, fiind un cuvânt care aparține lexicului noutestamentar.

Și că românescul preot, „înainte de veacul al VII-lea, a dat formele: dacoromână: préot, préut, preót, aromână: prefu, istroromână: preut, albaneză: prift”[2].

La rândul său, cuvânt popă, vine din slavonă, de la cuvântul попа, și apare în spațiul românesc după secolul al X-lea. Însă în slavonă el provine de la cuvântul grecesc papas, care înseamnă părinte și care are ca echivalent cuvântul latin pater[3].

De aceea, conchide autorul, adresarea tata popa înseamnă tata părinte iar popă, în sens primar, nu are un sens peiorativ[4].

*

60. Nume de Botez

Tot Părintele Niculae Popescu afirmă că numele diaconului Coresi e nume de Botez și nu de familie[5]. Și că diaconul Coresi a fost diacon de mir, fiind un român din Târgoviște[6].

*

61. O convertire în zi de praznic

Hugo Tristram Engelhardt jr.[7] a devenit ortodox în Sâmbăta Mare a anului 1991[8]. Pe 6 aprilie 1991[9].

Dar convertirea lui s-a petrecut „într-o biserică sărăcăcioasă din Fanar”, de praznicul Nașterii Domnului[10].

„Acolo…cu abia 60 de oameni înăuntru, majoritatea având peste 60 de ani, mi-au căzut solzii de pe ochi. Mi-am dat seama că, oricât de sărăcit și pus la țintă, acolo se găsea creștinismul autentic. În acea zi de Crăciun, de ziua Nașterii Mânuitorului nostru, am devenit conștient de parcursul care avea să mă ducă – alături de două fiice și soția mea – la sfânta Ortodoxie”[11].

De aceea, pe drept cuvânt, el consideră adevăratele convertiri „evenimente teologice”[12].

*

62. O Istorie a dogmelor?

Dimitrie G. Boroianu o publica în anul 1893[13]. Și are 373 de pagini.  Fiind dedicată de către autor Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu[14].

Astfel, Boroianu considera Istoria dogmelor drept știința teologică care „resumă tótă esența doctrinei bisericiĭ creștine”[15]. Și o începe vorbind despre diverși eretici și sectele lor.

Se alocă o parte substanțială gnosticismului. Despre montanism de la p. 55. Despre donatiști de la p. 62.

Însă se alocă un spațiu prea vast ereticilor fără să se ajungă la o discuție concretă asupra dogmelor Sinoadelor Ecumenice.

Tocmai la p. 74 începe discuția despre arianism. Arius neagă dumnezeirea Fiului și moare în 336[16]. Osiu de Cordova prezidează Sinodul I Ecumenic, ca „episcop al curțeĭ” [al curții imperiale], și el adoarme în anul 359[17].

Sinodul de la Rimini a fost prezidat de Restitutus de Carthago și el a condamnat toate formulele adoptate după 325, menținând deciziile sinodale de la Niceea[18].

Patriarhul eretic al Constantinopolului, Macedoniu, moare în 362[19]. Alt patriarh eretic al Constantinopolului, Nestoriu, a fost exilat de Theodosiu al II-lea în Egiptul de sus și moare în anul 440[20].

Carol cel Mare a aprobat pe Filioque în Sinodul de la Aix de Chapelle din 809[21].

Teodor Mopsuestul moare în 429 și cunoștea limba ebraică ca și Sfântul Ioan Gură de Aur[22].

Referindu-se la Sfântul Augustin de Hippo, autorul spune două enormități de zile mari: că este „creatorul scolasticeĭ și părinte al protestantismului”[23]. Însă cum să înființeze el, de la jumătatea mileniului 1, două fenomene religioase ale mileniului 2 creștin?

Și după ce tratează totul superficial și fără nicio citare dintr-o dogmă a Bisericii, de la p. 114 Boroianu se ocupă de scolastică.

Despre bogomili de la p. 133. Și spune că bogomilii au apărut în anul 1111 în mănăstirile de la Constantinopol[24].

Fragment din p. 134: (imagine text).

Bogomilii negau cinstirea Sfintelor Icoane[25].

Secta catarilor a apărut la slavii din Macedonia[26]. Ei aveau locașuri de rugăciune în care se afla o masă cu o Evanghelie. Dar nici ei, asemenea bogomililor, nu cinsteau Sfintele Icoane și Sfânta Cruce și nu foloseau clopote[27].

Petru din Bruys este inițiatorul sectei petrobrusienilor[28]. El nega pedobaptismul, nega Sfânta Tradiție, explica Evangheliile literalist, nu admitea zidirea de Biserici[29], a înlăturat Sfânta Cruce, Euharistia era simbolică, nega muzica în Biserică, postul și milostenia, nu credea în purgatoriu, respingea celibatul preoților romano-catolici[30].

Adepții lui rebotezau pe cei care intrau în sectă, distrugeau Bisericile și le profanau, fărâmau și ardeau Sfânta Cruce și îi tratau cu mare dispreț pe preoți și monahi[31].

Petru a fost ars de viu, de către romano-catolici, în anul 1126[32].

Secta Fratricelli din Italia s-a format din călugări franciscani care au părăsit ordinul[33].

Ioachim, abate de Floris, vorbea despre un Dumnezeu al istoriei, cele trei persoane divine fiind conducătoarele a trei perioade istorice[34].

Secta flagelanților a apărut în Italia secolului al XIII-lea și adepții ei considerau că dacă își vor flagela trupul în mod public, Dumnezeu le va ierta păcatele[35]. Nu admiteau preoția dar făceau pelerinaje în alte țări[36].

Secta lollarzilor nu se ruga Sfinților, respingea Sfintele Taine, Sfânta Liturghie și căsătoria[37].

Secta fraților liberului spirit considera lumea o emanație din Dumnezeu[38]. Respingeau Judecata finală și considerau că odată cu moartea sufletul se unește cu Dumnezeu[39].

Secta valdenjilor milita pentru preoția universală, nu accepta condamnările sinodale ale Bisericii, nega sărbătorile, posturile, rugăciunile pentru cei adormiți și considera că adepții ei trăiesc „după Evanghelii”[40].

Wicliff, mort în 1384[41], nega prezența reală a Domnului în Sfânta Euharistie, respingea ierarhia sacramentală, pleda pentru predestinația absolută, era trihotomist și monofizit[42]. Mărturisea drept Taine doar Botezul și Euharistia și respingea celibatul preoților romano-catolici[43].

Huss pleda pentru împărtășirea sub ambele specii în romano-catolicism și susținea, pe drept, că romano-catolicismul a falsificat modalitatea împărtășirii pentru credincioși[44]. El l-a numit pe papa de la Roma antihrist[45], considera indulgențele papale o înșelătorie[46], respingea cultul Sfinților și al Sfintei Fecioare…și a fost ars de viu pe 6 iulie 1415, alături de prietenul său, Ieronim de Praga[47].

Despre pseudo „reformatorii” catolicismului autorul vorbește începând cu p. 156.

Bineînțeles începând cu Luther. Zwingli a murit în 1531[48]. Luther în 18 februarie 1546[49].

Schleiermacher a fost crescut de secta fraților moravi[50].

Campanus moare în 1580, în închisoare, nebun și el nega dogma Sfintei Treimi. Vedea în Treime raporturi de unire conjugală, pentru că el Îl considera pe Tatăl drept principiu masculin iar pe Fiul principiu feminin. Iar pe Sfântul Duh nu Îl considera o persoană ci un spirit care este comun Tatălui și Fiului[51].

Anabaptiștii, din 1536, devin menoniți. Datorită lui Menno Simonis[52]. Ei nu acceptă pedobatismul, nu jură, nu primesc funcții publice, nu doresc să facă armată[53].

Menno Simonis (1505-1561) nega prezența reală a Domnului în Sfânta Euharistie, considera Dumnezeiasca Liturghie un cult idolatru și îl nega pe papă[54].

Lelio și Fausto Socino, unchi și nepot, au creat secta unitarienilor[55]. Acceptă doar Sfânta Scriptură și Simbolul apostolic, consideră că Fiul nu este egal cu Tatăl, neagă unirea ipostatică în Hristos, nu Îl consideră pe Sfântul Duh o persoană ci o putere a lui Dumnezeu[56].

Wesley (1703-1791)[57] își imagina faptul că Judecata finală va dura mai multe mii de ani. Motivul? Pentru ca astfel să se slăvească numele lui Dumnezeu[58].

Secta quakerilor a fost inițiată de William Penn[59]. Pentru Penn, Noul Testament e cu totul alegoric, neagă Sfintele Taine, neagă clerul, era antitrinitar, însă a militat pentru un lucru foarte bun: desființarea sclaviei în USA[60].

David Williams e cel care îi constituie pe deiști într-o sectă[61]. Calviniștii riguroși din Bretania devin puritani sau presbiterieni[62].

Baptiștii apar în 1521[63]. Nu acceptau pedobaptismul și pledau pentru predestinația absolută[64].

Secta shakerilor/ a tremurătorilor apare în 1768, întemeietoarea lor fiind o irlandeză: Anna Lee[65]. Ei așteptau un alt Mesia și erau arieni[66].

De la p. 207 mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă.

De la p. 232 încep argumentele pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu.

Și tocmai de la p. 241 începe discutarea dogmei Sfintei Treimi. Dar nu pe dogmă ci pe teologia patristică.

Despre creație de la p. 251. Despre providență de la p. 262.

Iar autorul discută dogmele (lucru pe care îl vor face și teologiile dogmatice ulterioare) citând o frază-două dintr-un Sfânt Părinte, pe o anumită temă, și lăsând să se tragă concluzia nefastă cum că aceasta e toată teologia dogmatică referitoare la o temă anume.

Antropologia începe de la p. 256, despre persoana Domnului de la p. 275, Sfintele Taine de la p. 302.

*

63. Cu sau fără ochi

Guim Tió Zarraluki[67], din Barcelona, pictează chipuri de oameni cu ochi fără expresie[68].

(imagine)

Câteodată chipuri fără ochi sau doar cu un ochi. Iar ochii lui par ochi de orbi sau inexistențe.

3 cercuri concentrice la fiecare ochi…până când, în loc de ochi, este un întuneric profund[69].

(imagine)

Semn că postmodernitatea e un întuneric vizual profund.