Zi: 6 septembrie 2016

Iubiții mei[1],

de ce există atât de multe cărți pe piață despre graviditate, naștere și creșterea copiilor? Pentru că viitoarele mame nu au relații bune cu mamele lor sau pentru că desconsideră modul în care mamele lor le-au crescut și educat.

Și când viitoarea mamă nu are relații bune cu mama ei, înseamnă că e pe cont propriu. Trebuie să facă toate de una singură. Iar cum ea nu are experiență, trebuie să apeleze la prietene sau la cărți. Iar dacă nu are nici prietene sau nici prietenele nu sunt de încredere, învață totul din cărți și de la medicul care o pregătește pentru naștere.

Însă, dacă își desconsideră mama, dacă ea crede că mama ei are metode învechite de a crește copiii, apelează din nou la cărți, învățând un mod de a se raporta la copii care nu e specific românesc. Pentru că cele mai multe cărți pe acest palier sunt traduceri din alte limbi[2].

Am stat și m-am gândit adesea, ce aș fi fost eu dacă aș fi avut o bonă…germană sau thailandeză, cum se practică azi în familiile cu bani, înstărite? Aș fi ajuns un om modificat interior din primii ani de viață. Nu aș mai fi înțeles și simțit românește lucrurile, ci nemțește sau thailandez. Pentru că omul care te crește, se imprimă în tine.

Însă în mine s-a imprimat bunica mea, Floarea, femeia care m-a crescut de la două săptămâni, deși mama mea locuia în aceeași curte cu bunicii mei. Mama își vedea de serviciu, se ducea și se întorcea de la serviciu, dormea, își trăia tinerețea…pe când mama tatălui meu, bunica mea, și-a dăruit viața ei mie și m-a crescut zi și noapte, efectiv, până când am plecat la Seminar și apoi, în mod mai diminuat, până când m-am căsătorit.

Iar ea mi-a dăruit mie, din ființa ei, în fiecare zi, câte ceva, după cum eu, pe fiecare zi, i-am dăruit ei câte ceva. Amândoi ne-am schimbat interior unul pe altul, pentru că ea m-a crescut și educat și eu am ajutat-o să înțeleagă altfel viața, prin vioiciunea, ascultarea, înțelepciunea și scopurile mele înalte în viață. Pentru că eu nu eram ca cei doi copii ai ei, care niciunul nu a avut aspirații prea mari.

Pentru că mamaia Floarea a înțeles din primii mei ani de viață că sunt un dar de la Dumnezeu, că sunt un om special, un copil matur, și s-a comportat cu mine ca atare. Spre exemplu: ea nu mă întreba dacă am fost sau nu la școală, pentru că știa că eu nu lipsesc de la școală, ci ea mă întreba ce vreau să îmi facă de mâncare. Pentru că ea știa, că eu, ca elev, nu am nevoie de dădăceli, de rechizitorii, de înfricoșări, ci de un cadru familial în care să mă simt bine. Iar mâncarea, liniștea și libertatea interioară și de mișcare formează cadrul propriu pentru un elev ca să se dezvolte și să învețe.

Eu ceream bani, primeam bani, mă duceam și cumpăram ce îmi trebuia și nimeni nu se îndoia de faptul că nu am cumpărat ceea ce am spus că cumpăr. Pentru că eu cumpăram doar ceea ce am spus că cumpăr. Ambii mei bunici, Marin și Floarea, aveau deplină încredere în mine și ei vorbeau cu mine precum cu un om mare, deși eu aveam 5-6 ani. Mă lăsau acasă…și acolo mă găseau, când se întorceau! Mă duceam la cumpărături, mă întorceam cu ele, și nimeni nu se îndoia că nu am fost atent când le-am cumpărat sau că am venit cu ele neglijent acasă.

Însă, când știam că amândoi bunicii mei sunt acasă, plecam și colindam întregul sat, ajungeam la Vedea, la râu, mergeam la Roșiori, la oraș, mergeam în pădure, căutam să înțeleg lucrurile care mă interesau pe mine și pe acestea le notam. Adică cum arată copacul cutare, cum arată gâza cutare, cum e să privești cerul din fân, cum arată peștii din râu, cum arată strada cutare, cum e să te dai pe derdeluș iarna etc. Eu eram un cercetător, un explorator, un om care vream să mă întâlnesc cu toți oamenii și să îi cunosc. Singurul lucru pe care mi-l spuneau bunicii mei era ora mesei. La ora 7 sau 8 seara, noi mâncam câte trei. Aceasta era masa care ne unea, pe care o mâncam împreună. Dimineața nu mâncam, prânzul la mine varia de la caz la caz, în funcție de ce ore aveam sau de cât efort depuneam, dar masa de seară era întrunire de familie. Și eu, la masă, spuneam ce am făcut, ce am înțeles, pe unde am fost, îi binedispuneam cu glume, cu jocuri, cu gânduri inteligente, mimam diverse gesturi și cuvinte ale oamenilor…pentru că doream să avem mese vesele. Și aveam mese vesele, pline de entuziasm copilăresc.

Însă, când m-am convertit și am început să merg la Biserică și când, dintr-un copil matur, am devenit și mai matur, apoftegmatic și ascetic, și am început să le vorbesc cu entuziasm despre Dumnezeiasca Scriptură, despre istoria Bisericii, când am început să mă rog, să postesc, să cânt la strană, să fac împreună cu Părintele Ștefan Înmormântări, Cununii, Botezuri…bunicii mei nu mai m-au înțeles. Pentru că ei nu erau oameni instruiți teologic, dar, în adâncul ființei lor, nici nu erau necredincioși.

Și au început certurile, polemicile…nu înțelegeau de ce trebuie să dau la Seminar…și de ce nu vreau să mă duc să mă fac inginer…iar eu eram singur și trebuia să lupt împotriva bunicilor mei și a părinților mei, părinții mei fiind demonic de vehement împotriva ideii de a fi preot. Însă eu m-am dus la Seminar nu pentru a fi preot, ci pentru a învăța teologie. Lucru care, pe ei, îi enerva teribil. Pentru că am început să par „un idealist” în fața lor…un om care nu știu „cât de grea e viața” și „cât de perverși sunt oamenii”, adică unul care nu îmi vreau binele.

Preocupările mele literare și artistice, faptul că m-au văzut scriind ore întregi, citind ore întregi, pictând și sculptând în lemn sau în piatră…i-a băgat și m-ai mult în ceață. Însă, paradoxal, bunicii mei au înțeles mai bine latura mea de scriitor și de artist, decât latura mea de teolog. Bunica mea îmi pregătea pânzele, albindu-le cu vinarom, iar bunicul meu îmi cumpăra lemn pentru postamentele tablourilor mele. Am folosit pietre de diverse forme și lemn de nuc pentru arta mea.

Însă durerea mea era vie…Pentru că eu îi doream pe toți pentru Dumnezeu. De aceea am început o polemică continuă cu ei, pe diverse teme, punându-i toată ziua în încurcătură.

Suferința de ani de zile a bunicului meu, în urma unui accident, l-a schimbat enorm interior. Iar eu m-am rugat cu voce tare lângă ei, am citit cu voce tare din viețile Sfinților și din diverse cărți, chiar dacă, în aparență, ei se făceau că „nu ascultă”. Însă ascultau și…se schimbau continuu!

În așa fel încât, pe patul morții, când l-am convins să se spovedească și să se împărtășească pe bunicul meu, am avut o copleșitoare vedenie, care m-a umplut de lacrimi și de multă bucurie: fața lui s-a umplut de lumină dumnezeiască…și, când a murit, fața lui în coșciug era luminoasă, plină de dulceață dumnezeiască. Pentru că suferința lui și cuvintele mele crezute de el și întoarcerea lui au fost primite de Domnul.

Însă înainte de el, bunica mea s-a convertit prima. Ea m-a urmat la Biserică ani de zile, iar, când am devenit Preot, eu am spovedit-o și împărtășit-o până când a adormit, adică în anii văduviei ei.

După moartea bunicilor mei, cei care s-au căit de păcatele lor au fost părinții mei, cărora acum le sunt Duhovnic. Și v-am mărturisit toate aceste detalii ale vieții mele pentru două motive principale: 1. pentru ca să nu renunțăm niciodată să ne convertim familia la dreapta credință, chiar dacă membrii ei se împotrivesc în chip și fel și 2. pentru ca să subliniez faptul că nașterea și creșterea copiilor se face în familie, pentru ca să se imprime în copii modul nostru de a gândi și de a simți.

Viitoarele mame nu trebuie să își subestimeze și să elimine din ecuația nașterii și a creșterii copiilor propriile lor mame, proprii lor părinți, proprii lor bunici și rude. Pentru că au multe de învățat de la ei. Nașterea și creșterea copiilor nu e „o modă” și nici „o noutate”, iar experiența se învață nu din cărți, ci, în mod direct, de la cei care o au.

Cărțile sunt pentru suprema singurătate. Dar când ai familie, când ai oameni care să îți vorbească despre copii, atunci trebuie să apelezi la ei. Pentru că a ne pleca în fața experienței e o dovadă de mare înțelepciune și, vă asigur, nu are să vă cadă epoleții, dacă apelați la părinții voștri în materie de…creștere a copiilor.

Pentru că creșterea e una, educația e alta și specializarea copiilor e altceva.

A crește copii înseamnă a ști ce să le dai să mănânce, a ști ce nu îi îmbolnăvește, cum trebuie să îi adormi, să îi legeni, să îi plimbi…să îi lași să crească armonios.

A educa copii înseamnă a-i învăța să meargă, să vorbească, să gândească, să iubească, să se raporteze la oameni și la animale și la plante, să cunoască, să înfăptuiască, să descopere, să se simtă pe propriile lor picioare, să descopere, pe pielea lor, ce înseamnă eșecul și greșeala și păcatul.

A specializa copii înseamnă a-i introduce de mici într-un program de formare intensă. După vocația și aptitudinile lor. Adică a-i da la gimnastică, la pian, la fotbal, la desen, la scris, la învățat pe computer, la limbi străine, la teatru, a-i duce la Biserică etc. Performanțele încep din primii ani de viață. Și dacă vrei să ai o gimnastă de talie mondială în familie sau un pianist celebru, trebuie să investești în ei bani și timp și lecții peste lecții pentru ca ei să ajungă…cineva.

Numai că mulți își reduc maternitatea și paternitatea la a da pe gură copilului să mănânce. Îl șterg la fund, îl culcă…dar nu muncesc la sufletul lui, al copilului pe care îl au în brațe. Pentru că copilul, de când e el în uterul mamei, trebuie dus la Biserică, mama trebuie să se împărtășească des, la fel, când se naște copilul, copilul trebuie împărtășit des după Botez. El trebuie să asculte muzică bună, cu el trebuie să comunici ca și cu un adult, la modul serios, lui trebuie să îi citești cărți sfinte, poezie, istorie, lui trebuie să îi explici, pe el trebuie să îl iubești…pentru ca să îl educi. Adică să îl schimbi după tine, după sfaturile tale.

Unii, e drept, nu au bani pentru a-și specializa copiii. Iar cei care au bani, adesea, nu au copiii pentru…lucruri mari. Căci performanța nu se poate face cu forța, ci punând în mișcare forța interioară, determinarea, dorința copilului să facă excelență.

Însă Dumnezeu dă fiecăruia daruri după inima omului. Și cei care au copii, văd în felul lor lucrurile. Dar și cei care nu au copii, văd în felul lor lucrurile. Pentru că chemarea fiecăruia e alta. Dumnezeu, pe fiecare, ne cheamă la o altfel de viață. Pentru că El nu standardizează oamenii, nu îi face pe toți la fel, și nici noi nu trebuie să uniformizăm lucrurile și oamenii.

Spre exemplu, ar fi o mare greșeală, ca eu să vă cer ca dumneavoastră să veniți într-o anumită haină, cu o anume culoare la Biserică. Aș vedea numai negru sau alb sau verde în fața ochilor și același fel de material. Însă, când Biserica e plină de diverse culori, de diverse haine, atunci ea este ca un câmp plin de diverse flori.

Tot la fel, ar fi o mare greșeală, dacă s-ar cere preoților ca ei să slujească numai într-o anume culoare. Adică toți să aibă aceeași culoare și formă a veșmintelor. Pentru că atunci când eliminăm diversitatea veșmintelor, e semn că vrem să eliminăm și diversitatea interioară a oamenilor. Adică vrem ca oamenii să fie toți la fel, să facă aceleași lucruri, să dorească aceleași lucruri.

Însă oamenii nu sunt toți la fel, ci fiecare e un unicat. Ce face unul, nu face celălalt. Și tocmai de aceea pastorația noastră, adică raportarea preotului la credincioși, trebuie să fie personală și unică cu fiecare în parte. Fiecăruia trebuie să îi spui altceva. Fiecăruia trebuie să îi spui pe măsura lui. Fiecărui credincios în parte trebuie să îi vorbești din mijlocul nevoilor și al așteptărilor lui. Adică niciodată nu trebuie să vorbim „lucruri generale”, niciodată lucruri care „nu au de-a face” cu omul ca atare.

Ci întrebarea lui, a omului, trebuie să aducă un răspuns direct, imediat, pe sufletul omului, din partea preotului. Pentru că preotul trebuie să vorbească punctual și nu să bată câmpii. Tocmai de aceea se pierde mult timp, pentru că preoții, cât și credincioșii, nu se referă la problemele lor, la probleme lor punctuale, ci se pierd în perorații, în divagații, în amintiri, în plictisiri. Când, dimpotrivă, sfaturile pentru credincioși ar trebuie să fie ca slujbele Bisericii: dinamice, clare, concise. Ecteniile sunt clare. Așa ar trebui să fie și sfaturile pe care le dăm! Dar pentru ca ele să fie clare, trebuie să facem muncă de cercetare înainte ca să le dăm. Trebuie să verificăm datele. Trebuie să știm să vorbim pe scurt, ca pe Twitter. Căci astfel și noi informăm și folosim oamenii și ei înțeleg ceva concis.

De ce am început cu discuția despre mame, educație și comunicare? Pentru că praznicul de azi este despre cea mai frumoasă Mamă a planetei, despre Născătoarea de Dumnezeu, Maria, Stăpâna noastră. O Mamă paradoxală, unică, nespus de frumoasă și de sfântă, pentru că ea e și Maică și Fecioară.

Dar, în același timp, praznicul ne vorbește și despre familia ei cea sfântă. Despre tatăl ei, Ioachim [Ἰωακεὶμ], și despre mama ei, Anna [Ἄννα]. Dar praznicul de azi e și despre pericolul uniformizării în viața socială și religioasă. Pentru că poporul evreu considera familia fără copii drept o familie…lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu. Căci ei spuneau că soții nu au rodit prunci pentru că au păcate tăinuite[3]. Însă a naște prunci…e darul lui Dumnezeu! Dar tot darul lui Dumnezeu e să nu poți naște prunci…dar să naști fii duhovnicești, prin educație și prin sfătuire.

Iar dacă nu înțelegem acest lucru, că a naște și a nu naște e în mâna lui Dumnezeu, suntem niște extremiști care vrem să uniformizăm societatea umană, ca și evreii de odinioară, care i-au îndurerat nespus pe Sfinții Părinți Ioachim și Anna. Pentru că a nu avea sămânța bună sau a avea un defect la organele reproducătoare și pentru asta soții sunt sterpi, e totuna cu a avea 6 degete la o mână în loc de 5, cu a avea cocoașă sau a nu avea vedere din naștere.

Dacă așa te naști, cu ce ești tu de vină? Dar dacă accepți situația, atunci ești un om înțelept. Pentru că nu te mai complici medical să faci copii, dacă tot nu poți.

Însă arhiereul zilei le-a spus celor doi părinți că nu le primește darurile la templu, pentru că nu au copii[4]. E ca și cum aș spune: „Eu nu vă primesc pomelnicul și prescura, pentru că nu aveți copii!”. Sau: „Eu nu vă împărtășesc, pentru că voi nu aveți copii!”.

Însă intimitatea o judecă Dumnezeu, pe când noi nu trebuie să dorim să trăim într-o lume monocoloră cu forța. Iar dacă există oameni care aleg să își schimbe sexul, să se travestească sau să aibă relații sexuale nefirești cu un partener sau cu mai mulți, e alegerea lor, de care vor da socoteală în fața lui Dumnezeu, însă noi nu avem dreptul să îi excludem din societate. Noi trebuie să ne vedem de credința, de familia, de viața noastră curată, eclesială, dar trebuie să știm faptul că Dumnezeu dorește și mântuirea lor, că El dorește mântuirea tuturor și nu numai pe a noastră. Și că noi suntem datori să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor, chiar dacă mulți dintre ei sunt vrăjmașii noștri, eretici, păgâni sau sataniști. Că trebuie să ne rugăm pentru ei și să dialogăm cu ei, pentru ca să vadă și o altă parte a realității.

Pentru că oamenii păcătoși cred că viața e numai muzică, sex, bani, călătorii, cumpărături, distracții. Iar noi le putem arăta că viața e mult mai largă, mult mai cuprinzătoare, că ea constă în mult mai multe lucruri decât crede mentalitatea seculară și că, în mod esențial, viața e pentru sfințenie, adică pentru relația veșnică cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui.

Căci una e să știi că mănânci, bei, furi, vinzi…dar trăiești 50, 80, 90 de ani…și după aia vine un Iad de toată frica și cutremurul…și alta e să știi că moartea este doar o ușă de intrare în veșnicie, și că, după moartea creștină, urmează Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică. Lucrurile, în mod evident, stau altfel…și mintea omului e alta, când el știe că se pregătește pentru Rai.

Însă, în comparație cu soteriologia protestantă, unde „mântuirea” se obține prin lene, prin inactivitate, pentru că Hristos „a făcut totul pentru tine și în locul tău”, iar tu nu trebuie să faci altceva decât să crezi și să te botezi, mântuirea ortodoxă e o înaintare continuă în sfințenie, o trăire continuă în slava lui Dumnezeu, fără ca să ai vreo certitudine sigură asupra mântuirii tale. Adică noi putem trăi în credință, ne putem spovedi și împărtăși des, putem face milostenie, putem ierta, putem crede că suntem niște creștini ortodocși „autentici”…dar, când murim, să aflăm că nu suntem mântuiți.

De ce? Pentru că mântuirea e relația continuă dintre Dumnezeu și noi și Cel care decide intrarea noastră în Împărăție Lui este El și nu noi. De aceea, veți găsi mulți Sfinți Părinți în istoria Bisericii, care se considerau mult păcătoși și vrednici de Iad și care nu s-au crezut mântuiți…până când nu s-au văzut intrați în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ei știau că pot cădea oricând, printr-un păcat anume, din relația reală, vie, continuă cu Dumnezeu. Și de aceea ei își acopereau viața de mare sfințenie, nu vorbeau despre ce fac și gândesc, nu vorbeau oricui despre vedeniile și ispitele pe care le aveau, despre marile lor bucurii îndumnezeitoare, pentru că se temeau de cădere, de înșelare demonică, de pierderea mântuirii.

Așa că noi nu putem să ne credem mântuiți cât timp suntem pe pământ, ci vom vedea acest lucru în cer, după judecata lui Dumnezeu. Și dacă nu suntem mântuiți, nu putem să excludem nici pe alții de la mântuire, pentru că suntem în aceeași situație, chiar dacă eu sunt ortodox, iar el e baptist, musulman sau ateu. Ci cu toții trebuie să cerem mila lui Dumnezeu, de care e plin cultul ortodox, pentru că de ea depinde mântuirea noastră.

Căci de mila lui Dumnezeu s-au umplut și Sfinții Părinți Ioachim și Anna, părinții Maicii Domnului! Pentru că ei aveau, atunci când au fost îndurerați și excluși de la templu, 50 de ani de căsătorie[5]. De 50 de ani erau împreună și nu au putut avea copii.

Însă ei au făcut ceva…nebunesc pentru mulți dintre noi: au plecat de la templu, plini de durere și de lacrimi, și au postit și s-au rugat pentru ca…să aibă copii. Căci dacă aveau 50 de ani de căsătorie, atunci aveau 70-80 de ani de viață. Și la o asemenea vârstă, știm cu toții, nu mai putem să naștem copii pe cale naturală.

Numai că cei doi părinți neroditori s-au rugat pentru copii la bătrânețe…iar Sfântul Arhanghel Gavriil a venit și le-a adus o veste…preabucuroasă pentru întreaga umanitate: că suspinele și lacrimile lor au ajuns la Dumnezeu și de aceea vor naște o fiică pe care o vor numi Maria[6]. Și Maica lui Dumnezeu a fost născută, atunci când a voit Dumnezeu, pe cale naturală, prin împreunare sexuală…dar la bătrânețe, atunci când părinții, de obicei, mor și nu nasc fii. Tocmai de aceea nașterea ei a fost minunată. A fost minunată pentru că ea s-a născut fiind vestită de Arhanghelul care o va hrăni în templu și îi va vesti nașterea Domnului din ea, dar și pentru că s-a născut la bătrânețe, dintr-o dragoste matură, cuvioasă, sfântă a părinților ei și nu frivolă.

Și astfel, praznicul ne vorbește despre comunicarea dintre oameni, dar și despre comunicarea dintre Îngeri și oameni și dintre Dumnezeu și oameni.

Căci arhiereul a comunicat cu cei doi părinți…dar nu i-a bucurat, ci i-a aruncat în lacrimi și în durere. Și din acest motiv, nu a fost o comunicare productivă, ci una care îndepărtează de Biserică și de oameni. Căci dacă ierarhia Bisericii, formată din Diaconi, Preoți și Episcopi, nu știu sau nu vor să comunice în favoarea oamenilor, ca să îi instruiască și să îi umple de entuziasm, ei nu fac altceva decât să îi îndepărteze de Biserică. Și acest lucru nu trebuie să se întâmple! Ci, dimpotrivă, atât ierarhia, cât și credincioșii Bisericii, trebuie să comunice, să comunice mult și bine, și prin cuvânt și prin rugăciune, și prin faptă și prin slujire, pentru ca Biserica să fie frumoasă și vie și sfântă în ochii tuturor oamenilor. Pentru că Biserica e vie și când e ocărâtă și când e minimalizată și când e persecutată și când e exclusă din societate. Dar Biserica trebuie să fie vie și atractivă pentru toți oamenii, prin ceea ce spunem și arătăm din viața ei, pentru că toți au nevoie de ea. Căci nu noi avem nevoie de oameni la Biserică, ci oamenii au nevoie de Biserică pentru viața lor. Toți avem nevoie de Biserică, pentru că toți avem nevoie de Dumnezeul Bisericii. Căci de la El e toată slava și sfințenia noastră, toată curăția și bucuria noastră, toată simplitatea și bunăvoința.

Dacă nu ar sta așa lucrurile…totul ar fi o minciună execrabilă, o pierde de timp îngrozitoare. Dacă Biserica nu ar fi plină de slava lui Dumnezeu și dacă ea nu ar fi școala și spitalul și academia în care noi învățăm să Îi slujim lui Dumnezeu dar și oamenilor, da, cu adevărat, ar fi o mare escrocherie! Însă ea este Biserica slavei lui Dumnezeu, ea e sfințenia Lui pe pământ, ea e locul în care murim pentru lume și înviem pentru Dumnezeu și din păcătoși notorii ne facem Sfinți preafrumoși ai lui Dumnezeu.

Căci din Sfinți Părinți de 70-80 de ani s-a născut cea mai curată și mai sfântă și mai frumoasă Mireasă a lui Dumnezeu. S-a născut Preacurata Fecioară Maria. Care, deopotrivă, ne învață și maternitatea, dar și cuvioșia. Căci ea e Mamă și Fecioară, este Născătoarea de Dumnezeu, dar L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, fără ca să îi fie stricată fecioria ei. De aceea, ea îi bucură și pe soții cu copii și pe soții fără copii și pe monahi și monahii, și pe tineri, și pe văduvi și văduve. Ea bucură pe tot omul care vine în lume, pentru că ea îi înțelege și pe părinți și pe soți și pe nevoitorii duhovnicești, dar știe și greul văduviei, ca una care a trăit cu dor neîmplinit, pe pământ, după înălțarea Domnului la cer. Pentru că ea dorea să fie pe veci cu Fiul ei.

De aceea, Biserica nu trebuie să fie plină doar de familii cu copii în brațe, ci și de soți fără copii și de tineri și de maturi și de monahi și de văduvi. Biserica trebuie să fie ca un câmp plin de flori diverse și trebuie înțeleasă și respectată ca atare: ca o diversitate umană care se adună împreună, pentru că au valori și trăiri comune.

Orice uniformizare a Bisericii și a societății este un atentat la adresa Bisericii și a societății. Noi trebuie să ne respectăm diversitatea personală și să învățăm unii de la alții, pentru că numai așa vom fi mai mult și nu mai puțin.

Astăzi soția mea, Preoteasa Gianina Maria-Cristina, împlinește 39 de ani, și îi doresc să se bucure de multă pace, bucurie și sfințenie și pe mai departe, în viața ei, pentru că mai avem foarte multe lucruri de făcut împreună! Iar dumneavoastră, tuturor celor care astăzi vă serbați ziua patronimică, vă doresc, de asemenea, multă bucurie și pace în tot ceea ce faceți!

Maica lui Dumnezeu, ocrotitoarea și păzitoarea vieții noastre, să ne întărească pe fiecare în parte spre tot lucrul bun și să ne umple de mila și de bunătatea Fiului ei și a Dumnezeului nostru, prin sfintele și preacuratele ei rugăciuni! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 6 septembrie 2016, zi de marți, cu 21 de grade la ora 10.00.

[2] A se vedea: http://www.emag.ro/carti/filter/gen-f1195,cresterea-copilului-v-314853/c.

[3] Viețile Sfinților pe luna septembrie, ed. BOR 1999, p. 133.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 132.

[6] Idem, p. 134-135.