Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [29]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

Sau pentru că vom vedea față către față, după cum zice Apostolul (I Cor. 13, 12), după [ce va trece] această viață, în care „suntem departe de Domnul” (II. Cor. 5, 6) și unde „trupul care este stricăcios îngreuiază sufletul” (Înțel. lui Sol. 9, 15).

Căci despre această viață se spune în psalmi: „Dar toate sunt deșertăciuni, tot omul ce viază” (Ps. 38, 8). Și iarăși: „Căci nimeni dintre cei vii nu se va îndreptăți înaintea Ta” (Ps. 142, 2).

În care viață, așadar, după [cum spune] Ioan, „încă nu s-a arătat ce vom fi. Totuși știm”, zice, „că atunci când Se va arăta, vom fi asemenea Lui [similis Ei erimus]. Pentru că Îl vom vedea precum este” (I In. 3, 2)^[1].

Se dorește a se înțelege, desigur, că [Îl vom vedea astfel] după această viață, când vom scăpa de datoria morții și vom primi făgăduința învierii.

Sau că, încă de pe acum, în măsura în care înțelegem duhovnicește pe Înțelepciunea lui Dumnezeu, prin Care toate s-au făcut, tot pe atât [trebuie] să murim pentru simțirile trupești. Așa încât, privind această lume ca moartă pentru noi, să murim, de asemenea, și noi înșine pentru această lume și să zicem ceea ce a spus Apostolul: „Lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Gal. 6, 14).

Despre această moarte, de asemenea, a zis: „Dacă, deci, sunteți morți cu Hristos, de ce încă mai judecați [decernitis], ca și cum ați fi trăitori în această lume?” (Col. 2, 20).

De aceea, nu în mod nedrept [se spune că] nimeni nu va putea să vadă fața [Lui] – adică însăși revelarea [manifestationem] Înțelepciunii lui Dumnezeu – și să fie viu.

[Aceasta], cu adevărat, este însăși vederea pe care tânjește să o contemple oricine îndrăznește să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul și din tot cugetul [ex tota mente]. [Iar] cel ce îndrăznește [să îl iubească] și pe aproapele [său] ca pe sine însuși, îl zidește [aedificat] de asemenea [duhovnicește] și pe aproapele, atât cât poate, spre [a ajunge și el la] această contemplare. [De aceea,] în aceste două porunci se cuprind toată Legea și Profeții (Mat. 22, 37-40).

De altfel, acest lucru este arătat în [faptele lui] Moise însuși. Deoarece, atunci când, datorită iubirii pentru Dumnezeu, care ardea [în el] în mod deosebit, a zis: „Dacă, deci, am  aflat har înaintea Ta, arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit, ca să Te văd pe Tine, ca să fiu [ca unul care] am aflat har înaintea Ta”, a adăugat imediat, de asemenea, datorită iubirii pentru aproapele: „și ca să știu că poporul Tău este acest neam” (Ieș. 33, 13).

Aceasta este deci vederea care răpește [rapit] orice suflet rațional cu dorirea Lui, [care] cu cât [este] mai arzătoare, cu atât [este] mai curată [și] cu cât [este] mai curată, cu atât [este] mai înălțătoare spre cele duhovnicești. Și cu cât mai mult [omul] se înalță spre cele duhovnicești, cu atât mai mult moare pentru cele materiale.

Dar atâta timp cât „suntem departe de Domnul și umblăm prin credință, iar nu prin vedere” (II. Cor. 5, 6-7), prin însăși credința [noastră] trebuie să vedem spatele lui Hristos, care este trupul [Lui], adică stând pe temelia tare a credinței, pe care o simbolizează piatra.

Și [trebuie] să privim la ea având o vedere extrem de sigură, adică [stând] în Biserica sobornicească/ universală, despre care s-a spus: „Și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16, 18).

Căci, cu adevărat, cu cât iubim mai mult [pe Domnul], pentru ca să dorim să vedem fața lui Hristos, cu atât mai mult recunoaștem, în spatele Lui^[2], cât de mult, mai întâi, ne-a iubit Hristos pe noi.

29. Dar în însuși trupul, credința în învierea Sa mântuiește și îndreptează: „Căci dacă vei crede”, zice, „în inima ta, că Dumnezeu L-a sculat pe El [pe Hristos] din morți, vei fi mântuit” (Rom. 10, 9). Și iarăși: „Care a fost dat”, zice, „pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (Rom. 4, 25).

De aceea, răsplata credinței noastre este învierea trupului Domnului. Căci chiar și vrăjmașii Săi cred că trupul [Lui] a murit pe Crucea pătimirii Sale, dar [ei] nu cred [și faptul că] a înviat.

[Dar] noi credem [în învierea Sa] cu cea mai mare putere și o vedem ca și cum am privi-o de pe tăria pietrei [credinței], unde [stând] cu nădejde sigură, „așteptăm înfierea [noastră], mântuirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Pentru că aceasta nădăjduim în mădularele lui Hristos, care suntem noi înșine: că [ele] au fost desăvârșite în el [în trupul Lui], așa cum Îl cunoaștem [pe Cel ce este] Capul nostru, prin sănătatea credinței [fidei sanitate].

De aceea, nu a vrut să fie văzut spatele Său, decât atunci când a trecut, pentru ca să credem în învierea Sa. Căci numim Trecere ceea ce cuvântul evreiesc numește Paști.

De aceea și Ioan Evanghelistul spune: „Înaintea zilei sărbătorii Paștilor, știind Iisus că a venit ceasul Lui, ca să treacă din această lume la Tatăl” (In. 13, 1) [etc].

30. Totuși, cei care cred aceasta, dar nu cred în [Biserica] Sobornicească, ci cred în schisme sau în alte erezii, nu văd spatele Domnului din locul care este în fața Lui [penes Eum].

Căci ce vrea [să-i spună] lui [Moise] prin ceea ce zice Domnul: „Iată locul este în fața Mea [penes Me] și vei sta pe piatră” (Ieș. 33, 21)? Ce loc pământesc este în fața Domnului, dacă nu aceasta [, Biserica,] este în fața Lui: [cea] care se atinge [attingit] de El duhovnicește?

Căci ce loc [de pe pământ] nu este în fața Domnului, Care „se întinde [attingit] cu putere de la [o] margine la [altă] margine [a lumii] și le orânduiește pe toate [cele din univers] într-un mod plăcut/ dulce [suaviter]” (Înțel. lui Sol. 8, 1)? Despre Care s-a spus că șade pe cer și că pământul [este] scăunelul/ taburetul [scabellum] picioarelor Lui. Și Care a zis: „Ce casă Îmi veți zidi Mie? Și care loc [este] pentru odihna Mea? Nu mâna Mea a făcut toate acestea [câte există]?” (Is. 66, 1-2).

Dar prin locul din fața Lui, în care se stă pe piatră, se înțelege, în mod evident, însăși Biserica Sobornicească, unde cel care crede în învierea Lui vede Paștile Domnului în întregime, adică trecerea Domnului și [vede] spatele Său, adică trupul Lui [înviat].

„Și vei sta pe piatră”, zice, „ca îndată să treacă slava Mea” (Ieș. 33, 21-22). De fapt, suntem întăriți pe piatră, ca îndată să treacă puterea [majestas] Domnului în slava [in clarificatione] Domnului, Care înviind se înalță la Tatăl.

Și însuși Petru atunci a fost întărit, ca să predice cu credință, care mai înainte de a fi întărit, din pricina fricii, a negat [de trei ori că este ucenicul Lui] (Mt. 26, 70-74). [Căci] deși, într-adevăr, prin preștiința [lui Dumnezeu, Sfântul Petru] a fost așezat în vederea pietrei, totuși mâna lui Dumnezeu era pusă asupra sa ca să nu vadă.

Pentru că [Sfântul Petru] trebuia să vadă spatele Lui, iar El nu trecuse încă, adică de la moarte la viață, căci încă nu fusese slăvit prin înviere.

31. Continuă la Ieșire și zice: „voi pune peste tine mâna Mea, în timp ce voi trece. Și voi ridica mâna Mea și atunci vei vedea spatele Meu” (Ieș. 33, 22-23). [De aceea,] mulți israeliți, a căror icoană [figura] era atunci Moise, după învierea Domnului au crezut în El, văzând spatele Lui, ca și cum ar fi fost luată acum mâna Lui de pe ochii lor.

De aceea și Evanghelistul amintește o profeție a lui Isaia [care grăiește] în acest fel: „Îngroașă inima acestui popor și închide urechile lor și îngreuiază ochii lor” (Is. 6, 10; Mt. 13, 15).

De fapt, nu este fără sens a se înțelege în psalm că vorbește în numele lor/ ca din persona lor [ex eorum persona]: „Căci ziua și noaptea s-a îngreuiat mâna Ta asupra mea” (Ps. 31, 4). Ziua, probabil, atunci când a făcut minuni evidente și nu a fost recunoscut de către ei, iar noaptea, când a murit în patimi și când au crezut, fără îndoială, că a fost eliminat și ucis precum un om oarecare.

Dar pentru că a trecut ca ei să vadă spatele Lui, [și] predicându-le lor Apostolul Petru faptul că Hristos trebuia să pătimească și să învieze, au fost străpunși de durerea pocăinței (Fapt. 2, 37- 41). Și s-a împlinit astfel în cei botezați ceea ce se spune la începutul acelui psalm: „fericiți cei cărora li s-au iertat nedreptățile și [cei cărora] li s-au acoperit păcatele” (Ps. 31, 1).

De aceea, după ce s-a spus că „s-a îngreuiat mâna Ta asupra mea”, ca și când [trebuia ca], trecând Domnul, să Își retragă mâna [de pe ochii lor] și să vadă spatele Lui, urmează [apoi] glasul celui îndurerat, care se mărturisește și care primește cu credință [să vadă] Învierea Domnului pentru iertarea păcatelor: „Întors am fost”, zice, „în suferința mea, când ghimpele Tău mă împungea. Am cunoscut păcatul meu și n-am ascuns nedreptatea mea. Am zis: mărturisi-voi nedreptatea mea Domnului, împotriva mea și Tu ai iertat nedreptatea inimii mele” (Ps. 31, 5-6).