Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 6 septembrie 2016

Predică la nașterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2016]

Iubiții mei[1],

de ce există atât de multe cărți pe piață despre graviditate, naștere și creșterea copiilor? Pentru că viitoarele mame nu au relații bune cu mamele lor sau pentru că desconsideră modul în care mamele lor le-au crescut și educat.

Și când viitoarea mamă nu are relații bune cu mama ei, înseamnă că e pe cont propriu. Trebuie să facă toate de una singură. Iar cum ea nu are experiență, trebuie să apeleze la prietene sau la cărți. Iar dacă nu are nici prietene sau nici prietenele nu sunt de încredere, învață totul din cărți și de la medicul care o pregătește pentru naștere.

Însă, dacă își desconsideră mama, dacă ea crede că mama ei are metode învechite de a crește copiii, apelează din nou la cărți, învățând un mod de a se raporta la copii care nu e specific românesc. Pentru că cele mai multe cărți pe acest palier sunt traduceri din alte limbi[2].

Am stat și m-am gândit adesea, ce aș fi fost eu dacă aș fi avut o bonă…germană sau thailandeză, cum se practică azi în familiile cu bani, înstărite? Aș fi ajuns un om modificat interior din primii ani de viață. Nu aș mai fi înțeles și simțit românește lucrurile, ci nemțește sau thailandez. Pentru că omul care te crește, se imprimă în tine.

Însă în mine s-a imprimat bunica mea, Floarea, femeia care m-a crescut de la două săptămâni, deși mama mea locuia în aceeași curte cu bunicii mei. Mama își vedea de serviciu, se ducea și se întorcea de la serviciu, dormea, își trăia tinerețea…pe când mama tatălui meu, bunica mea, și-a dăruit viața ei mie și m-a crescut zi și noapte, efectiv, până când am plecat la Seminar și apoi, în mod mai diminuat, până când m-am căsătorit.

Iar ea mi-a dăruit mie, din ființa ei, în fiecare zi, câte ceva, după cum eu, pe fiecare zi, i-am dăruit ei câte ceva. Amândoi ne-am schimbat interior unul pe altul, pentru că ea m-a crescut și educat și eu am ajutat-o să înțeleagă altfel viața, prin vioiciunea, ascultarea, înțelepciunea și scopurile mele înalte în viață. Pentru că eu nu eram ca cei doi copii ai ei, care niciunul nu a avut aspirații prea mari.

Pentru că mamaia Floarea a înțeles din primii mei ani de viață că sunt un dar de la Dumnezeu, că sunt un om special, un copil matur, și s-a comportat cu mine ca atare. Spre exemplu: ea nu mă întreba dacă am fost sau nu la școală, pentru că știa că eu nu lipsesc de la școală, ci ea mă întreba ce vreau să îmi facă de mâncare. Pentru că ea știa, că eu, ca elev, nu am nevoie de dădăceli, de rechizitorii, de înfricoșări, ci de un cadru familial în care să mă simt bine. Iar mâncarea, liniștea și libertatea interioară și de mișcare formează cadrul propriu pentru un elev ca să se dezvolte și să învețe.

Eu ceream bani, primeam bani, mă duceam și cumpăram ce îmi trebuia și nimeni nu se îndoia de faptul că nu am cumpărat ceea ce am spus că cumpăr. Pentru că eu cumpăram doar ceea ce am spus că cumpăr. Ambii mei bunici, Marin și Floarea, aveau deplină încredere în mine și ei vorbeau cu mine precum cu un om mare, deși eu aveam 5-6 ani. Mă lăsau acasă…și acolo mă găseau, când se întorceau! Mă duceam la cumpărături, mă întorceam cu ele, și nimeni nu se îndoia că nu am fost atent când le-am cumpărat sau că am venit cu ele neglijent acasă.

Însă, când știam că amândoi bunicii mei sunt acasă, plecam și colindam întregul sat, ajungeam la Vedea, la râu, mergeam la Roșiori, la oraș, mergeam în pădure, căutam să înțeleg lucrurile care mă interesau pe mine și pe acestea le notam. Adică cum arată copacul cutare, cum arată gâza cutare, cum e să privești cerul din fân, cum arată peștii din râu, cum arată strada cutare, cum e să te dai pe derdeluș iarna etc. Eu eram un cercetător, un explorator, un om care vream să mă întâlnesc cu toți oamenii și să îi cunosc. Singurul lucru pe care mi-l spuneau bunicii mei era ora mesei. La ora 7 sau 8 seara, noi mâncam câte trei. Aceasta era masa care ne unea, pe care o mâncam împreună. Dimineața nu mâncam, prânzul la mine varia de la caz la caz, în funcție de ce ore aveam sau de cât efort depuneam, dar masa de seară era întrunire de familie. Și eu, la masă, spuneam ce am făcut, ce am înțeles, pe unde am fost, îi binedispuneam cu glume, cu jocuri, cu gânduri inteligente, mimam diverse gesturi și cuvinte ale oamenilor…pentru că doream să avem mese vesele. Și aveam mese vesele, pline de entuziasm copilăresc.

Însă, când m-am convertit și am început să merg la Biserică și când, dintr-un copil matur, am devenit și mai matur, apoftegmatic și ascetic, și am început să le vorbesc cu entuziasm despre Dumnezeiasca Scriptură, despre istoria Bisericii, când am început să mă rog, să postesc, să cânt la strană, să fac împreună cu Părintele Ștefan Înmormântări, Cununii, Botezuri…bunicii mei nu mai m-au înțeles. Pentru că ei nu erau oameni instruiți teologic, dar, în adâncul ființei lor, nici nu erau necredincioși.

Și au început certurile, polemicile…nu înțelegeau de ce trebuie să dau la Seminar…și de ce nu vreau să mă duc să mă fac inginer…iar eu eram singur și trebuia să lupt împotriva bunicilor mei și a părinților mei, părinții mei fiind demonic de vehement împotriva ideii de a fi preot. Însă eu m-am dus la Seminar nu pentru a fi preot, ci pentru a învăța teologie. Lucru care, pe ei, îi enerva teribil. Pentru că am început să par „un idealist” în fața lor…un om care nu știu „cât de grea e viața” și „cât de perverși sunt oamenii”, adică unul care nu îmi vreau binele.

Preocupările mele literare și artistice, faptul că m-au văzut scriind ore întregi, citind ore întregi, pictând și sculptând în lemn sau în piatră…i-a băgat și m-ai mult în ceață. Însă, paradoxal, bunicii mei au înțeles mai bine latura mea de scriitor și de artist, decât latura mea de teolog. Bunica mea îmi pregătea pânzele, albindu-le cu vinarom, iar bunicul meu îmi cumpăra lemn pentru postamentele tablourilor mele. Am folosit pietre de diverse forme și lemn de nuc pentru arta mea.

Însă durerea mea era vie…Pentru că eu îi doream pe toți pentru Dumnezeu. De aceea am început o polemică continuă cu ei, pe diverse teme, punându-i toată ziua în încurcătură.

Suferința de ani de zile a bunicului meu, în urma unui accident, l-a schimbat enorm interior. Iar eu m-am rugat cu voce tare lângă ei, am citit cu voce tare din viețile Sfinților și din diverse cărți, chiar dacă, în aparență, ei se făceau că „nu ascultă”. Însă ascultau și…se schimbau continuu!

În așa fel încât, pe patul morții, când l-am convins să se spovedească și să se împărtășească pe bunicul meu, am avut o copleșitoare vedenie, care m-a umplut de lacrimi și de multă bucurie: fața lui s-a umplut de lumină dumnezeiască…și, când a murit, fața lui în coșciug era luminoasă, plină de dulceață dumnezeiască. Pentru că suferința lui și cuvintele mele crezute de el și întoarcerea lui au fost primite de Domnul.

Însă înainte de el, bunica mea s-a convertit prima. Ea m-a urmat la Biserică ani de zile, iar, când am devenit Preot, eu am spovedit-o și împărtășit-o până când a adormit, adică în anii văduviei ei.

După moartea bunicilor mei, cei care s-au căit de păcatele lor au fost părinții mei, cărora acum le sunt Duhovnic. Și v-am mărturisit toate aceste detalii ale vieții mele pentru două motive principale: 1. pentru ca să nu renunțăm niciodată să ne convertim familia la dreapta credință, chiar dacă membrii ei se împotrivesc în chip și fel și 2. pentru ca să subliniez faptul că nașterea și creșterea copiilor se face în familie, pentru ca să se imprime în copii modul nostru de a gândi și de a simți.

Viitoarele mame nu trebuie să își subestimeze și să elimine din ecuația nașterii și a creșterii copiilor propriile lor mame, proprii lor părinți, proprii lor bunici și rude. Pentru că au multe de învățat de la ei. Nașterea și creșterea copiilor nu e „o modă” și nici „o noutate”, iar experiența se învață nu din cărți, ci, în mod direct, de la cei care o au.

Cărțile sunt pentru suprema singurătate. Dar când ai familie, când ai oameni care să îți vorbească despre copii, atunci trebuie să apelezi la ei. Pentru că a ne pleca în fața experienței e o dovadă de mare înțelepciune și, vă asigur, nu are să vă cadă epoleții, dacă apelați la părinții voștri în materie de…creștere a copiilor.

Pentru că creșterea e una, educația e alta și specializarea copiilor e altceva.

A crește copii înseamnă a ști ce să le dai să mănânce, a ști ce nu îi îmbolnăvește, cum trebuie să îi adormi, să îi legeni, să îi plimbi…să îi lași să crească armonios.

A educa copii înseamnă a-i învăța să meargă, să vorbească, să gândească, să iubească, să se raporteze la oameni și la animale și la plante, să cunoască, să înfăptuiască, să descopere, să se simtă pe propriile lor picioare, să descopere, pe pielea lor, ce înseamnă eșecul și greșeala și păcatul.

A specializa copii înseamnă a-i introduce de mici într-un program de formare intensă. După vocația și aptitudinile lor. Adică a-i da la gimnastică, la pian, la fotbal, la desen, la scris, la învățat pe computer, la limbi străine, la teatru, a-i duce la Biserică etc. Performanțele încep din primii ani de viață. Și dacă vrei să ai o gimnastă de talie mondială în familie sau un pianist celebru, trebuie să investești în ei bani și timp și lecții peste lecții pentru ca ei să ajungă…cineva.

Numai că mulți își reduc maternitatea și paternitatea la a da pe gură copilului să mănânce. Îl șterg la fund, îl culcă…dar nu muncesc la sufletul lui, al copilului pe care îl au în brațe. Pentru că copilul, de când e el în uterul mamei, trebuie dus la Biserică, mama trebuie să se împărtășească des, la fel, când se naște copilul, copilul trebuie împărtășit des după Botez. El trebuie să asculte muzică bună, cu el trebuie să comunici ca și cu un adult, la modul serios, lui trebuie să îi citești cărți sfinte, poezie, istorie, lui trebuie să îi explici, pe el trebuie să îl iubești…pentru ca să îl educi. Adică să îl schimbi după tine, după sfaturile tale.

Unii, e drept, nu au bani pentru a-și specializa copiii. Iar cei care au bani, adesea, nu au copiii pentru…lucruri mari. Căci performanța nu se poate face cu forța, ci punând în mișcare forța interioară, determinarea, dorința copilului să facă excelență.

Însă Dumnezeu dă fiecăruia daruri după inima omului. Și cei care au copii, văd în felul lor lucrurile. Dar și cei care nu au copii, văd în felul lor lucrurile. Pentru că chemarea fiecăruia e alta. Dumnezeu, pe fiecare, ne cheamă la o altfel de viață. Pentru că El nu standardizează oamenii, nu îi face pe toți la fel, și nici noi nu trebuie să uniformizăm lucrurile și oamenii.

Spre exemplu, ar fi o mare greșeală, ca eu să vă cer ca dumneavoastră să veniți într-o anumită haină, cu o anume culoare la Biserică. Aș vedea numai negru sau alb sau verde în fața ochilor și același fel de material. Însă, când Biserica e plină de diverse culori, de diverse haine, atunci ea este ca un câmp plin de diverse flori.

Tot la fel, ar fi o mare greșeală, dacă s-ar cere preoților ca ei să slujească numai într-o anume culoare. Adică toți să aibă aceeași culoare și formă a veșmintelor. Pentru că atunci când eliminăm diversitatea veșmintelor, e semn că vrem să eliminăm și diversitatea interioară a oamenilor. Adică vrem ca oamenii să fie toți la fel, să facă aceleași lucruri, să dorească aceleași lucruri.

Însă oamenii nu sunt toți la fel, ci fiecare e un unicat. Ce face unul, nu face celălalt. Și tocmai de aceea pastorația noastră, adică raportarea preotului la credincioși, trebuie să fie personală și unică cu fiecare în parte. Fiecăruia trebuie să îi spui altceva. Fiecăruia trebuie să îi spui pe măsura lui. Fiecărui credincios în parte trebuie să îi vorbești din mijlocul nevoilor și al așteptărilor lui. Adică niciodată nu trebuie să vorbim „lucruri generale”, niciodată lucruri care „nu au de-a face” cu omul ca atare.

Ci întrebarea lui, a omului, trebuie să aducă un răspuns direct, imediat, pe sufletul omului, din partea preotului. Pentru că preotul trebuie să vorbească punctual și nu să bată câmpii. Tocmai de aceea se pierde mult timp, pentru că preoții, cât și credincioșii, nu se referă la problemele lor, la probleme lor punctuale, ci se pierd în perorații, în divagații, în amintiri, în plictisiri. Când, dimpotrivă, sfaturile pentru credincioși ar trebuie să fie ca slujbele Bisericii: dinamice, clare, concise. Ecteniile sunt clare. Așa ar trebui să fie și sfaturile pe care le dăm! Dar pentru ca ele să fie clare, trebuie să facem muncă de cercetare înainte ca să le dăm. Trebuie să verificăm datele. Trebuie să știm să vorbim pe scurt, ca pe Twitter. Căci astfel și noi informăm și folosim oamenii și ei înțeleg ceva concis.

De ce am început cu discuția despre mame, educație și comunicare? Pentru că praznicul de azi este despre cea mai frumoasă Mamă a planetei, despre Născătoarea de Dumnezeu, Maria, Stăpâna noastră. O Mamă paradoxală, unică, nespus de frumoasă și de sfântă, pentru că ea e și Maică și Fecioară.

Dar, în același timp, praznicul ne vorbește și despre familia ei cea sfântă. Despre tatăl ei, Ioachim [Ἰωακεὶμ], și despre mama ei, Anna [Ἄννα]. Dar praznicul de azi e și despre pericolul uniformizării în viața socială și religioasă. Pentru că poporul evreu considera familia fără copii drept o familie…lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu. Căci ei spuneau că soții nu au rodit prunci pentru că au păcate tăinuite[3]. Însă a naște prunci…e darul lui Dumnezeu! Dar tot darul lui Dumnezeu e să nu poți naște prunci…dar să naști fii duhovnicești, prin educație și prin sfătuire.

Iar dacă nu înțelegem acest lucru, că a naște și a nu naște e în mâna lui Dumnezeu, suntem niște extremiști care vrem să uniformizăm societatea umană, ca și evreii de odinioară, care i-au îndurerat nespus pe Sfinții Părinți Ioachim și Anna. Pentru că a nu avea sămânța bună sau a avea un defect la organele reproducătoare și pentru asta soții sunt sterpi, e totuna cu a avea 6 degete la o mână în loc de 5, cu a avea cocoașă sau a nu avea vedere din naștere.

Dacă așa te naști, cu ce ești tu de vină? Dar dacă accepți situația, atunci ești un om înțelept. Pentru că nu te mai complici medical să faci copii, dacă tot nu poți.

Însă arhiereul zilei le-a spus celor doi părinți că nu le primește darurile la templu, pentru că nu au copii[4]. E ca și cum aș spune: „Eu nu vă primesc pomelnicul și prescura, pentru că nu aveți copii!”. Sau: „Eu nu vă împărtășesc, pentru că voi nu aveți copii!”.

Însă intimitatea o judecă Dumnezeu, pe când noi nu trebuie să dorim să trăim într-o lume monocoloră cu forța. Iar dacă există oameni care aleg să își schimbe sexul, să se travestească sau să aibă relații sexuale nefirești cu un partener sau cu mai mulți, e alegerea lor, de care vor da socoteală în fața lui Dumnezeu, însă noi nu avem dreptul să îi excludem din societate. Noi trebuie să ne vedem de credința, de familia, de viața noastră curată, eclesială, dar trebuie să știm faptul că Dumnezeu dorește și mântuirea lor, că El dorește mântuirea tuturor și nu numai pe a noastră. Și că noi suntem datori să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor, chiar dacă mulți dintre ei sunt vrăjmașii noștri, eretici, păgâni sau sataniști. Că trebuie să ne rugăm pentru ei și să dialogăm cu ei, pentru ca să vadă și o altă parte a realității.

Pentru că oamenii păcătoși cred că viața e numai muzică, sex, bani, călătorii, cumpărături, distracții. Iar noi le putem arăta că viața e mult mai largă, mult mai cuprinzătoare, că ea constă în mult mai multe lucruri decât crede mentalitatea seculară și că, în mod esențial, viața e pentru sfințenie, adică pentru relația veșnică cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui.

Căci una e să știi că mănânci, bei, furi, vinzi…dar trăiești 50, 80, 90 de ani…și după aia vine un Iad de toată frica și cutremurul…și alta e să știi că moartea este doar o ușă de intrare în veșnicie, și că, după moartea creștină, urmează Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică. Lucrurile, în mod evident, stau altfel…și mintea omului e alta, când el știe că se pregătește pentru Rai.

Însă, în comparație cu soteriologia protestantă, unde „mântuirea” se obține prin lene, prin inactivitate, pentru că Hristos „a făcut totul pentru tine și în locul tău”, iar tu nu trebuie să faci altceva decât să crezi și să te botezi, mântuirea ortodoxă e o înaintare continuă în sfințenie, o trăire continuă în slava lui Dumnezeu, fără ca să ai vreo certitudine sigură asupra mântuirii tale. Adică noi putem trăi în credință, ne putem spovedi și împărtăși des, putem face milostenie, putem ierta, putem crede că suntem niște creștini ortodocși „autentici”…dar, când murim, să aflăm că nu suntem mântuiți.

De ce? Pentru că mântuirea e relația continuă dintre Dumnezeu și noi și Cel care decide intrarea noastră în Împărăție Lui este El și nu noi. De aceea, veți găsi mulți Sfinți Părinți în istoria Bisericii, care se considerau mult păcătoși și vrednici de Iad și care nu s-au crezut mântuiți…până când nu s-au văzut intrați în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ei știau că pot cădea oricând, printr-un păcat anume, din relația reală, vie, continuă cu Dumnezeu. Și de aceea ei își acopereau viața de mare sfințenie, nu vorbeau despre ce fac și gândesc, nu vorbeau oricui despre vedeniile și ispitele pe care le aveau, despre marile lor bucurii îndumnezeitoare, pentru că se temeau de cădere, de înșelare demonică, de pierderea mântuirii.

Așa că noi nu putem să ne credem mântuiți cât timp suntem pe pământ, ci vom vedea acest lucru în cer, după judecata lui Dumnezeu. Și dacă nu suntem mântuiți, nu putem să excludem nici pe alții de la mântuire, pentru că suntem în aceeași situație, chiar dacă eu sunt ortodox, iar el e baptist, musulman sau ateu. Ci cu toții trebuie să cerem mila lui Dumnezeu, de care e plin cultul ortodox, pentru că de ea depinde mântuirea noastră.

Căci de mila lui Dumnezeu s-au umplut și Sfinții Părinți Ioachim și Anna, părinții Maicii Domnului! Pentru că ei aveau, atunci când au fost îndurerați și excluși de la templu, 50 de ani de căsătorie[5]. De 50 de ani erau împreună și nu au putut avea copii.

Însă ei au făcut ceva…nebunesc pentru mulți dintre noi: au plecat de la templu, plini de durere și de lacrimi, și au postit și s-au rugat pentru ca…să aibă copii. Căci dacă aveau 50 de ani de căsătorie, atunci aveau 70-80 de ani de viață. Și la o asemenea vârstă, știm cu toții, nu mai putem să naștem copii pe cale naturală.

Numai că cei doi părinți neroditori s-au rugat pentru copii la bătrânețe…iar Sfântul Arhanghel Gavriil a venit și le-a adus o veste…preabucuroasă pentru întreaga umanitate: că suspinele și lacrimile lor au ajuns la Dumnezeu și de aceea vor naște o fiică pe care o vor numi Maria[6]. Și Maica lui Dumnezeu a fost născută, atunci când a voit Dumnezeu, pe cale naturală, prin împreunare sexuală…dar la bătrânețe, atunci când părinții, de obicei, mor și nu nasc fii. Tocmai de aceea nașterea ei a fost minunată. A fost minunată pentru că ea s-a născut fiind vestită de Arhanghelul care o va hrăni în templu și îi va vesti nașterea Domnului din ea, dar și pentru că s-a născut la bătrânețe, dintr-o dragoste matură, cuvioasă, sfântă a părinților ei și nu frivolă.

Și astfel, praznicul ne vorbește despre comunicarea dintre oameni, dar și despre comunicarea dintre Îngeri și oameni și dintre Dumnezeu și oameni.

Căci arhiereul a comunicat cu cei doi părinți…dar nu i-a bucurat, ci i-a aruncat în lacrimi și în durere. Și din acest motiv, nu a fost o comunicare productivă, ci una care îndepărtează de Biserică și de oameni. Căci dacă ierarhia Bisericii, formată din Diaconi, Preoți și Episcopi, nu știu sau nu vor să comunice în favoarea oamenilor, ca să îi instruiască și să îi umple de entuziasm, ei nu fac altceva decât să îi îndepărteze de Biserică. Și acest lucru nu trebuie să se întâmple! Ci, dimpotrivă, atât ierarhia, cât și credincioșii Bisericii, trebuie să comunice, să comunice mult și bine, și prin cuvânt și prin rugăciune, și prin faptă și prin slujire, pentru ca Biserica să fie frumoasă și vie și sfântă în ochii tuturor oamenilor. Pentru că Biserica e vie și când e ocărâtă și când e minimalizată și când e persecutată și când e exclusă din societate. Dar Biserica trebuie să fie vie și atractivă pentru toți oamenii, prin ceea ce spunem și arătăm din viața ei, pentru că toți au nevoie de ea. Căci nu noi avem nevoie de oameni la Biserică, ci oamenii au nevoie de Biserică pentru viața lor. Toți avem nevoie de Biserică, pentru că toți avem nevoie de Dumnezeul Bisericii. Căci de la El e toată slava și sfințenia noastră, toată curăția și bucuria noastră, toată simplitatea și bunăvoința.

Dacă nu ar sta așa lucrurile…totul ar fi o minciună execrabilă, o pierde de timp îngrozitoare. Dacă Biserica nu ar fi plină de slava lui Dumnezeu și dacă ea nu ar fi școala și spitalul și academia în care noi învățăm să Îi slujim lui Dumnezeu dar și oamenilor, da, cu adevărat, ar fi o mare escrocherie! Însă ea este Biserica slavei lui Dumnezeu, ea e sfințenia Lui pe pământ, ea e locul în care murim pentru lume și înviem pentru Dumnezeu și din păcătoși notorii ne facem Sfinți preafrumoși ai lui Dumnezeu.

Căci din Sfinți Părinți de 70-80 de ani s-a născut cea mai curată și mai sfântă și mai frumoasă Mireasă a lui Dumnezeu. S-a născut Preacurata Fecioară Maria. Care, deopotrivă, ne învață și maternitatea, dar și cuvioșia. Căci ea e Mamă și Fecioară, este Născătoarea de Dumnezeu, dar L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, fără ca să îi fie stricată fecioria ei. De aceea, ea îi bucură și pe soții cu copii și pe soții fără copii și pe monahi și monahii, și pe tineri, și pe văduvi și văduve. Ea bucură pe tot omul care vine în lume, pentru că ea îi înțelege și pe părinți și pe soți și pe nevoitorii duhovnicești, dar știe și greul văduviei, ca una care a trăit cu dor neîmplinit, pe pământ, după înălțarea Domnului la cer. Pentru că ea dorea să fie pe veci cu Fiul ei.

De aceea, Biserica nu trebuie să fie plină doar de familii cu copii în brațe, ci și de soți fără copii și de tineri și de maturi și de monahi și de văduvi. Biserica trebuie să fie ca un câmp plin de flori diverse și trebuie înțeleasă și respectată ca atare: ca o diversitate umană care se adună împreună, pentru că au valori și trăiri comune.

Orice uniformizare a Bisericii și a societății este un atentat la adresa Bisericii și a societății. Noi trebuie să ne respectăm diversitatea personală și să învățăm unii de la alții, pentru că numai așa vom fi mai mult și nu mai puțin.

Astăzi soția mea, Preoteasa Gianina Maria-Cristina, împlinește 39 de ani, și îi doresc să se bucure de multă pace, bucurie și sfințenie și pe mai departe, în viața ei, pentru că mai avem foarte multe lucruri de făcut împreună! Iar dumneavoastră, tuturor celor care astăzi vă serbați ziua patronimică, vă doresc, de asemenea, multă bucurie și pace în tot ceea ce faceți!

Maica lui Dumnezeu, ocrotitoarea și păzitoarea vieții noastre, să ne întărească pe fiecare în parte spre tot lucrul bun și să ne umple de mila și de bunătatea Fiului ei și a Dumnezeului nostru, prin sfintele și preacuratele ei rugăciuni! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 6 septembrie 2016, zi de marți, cu 21 de grade la ora 10.00.

[2] A se vedea: http://www.emag.ro/carti/filter/gen-f1195,cresterea-copilului-v-314853/c.

[3] Viețile Sfinților pe luna septembrie, ed. BOR 1999, p. 133.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 132.

[6] Idem, p. 134-135.

Parimiele lui Salomon, cap. 10, cf. LXX

1. Fiul cel înțelept veselește pe tatăl [său], iar fiul cel nebun [este] întristare maicii [sale].

2. Nu vor folosi vistierii cei fărădelege și dreptatea izbăvește din moarte [δικαιοσύνη δὲ ῥύσεται ἐκ θανάτου].

3. Domnul nu va omorî cu foame sufletul cel drept [οὐ λιμοκτονήσει Κύριος ψυχὴν δικαίαν], dar viața celor neevlavioși o va răsturna.

4. Sărăcia îl smerește pe om [πενία ἄνδρα ταπεινοῖ], iar mâinile celor bărbătoși se îmbogățesc. Fiul certat, înțelept va fi [υἱὸς πεπαιδευμένος σοφὸς ἔσται], și pe cel nebun îl va folosi [ca] slujitor.

5. A scăpat de căldură pe fiul cel cugetător [νοήμων] și stricat de vânt [ἀνεμόφθορος] este la seceriș fiul cel fărădelege.

6. Binecuvântarea Domnului [este] pe capul Dreptului [εὐλογία κυρίου ἐπὶ κεφαλὴν Δικαίου], iar gura neevlavioșilor o va coperi jalea înainte de vreme [στόμα δὲ ἀσεβῶν καλύψει πένθος ἄωρον].

7. Pomenirea Drepților [este] cu laude/ cu elogii/ cu encomioane [μνήμη Δικαίων μετ᾽ ἐγκωμίων], iar numele neevlavios se stinge.

8. Înțeleptul [cu] inima va primi porunci, iar cel fără de adăpost [la] buzele [lui, ca un] stricat se va tulbura.

9. Care merge cu simplitate, merge nădăjduind, iar cel care strâmbă căile lui se va cunoaște.

10. Cel care face semn [cu] ochii cu vicleșug adună oamenilor dureri, iar cel care mustră cu îndrăzneală face pace [εἰρηνοποιεῖ].

11. Izvorul vieții [este] în mâna Dreptului și gura neevlaviosului o va acoperi pieirea.

12. Ura ridică biruința și pe toți cei care nu sunt gâlcevitori îi va acoperi prietenia,

13. care din buze scoate înțelepciune [și cu] toiag îl bate pe omul fără inimă [ῥάβδῳ τύπτει ἄνδρα ἀκάρδιον][1].

14. Înțelepții vor ascunde simțirea și gura ne- chibzuitului se apropie de pieire.

15. Dobândirea bogățiilor [este] cetate tare și sărăcia [este] pieirea neevlavioșilor.

16. Faptele Drepților fac viață și păcatele [sunt] roadele celor neevlavioși.

17. Căile cele drepte ale vieții păzesc învățătura și învățătura care nu este desăvârșită rătăcește.

18. Buzele cele drepte acoperă vrăjmășia [ἔχθραν], iar cei care aduc în față ocări sunt foarte nebuni [ἀφρονέστατοί].

19. Din multa vorbire nu vei scăpa de păcat [ἐκ πολυλογίας οὐκ ἐκφεύξῃ ἁμαρτίαν], iar chibzuindu-ți buzele cugetător vei fi [φειδόμενος δὲ χειλέων νοήμων ἔσῃ].

20. Argint lămurit [este] limba Dreptului, iar inima celui neevlavios se va sfârși.

21. Buzele Drepților le știu [pe] cele înalte [χείλη Δικαίων ἐπίσταται ὑψηλά], iar cei nebuni în nevoie[2] mor.

22. Binecuvântarea Domnului [este] pe capul Dreptului. Aceasta îmbogățește și nu are să se adauge lui mâhnire în inimă.

23. Cel nebun face rele în râs [ἐν γέλωτι], iar înțelepciunea omului naște gândirea [ἡ δὲ σοφία ἀνδρὶ τίκτει φρόνησιν].

24. În pieire se poartă cel neevlavios, dar pofta Dreptului [este] primită.

25. Trecând viforul, se nimicește cel neevlavios, iar Dreptul abătându-se [de la rău] se mântuiește întru veac.

26. Ca agurida vătămătoare dinților și [ca] fumul [vătămător] ochilor, așa [este] fărădelegea celor care se folosesc de ea.

27. Frica Domnului adaugă zile și anii celor neevlavioși se vor împuțina.

28. Veselia întârzie celor Drepți [ἐγχρονίζει δικαίοις εὐφροσύνη], dar nădejdea celor neevlavioși se nimicește.

29. Fortăreața [ὀχύρωμα] celui Cuvios [este] frica Domnului și zdrobirea celor care lucrează cele rele.

30. Dreptul [în] veac nu va renunța, iar neevlavioșii nu vor locui pământul.

31. Gura Dreptului picură înțelepciune și limba celui nedrept va pieri.

32. Buzele oamenilor Drepți picură haruri [χείλη ἀνδρῶν Δικαίων ἀποστάζει χάριτας], iar gura celor neevlavioși se întoarce [de la cele bune].


[1] Sintagma ἄνδρα ἀκάρδιον este unică în LXX.

[2] În lipsă, în sărăcie.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [26]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

În numai trei ani, activitatea de restaurare întreprinsă de Antim în eparhia Râmnicului este remarcabilă. Ca şi la Snagov noul episcop va fi început reparaţiile chiar cu clădirile Episcopiei râmnicene, întrucât el însuşi mărturiseşte, la fel ca şi în cazul şederii la Snagov: Ce am lucrat şi acolo (nu atât din veniturile casei), cât, iară, din osteneala şi sudoarea feţii mele, iaste fanaron tis pasi [vederat tuturor][1]. Vorbeşte deci, ca şi în cazul anterior, de o realitate evidentă tuturor, care a fost posibilă prin prezenţa sa benefică. Cel care a remarcat acest lucru afirmă că nu s-au păstrat aceste dovezi din cauza unui incendiu petrecut în 1737, în care au ars clădirile Episcopiei datând din secolul XVI[2].

Emil Nedelescu face o observaţie importantă din mai multe puncte de vedere şi anume că, într-una din predicile lui Antim, la Sf. Nicolae, acesta mulţumea domnitorului pentru contribuţia sa la refacerea unei biserici cu hramul Sf. Nicolae. Fragmentul la care se face referire este următorul: Iar eu plecându-mi capul cu cucerie, mă rog Împăratului celui din nălţime şi a toate Ţiitoriului Dumnezeu ca, cu rugăciunile cele fierbinţi ale acestui preacuvios păstor, să dăruiască luminatului domnului nostru viaţă pacinică şi norocită, cu întreagă sănătate şi biruinţă asupra vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi. Şi pentru această puţinică osteneală şi cheltuială trecătoare ce au făcut întru lauda lui Dumnezeu şi întru cinstea Sfântului, de au împodobit această sfântă casă, după viaţa a mulţi ani fericiţi să-i facă odihnă la Împărăţiia Ceriului şi să-i dăruiască bunătăţile cele vecinice şi de-a pururea stătătoare [3].

În opinia autorului amintit, o biserică importantă cu hramul Sfântului Nicolae nu poate fi decât biserica episcopală din Râmnicu-Vâlcea. Întrucât în fragmentul citat nu există o formulă de adresare directă către domnitor – precum în alte predici –, concluzia firească este că acesta nu era de faţă în această ocazie importantă, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost vorba de o biserică din Bucureşti sau Târgovişte, cu atât mai mult cu cât nu poate fi vorba de o astfel de biserică, deoarece catedrala Mitropoliei bucureştene are un alt hram.

Acceptarea acestei ipoteze pune însă în discuţie datarea predicilor, pe care cea mai mare parte a exegeţilor le consideră ca fiind rostite după suirea lui Antim Ivireanul în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. Personal, această ipoteză ni se pare foarte plauzibilă. Vom mai discuta însă asupra acestui subiect.

Cert este faptul că şi la Râmnicu-Vâlcea Antim a făcut operă de refacere şi restaurare a lăcaşurilor Episcopiei. Din eparhia sa mai făceau parte însă şi alte biserici şi mănăstiri importante, unele foarte vechi, adevărate comori ale Bisericii şi culturii noastre, care necesitau reparaţii. Una dintre acestea era ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, a cărei pisanie mărturiseşte: „lipsindu-se de podoaba ei cea dintâi, pentru mulţimea anilor, au luat iară această înfrumuseţare, precum se vede, de cei ce s-au îndurat, în zilele prea luminatului domn Io Constandin Basarab Voevod, fiind mitropolit Ţării Româneşti Kyr Teodosie şi ostenitoriu Kyr Anthim, episcopul Râmnicului, leat 7215 (1706-1707), în egumenia preacuviosului Kyr Mihail”[4].

Antim va fi contribuit material în parte la această operă de restaurare, dar şi direct, prin prezenţa şi sfaturile sale preţioase în materie de artă şi pictură. Pictura bisericii a fost lucrată de Preda zugravul şi fiii săi, pe care Antim îi va solicita şi la  Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, ctitoria sa din Bucureşti. În calitate de episcop al Râmnicului, el a supravegheat îndeaproape lucrările, rezultatele fiind de excepţie: „Într-adevăr, pridvorul deschis, adăugat în acea vreme bisericii Coziei, rămas până în zilele noastre, care cu puţin se deosebeşte de corpul bisericii, a fost lucrat cu atenţie şi măiestrie, aşa încât denotă un meşter iscusit. Asemenea şi pictura bisericii…”[5].

Tot Emil Nedelescu presupune că Antim s-a îngrijit de Mănăstirea Cozia şi după ce a devenit mitropolit: „El va fi contribuit poate, după plecarea de la Râmnic în scaunul mitropolitan şi la lucrările întreprinse de arhimandritul Ioan de la Hurezi în Mănăstirea Cozia, când, prin anii 1700-1710, reface aripa de nord a clădirilor mănăstirii şi ridică paraclisul în colţul de miazănoapte. Cu ocazia restaurărilor făcute la Cozia în anii noştri, s-a descoperit între ctitorii paraclisului şi chipul lui Antim Ivireanul, un rest de pictură în frescă”[6].

Între 1702 şi 1711 s-au făcut lucrări de „înfrumuseţare” şi la Mănăstirea Cotmeana, care era metoc al Mănăstirii Cozia şi la acest efort va fi participat şi episcopul şi ulterior, mitropolitul Antim, prin sprijinirea celui ce a întreprins lucrările de restaurare propriu-zise, egumenul Partenie, care, după cum arată pisania, „neavând podoabă sfânta biserică… o au înfrumuseţat cu tâmplele, cu icoanele, cu fereştile şi cu uşa şi câte se văd înoite, dintru osteneala lui (a lui Partenie – n. E. Nedelescu) şi a celor ce s-au îndurat (…) în zilele lui Io Constandin Basarab Voevod, fiind Mitropolit Kyr Antim m(e)sta aprilie 9 zile, văleat 7219 (1711)”[7].

La Mănăstirea Govora se află ceea ce este îndeobşte considerat cel mai vechi şi mai autentic portret al lui Antim Ivireanul[8]. Probabil că el a avut o contribuţie importantă şi la refacerea acestui lăcaş, care a fost restaurat între 1700-1711, de egumenul Paisie. „Antim Ivireanul, ca episcop al Râmnicului, şi aici va fi fost ostenitor cu sfătuirea şi cu îndemnul. Astfel se explică păstrarea stilului epocii în care a fost făcută biserica, precum şi caracterul picturii în frescă. Lucrările de la Govora, mai ales zugrăveala, s-au terminat după plecarea lui Antim la Râmnic. Chipul său a fost zugrăvit aici cu indicarea noului său rang, înaintea şi împreună cu episcopul locului, Damaschin.”[9] Mănăstirea Govora era ctitoria lui Radu cel Mare din secolul al XV-lea.

Chipul lui Antim se mai află pictat şi în biserica Mănăstirii Feldeleşoiu, lângă Râmnicu-Vâlcea – tot metoc al Mănăstirii Cozia –‚ ctitorie a mitropolitului Varlaam, terminată în anul 1700, dar pictată în vremea păstoririi lui Antim ca episcop la Râmnic; precum şi în biserica de la Strehaia, ctitorie a boierilor Craioveşti, refăcută de Matei Basarab în 1645, căreia Constantin Brâncoveanu i-a reînnoit zidurile şi a cărei pictură a fost executată probabil în timpul episcopatului lui Antim, mărturie fiind portretul său[10].

În această perioadă în care el a fost episcop de Râmnic a fost refăcută şi biserica Mănăstirii Surpatele de către Doamna Maria Brâncoveanu, ctitorie a boierilor Buzeşti, pe care probabil a şi sfinţit-o, pentru că reconstruirea s-a făcut din temelie[11].

Constantin Brâncoveanu a ctitorit Mănăstirea Hurezi între 1705-1706, fiind pictată trapeza, de către acelaşi zugrav Preda, împreună cu fiii săi, pe care l-am pomenit la Cozia, beneficiind probabil de îndrumările lui Antim[12]. În 1706, acesta a întreprins şi lucrări de refacere a Schitului Ostrov de la Călimăneşti, rezidind clădirile din jurul bisericii, ctitorie a Doamnei Despina din 1522, soţia lui Neagoe Basarab [13].

Mănăstirea Polovraci a fost de asemenea restaurată tot de egumenul Ioan de la Hurezi, începând cu anul 1700 şi continuând în vremea lui Antim, fiind metoc al Mănăstirii Hurezi iar în 1708 s-a terminat restaurarea bisericii din Hotărani, lângă Caracal, datând din 1588[14]. E foarte probabil ca Antim să fi târnosit biserica Adormirii Maicii Domnului din Işalniţa, lângă Craiova, în 1706 şi, de asemenea, să fi sprijinit construirea bisericii din Vădenii Gorjului, ridicată între 1700-1710, ctitorie a lui Cornea Brăiloiu, a cărui familie era apropiată prin aceleaşi idealuri antiotomane de Antim Ivireanul[15].

Fie că a supravegheat, fie că a ajutat cu sfaturi, fie că a sfinţit biserici noi sau pe cele rezidite şi restaurate, Antim Ivireanul a sprijinit din plin procesul de refacere a bisericilor şi mănăstirilor din eparhia sa, multe de o inestimabilă valoare pentru patrimoniul naţional.

În beneficiul Episcopiei Râmnicului Antim a desfăşurat şi o activitate bogată gospodărească, similară celei de la Snagov, reglementând situaţia unor terenuri aparţinând mai de mult Episcopiei sau cumpărând altele. Astfel, a cumpărat – numai într-un singur caz a făcut schimb de terenuri, dar tot în profitul Episcopiei – moşii sau părţi de moşii la Bojoreni, Mihăeşti, Gârdeşti, „un loc… în câmpul Râmnicului din sus”, precum şi moşia Dos. În afară de aceste terenuri, pentru care au fost întocmite acte ce se mai păstrează încă în Arhivele Statului, Antim a cerut voievodului să reglementeze situaţia moşiei Mihăeşti, care aparţinea Episcopiei râmnicene, dar hotarele sale erau încălcate de vecini, iar domnitorul a trimis doisprezece boieri hotarnici, care au cercetat „zapisele” şi au stabilit dreptul fiecăruia.

O mică parte din moşie, care nu aparţinea Episcopiei, a fost şi ea cumpărată de Antim, după cum am spus mai sus. Acesta a primit şi a sporit averea episcopală prin închinarea moşiei Hărseani, de către proprietarii acesteia, iar în ce priveşte moşia de la Bohan, marele ban Constantin Ştirbei stabileşte printr-un act, că jumătate din ea aparţinea de drept Episcopiei – care o cumpărase din 1680 –, la cererea lui Antim, care intrase în litigiu cu urmaşul unuia dintre vânzători.

Fiecare dintre aceste terenuri au devenit „moşie ohabnică şi stătătoare în veaci” – după cum era formula uzuală la acea vreme –‚ aparţinând Episcopiei, prin grija neobositului său păstor[16]. Astfel încât, cei care l-au acuzat de proastă gestionare a banilor sau de acumulare de datorii, erau, în mod evident, rău intenţionaţi şi nedrepţi.

Ca mitropolit, Antim, pe lângă epuizantele sale îndeletniciri ca păstor, orator şi tipograf, a continuat să se ocupe şi de treburile gospodăreşti ale întregii Mitropolii a Ungrovlahiei, de data aceasta, reuşind să administreze cu înţelepciune veniturile şi proprietăţile Bisericii pe care o păstorea.

În acelaşi an în care a fost înălţat în această treaptă, Mitropolia a beneficiat de o danie importantă – o întărire, de fapt, a unei danii mai vechi – din partea Bălaşei Săcuianu, văduva clucerului Badea Bucşan şi fiica marelui ban Neagoe Săcuianu, care, „ajungându-mă grea boală şi temându-mă de moarte şi neavând coconi”[17], a reafirmat închinarea către Mitropolia târgovişteană a moşiei satului Săcuiani, împreună cu biserica din sat – aceasta din urmă spre a deveni metoc al Mitropoliei –, „cu casele şi cu toate namestiile”[18], întrucât la acea biserică odihneau părinţii săi şi ea însăşi dorea să fie înmormântată acolo, făcându-li-se pomenirea veşnică atât la biserică, cât şi la Mitropolie. Bălaşa mai dăruieşte „moara de aicea den sat cu 2 roate”, „viea mea den Dealul Răzvadului, cari iaste pre moşiia mănăstirii Dealul cu 3 tocitori şi cu 4 buţi”, „40 de măci da stupi”[19], precum şi „alte danii: zeci de boi, vaci, iepe, tingiri, călcători, tipsii, saci, tocitori, călcători mai mici, chile de grâu, de orz şi mei”[20] şi „15 suflete de ţigani”[21].

Această danie s-a făcut la 12 iunie 1708[22]. În acelaşi an, la 25 mai, Mitropolia cumpăra „o ţigancă anume Muşa şi o copilă a ei, Tudoara”, de la Chiriţă băcanul şi de la soţia acestuia[23].

În toamnă, pe 29 octombrie, Antim cumpără de la diaconul Stan Bragheş „trei funii şi jumătate, pe lângă proprietatea mitropoliei” dintr-o moşie în apropiere de Târgovişte, precum şi „casa împreună cu un grajd”, de la acelaşi diacon[24], iar pe 8 decembrie „cumpără vii în Dealul Piteştilor de la Neacşi cupeţul, care, la rândul său, le achiziţionase anterior de la mitropolitul Varlaam[25] – putem spune deci că le „recuperează”.

O scrisoare din 9 decembrie 1708, de la Şerban Ştirbei slugerul, în calitate de „fin sufletesc” al lui Antim, îl anunţa pe mitropolit de îmbolnăvirea sa bruscă şi că „de mi să va întâmpla sfârşit, eu las toată socoteala asupra Sfinţii tale şi la sufletul Sfinţii tale, şi iape, şi oi, şi stupi, toate las Sfintei Mănăstiri, pentru sufletul mieu şi a jupăneasăi meale” şi „las Sfintei Mănăstiri să se mai lucreze chilioare împrejur. Şi mai am şi cărămida gata 2000 şi banii gata 2 pungi de bani”[26], mănăstirea respectivă fiind la Dideşti, în Teleorman, ctitorită de el şi închinată acum Mitropoliei[27]. Prieten al mitropolitului şi fiul său duhovnicesc, Şerban Ştirbei îi dăruieşte şi „satul Sălătrucul de sub Muntele Cozia, judeţul Argeş, cu munţi, vii şi ţigani spre veşnica lui şi a jupânesei sale pomenire”[28].

Anul următor, egumenul de la Cozia, Mihail, împreună „cu tot soborul Sfintei Mănăstiri”[29] şi cu Ştefan, egumenul Mănăstirii Trivalea, metoc al Coziei, îi vând mitropolitului Antim „nişte părăsişti de vii în Dealul Piteştilor în gura văii Izvoarilor”, tranzacţia făcându-se pe 23 ianuarie[30].


[1] Opere, p. 228.

[2] Cf. Pr. Emil Nedelescu, Contribuţia lui Antim Ivireanul la restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri din Eparhia Râmnicului Noul-Severin, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 821.

[3] Opere, p. 139.

[4] Cf. N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, Bucureşti, 1905, vol. I, p. 175, apud Pr. Emil Nedelescu, art. cit., p. 822.

[5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Cf. Ibidem.

[8] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, art. cit., p. 792.

[9] Pr. Emil Nedelescu, art. cit., p. 822-823.

[10] Cf. Idem, p. 823-824.

[11] Cf. Idem, p. 823 şi Niculae Şerbănescu, art. cit. supra, p. 791.

[12] Cf. Pr. Emil Nedelescu, art. cit., p. 823.

[13] Cf. Ibidem. [14] Cf. Ibidem. [15] Cf. Ibidem.

[16] A se vedea, pentru toate aceste informaţii, Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, art. cit., p. 787-791 şi idem, Documente din timpul păstoriei Mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-851.

[17] Cf. T. G. Bulat, Din preocupările gospodăreşti ale Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 987.

[18] Cf. Ibidem. [19] Cf. Idem, p. 988. [20] Ibidem. [21] Ibidem.

[22] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 256, nota 134.

[23] Cf. T. G. Bulat, art. cit., p. 988.

[24] Cf. Ibidem. [25] Cf. Idem, p. 988-989. [26] Cf. Idem, p. 989.

[27] Cf. Ibidem. [28] Ibidem. [29] Idem, p. 990. [30] Cf. Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno