Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 23 la Faptele Apostolilor [66]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

†

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a.

***

Dar să revedem cele [ce s-au spus] în legătură cu Cornilios. (Recapitulare)

A trimis, zice, la Ioppi, să-l aducă pe Petros. Era așteptându-i (10, 24): luați aminte cât de încredințat era că Petros va veni cu siguranță. Căzându-i la picioare, s-a închinat (10, 25). Vedeți cum, de fiecare dată, se arată cât de vrednic este el!

(La fel) și famenul, acolo, a dorit ca Filippos să urce și să stea în car (cf. 8, 31), deși nu știa cine era, fără altă introducere (ἐπαγγελίας) în afară de cea dată de Profet. Dar aici, Cornilios a căzut la picioarele lui.

Ridică-te! Și eu însumi sunt om (10, 26). Luați aminte la cât de liber de orice laudă este cuvântul său, în toate împrejurările, și cât de plin de smerenie.

Și, vorbindu-i lui, a intrat (10, 27). Vorbindu-i despre ce? Bănuiesc că [a intrat] în timp ce-i zicea aceste cuvinte: Și eu însumi sunt om.

Observați caracterul smerit (al lui Petros)? Și el însuși arată că venirea lui este lucrarea lui Dumnezeu: Voi știți că este neîngăduit bărbatului iudeu etc. (10, 27-28).

Dar de ce nu a vorbit despre pânza de in? Luați aminte la lipsa lui Petros de toată slava deșartă. Dar faptul că era trimis de Dumnezeu, pe acesta îl spune. Însă despre felul în care a fost trimis nu vorbește acum, [ci] când se ivește momentul necesar.

Întrucât spusese: Voi știți că este neîngăduit bărbatului iudeu a se alătura sau a se apropia de cel străin, adaugă doar: Și [însă] mie Dumnezeu mi-a arătat etc. Nu este aici nicio urmă de slavă deșartă.

Voi știți, zice. Face din cele știute de ei o chezășie pentru el. Dar Cornilios zice: noi toți înaintea lui Dumnezeu suntem de față pentru a asculta toate cele poruncite ție de Dumnezeu (10, 33).

Nu înaintea omului, ci: înaintea lui Dumnezeu. Acesta este modul în care cineva trebuie să-i asculte pe slujitorii lui Dumnezeu. Vedeți mintea lui trează[1]? Vedeți cât de vrednic era el de toate aceste lucruri?

Iar Petros, deschizând gura, a zis: Într-adevăr, înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor (10, 34). Aceasta a spus-o și pentru a se îndreptăți pe sine în fața evreilor care erau prezenți acolo. Căci, fiind pe punctul de a împărtăși acestora (neamurilor) cuvântul [Evangheliei], mai întâi vorbește în mod apologetic.

Deci ce [trebuie să înțelegem]? Fusese el mai înainte un părtinitor[2]? Doamne ferește! Căci și mai înainte fusese tot la fel, după cum a spus [, că]: în tot neamul[3], cel temător de El și lucrător de dreptate este primit de El (10, 35).

La fel zice Pavlos: Însă oricând un neam nu are lege, face prin fire cele ale legii (Rom. 2, 14).

Cel temător de El și lucrător de dreptate –  indică atât învățătura, cât și felul de a trăi – este primit de El. Căci, dacă El nu i-a trecut cu vederea nici pe magi, nici pe etiopian, nici pe tâlhar, nici pe desfrânată, cu atât mai mult, pe cei care lucrează dreptatea [în neamurile păgâne] și care sunt doritori [de cunoaștere și înțelepciune dumnezeiască], nu îi va trece în niciun fel cu vederea.

Atunci, ce răspunzi la aceasta: că sunt, probabil, persoane (ἐπιεικεῖς), oameni blânzi, și care totuși nu vor să creadă?

Iată, tu însuți ai numit cauza: nu vor să creadă. Însă persoana despre care vorbește el nu este un astfel de om, ci omul lucrător de dreptate: adică omul care este virtuos în toate și ireproșabil, când are frica de Dumnezeu pe care trebuie să o aibă. Dar numai Dumnezeu știe dacă cineva este astfel.

Vedeți cum acest om era vrednic de a fi primit, luați aminte cum, imediat ce a auzit [cele spuse de Sfântul Petros], a fost încredințat [de adevărul lor].

Da, dar și acum, zici tu, oricine ar fi încredințat, indiferent cine ar fi. Însă semnele care sunt acum sunt cu mult mai mari decât acelea și mai minunate.

Apoi Petros își începe învățătura și le păstrează evreilor privilegiul nașterii lor. Cuvântul pe care L-a trimis fiilor lui Israil, binevestind pacea (10, 36), nu aducând judecată. [Iar] El a fost trimis și la evrei, și, cu toate acestea, El nu i-a cruțat pe ei. Binevestind pacea prin Iisus Hristos, Acesta este Domnul tuturor: mai întâi vorbește despre El ca fiind Domn și în cuvinte foarte înalte, văzând că are de-a face cu un suflet mai înalt decât [aveau] oamenii obișnuiți și care a primit toate cu toată râvna.

Apoi dovedește că El a fost Domnul tuturor, din lucrările pe care El le-a săvârșit în toată Iudea. Căci voi știți, zice el, lucrul întâmplat în toată Iudea – și, lucrul care este cel mai minunat, – începând din Galilea, după botezul pe care l-a propovăduit Ioannis (10, 37).

Mai întâi vorbește despre izbânda Lui, apoi spune, referindu-se la El: Iisus din Nazaret – de ce, ce piatră de poticnire, acest loc de naștere! – cum L-a uns pe El Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere (10, 38).

Apoi iarăși dovada – cum pare aceasta? – din binele pe care El l-a făcut: Care a mers făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavol. [Arată] și măreția puterii arătate când l-a biruit pe diavol, [dar] și cauza: pentru că Dumnezeu era cu El.

De aceea și evreii au zis aceasta: Știm că de la Dumnezeu ai venit învățător. Căci nimeni nu poate să lucreze aceste semne, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (In. 3, 2).

Apoi, după ce a arătat că El a fost trimis de la Dumnezeu, vorbește mai departe despre aceasta, că a fost ucis, ca să nu-ți închipui ceva absurd.

Vedeți cât de departe sunt [de intenția] de a ascunde Crucea de la vedere, mai mult, cum, la un loc cu celelalte întâmplări [minuni], așază și felul [în care Hristos a murit]?

Și pe Care, zice, L-au ucis, atârnându-L pe lemn. Și L-a dat pe El, adaugă, să fie văzut, nu la tot poporul, ci martorilor pe care mai înainte i-a rânduit Dumnezeu, nouă (10, 39-41): și totuși (Hristos) Însuși i-a ales pe ei. Dar el pune asta, de asemenea, pe seama lui Dumnezeu.

Celor pe care mai înainte i-a rânduit Dumnezeu, zice, nouă, care am mâncat și am băut cu El, după ce El a înviat din morți. Vedeți cum de aici aduce încredințarea Învierii.

Care este motivul pentru care, înviind, El nu a arătat un semn, ci doar a mâncat și a băut? Pentru că Învierea însăși era un mare semn și, în privința aceasta, nimic nu era un semn mai mare decât a mânca și a bea [împreună cu ei].

Pentru a mărturisi, zice el – într-un mod gândit pentru a înfricoșa, astfel încât ei să nu poată să dea înapoi, pe motiv de necunoaștere –, și nu spune: că El este Fiul lui Dumnezeu, ci ceea ce îi înfricoșează cel mai mult pe ei, [și anume:] că este El cel ales de Dumnezeu Judecător al viilor și al morților (10, 42).

Pe Acesta Îl mărturisesc toți Profeții, a lua iertarea păcatelor prin numele Lui toți cei ce cred în El (10, 43). Când prin înfricoșare i-a tulburat pe ei, atunci aduce vorba despre iertare, care nu este grăită de la el însuși, ci de la Profeți. [Astfel încât,] ceea ce este înfricoșător este de la el, [iar] ceea ce este blând [e] de la Profeți.

---

[1] Se referă la trezvia minții, o virtute a judecății duhovnicești, nu la simplul fapt de a fi treaz sau atent.

[2] Dacă acum Sfântul Petros nu mai face deosebiri etnice, între evrei și neamuri, nu trebuie prin aceasta să înțelegem că mai înainte fusese un om nedrept și părtinitor, care ar fi ținut partea evreilor (a celor de un neam și de o credință cu sine) chiar și fără dreptate.

Aceasta este o virtute a Sfinților: că ei nu sunt părtinitori în nicio situație, că judecă după dreptate și nu după neam, demnitate, rasă sau religie.

Sfinții nu se uită numaidecât la cei care se numesc ortodocși, dar nu arată nicio muncă și nicio virtute, ci la oricine care se străduiește să facă lucruri bune, care își dezvoltă talentul/ talantul spre binele oamenilor, care arată dărnicie, muncă, suferință și dragoste compătimitoare pentru ceilalți.

Dorința lor de a-i lumina pe oameni nu se arată ca o interferență necuviincioasă în viața altora, ci ca o împărtășire naturală de daruri și înțelepciune, pe care și ceilalți o receptează ca atare. Pe când cei care acționează fracționar și ghetoizant, în numele unei religii sau învățături religioase, nu fac decât să desconsidere darul lui Dumnezeu din oameni și să se considere pe ei singurii „aleși”, cu de la sine putere și îndreptățire, fără ca să arate, cu adevărat, că ei sunt oameni ai lui Dumnezeu și că înțeleg voia Lui.

[3] În orice neam.