Istorie 4. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

Impunerea credinței drept „criteriu ireductibil al intrării în Împărăție” este „un exemplu caracteristic al transformării mesajului hristic în ideologie”[1].

Făptuirea care nu se raportează la Dumnezeu „se irosește într-un pragmatism vid”[2].  Pragmatismul nu e niciodată vid, pentru că ajută cuiva…dar e corect accentul autorului pus pe raportarea la/ pe relația cu Dumnezeu, când vine vorba de fapte ascetice.

Suntem mereu chemați la „reacție vie”[3]. „Logosul [Dumnezeu Cuvântul întrupat] procedează în răspăr cu ideologiile”[4], până într-acolo încât „Își face contra-propagandă. El Se oferă tuturor, dar atrage atenția că drumul alături de El este o cursă epuizantă, o opțiune pentru sacrificiu”[5].

În p. 238 autorul se teme de „alegorizarea arbitrară”. În principiu are dreptate: mulți încearcă să alegorizeze Scriptura, fără experiență mistică la bază.

În fapt însă, din exemplele pe care le dă în p. 238-239, autorul greșește. Pentru că alegorizarea Scripturii sau, mai ortodox spus, înțelegerea duhovnicească multiplă a Scripturii, e pe măsura experienței duhovnicești și a luminărilor primite de la Dumnezeu.

Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul sau comentariile la Vechiul Testament ale Sfântului Chiril al Alexandriei sunt exemple pragmatice despre ce înseamnă plurivalență de sens teologic pentru același nume sau sintagmă teologică.

Constructorul turnului și regele care pleacă la război poate fi Domnul, poate fi omul, poate fi mintea noastră…Lucrurile se judecă contextual în materie de înțelegere duhovnicească. Însă înțelegerile multiple ale unui singur cuvânt scriptural nu se exclud reciproc ci se împacă paradoxal.

Dacă un comentator ar spune că samariteanul milostiv este Domnul, el ar avea dreptate, dacă gândește toată parabola în sensul implicării lui Dumnezeu în viața umanității. Dar dacă samariteanul milostiv ar fi desemnat drept mintea noastră, care se convertește la credință și care se coboară în smerenie și își ajută întreaga ființă, căzută în patimi multe…iarăși nu ar greși, dacă întreaga parabolă ar fi văzută în sensul interiorist al experienței duhovnicești.

Mai pe scurt: problema nu e alegorizarea Scripturii ci mimarea alegorizării! După cum, marea problemă nu e comentariul teologic (pentru că e o mare binefacere pentru oamenii credinței) ci mimarea faptului că ești în stare de un astfel de demers eclesial.

E un semn de mare sfințenie și de mare profunzime teologică, acela ca să poți da mai multe interpretări la un text scriptural și toate să fie valide, toate să fie surprinzător de proaspete.

Cea mai mare nesimțire e însă următoarea: ca, fără a fi om duhovnicesc și teolog profund…să presupui că alegorizezi Scriptura, că o înțelegi profund…propunând tot felul de interpretări ideologizante.

Pentru că adevărata alegorizare/ înțelegere multiplă a unui text sfânt face parte din harisma dumnezeieștii teologii, pe când imaginația debordantă și bolnavă în materie de teologie și de interpretare naște fantezii eretice.

Și se poate observa, din p. 239, același reflex păgubos al autorului, de a nega comentariul multiplu, care e profund teologic și tradițional. Pentru că el dorește „să simplifice” mesajul evanghelic.

Pasajul la care mă refer (din p. 239): (imagine text).

Și în loc să fie mulțumitor pentru comentariul patristic, incalculabil mai profund decât al său, Andrei Pleșu îi consideră „proști”, dintr-un foc, pe trei mari Sfinți Părinți ai Bisericii, după cum se vede în imaginea supra.

Însă mesajul multiplu al Scripturii e tocmai obiectul de studiu al teologului. Dacă nu te simți teolog…e normal să fii exclusivist în materie de interpretare.

Și în ciuda faptului că autorul este un exclusivist în materie de receptare a comentariilor pe surse și un reducționist la idei cadru, tot el se plânge de „interpretările simplificatoare”[6].

Însă fiecare Sfânt Părinte și-a scris iluminările sale dumnezeiești la textele Scripturii sau ale Părinților anteriori. Le-a scris pentru ca să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru ele și pentru ca să fie de folos comunității Bisericii. Însă iluminările unuia nu le exclud pe ale celuilalt. Efortul nostru e de a le sintetiza în mod paradoxal, de a le descoperi sensurile comune și complementare, atâta timp cât toate sunt darul și harul lui Dumnezeu, Care le unește pe toate în Sine.

Mă indispune profund lipsa de subtilitate și de flexibilitate teologică și duhovnicească a Prof. Andrei Pleșu. Și care se manifestă prin încercarea obstinată de a da impresia că „lămurește definitiv” comentariile la parabole, că „din toate câte sunt” dumnealui ne face un pachețel de înțelegere pentru acum.

Mai pe scurt: că e în stare „să explice” și „să simplifice” lucrurile, încât tonele de cărți cu interpretări patristice și teologice să ajungă, în definitiv…un mic sandvici. Pe care cititorul grăbit să îl cumpere, odată cu cartea…și în 300 de pagini să aibă, pe rapid, „toată” teologia parabolelor.

Numai că lucrurile nu se pot spune niciodată pe scurt…și nici în termeni definitivi! Comentariile autentice la Scriptură și Părinți sunt pline de referințe infrapaginale, de erudiție, de subtilitate, de sfințenie…și nu sunt mici pilule pe care le înghiți…într-o pauză de publicitate TV.

„Regretul intens”[7].

Uneori și eu îl văd pe autor, cât și pe alți intelectuali „de marcă” ai României, ca pe niște „somnolenți în propriul lor prestigiu”[8]. Și asta nu pentru că „ar dormi” tot timpul, ci pentru că, cel mai adesea, nu înțeleg „ce se cere” de la ei sau „ce ar trebui să facă” în materie de operă personală.

Sau prestigiul te face amnezic…și îl confunzi cu valoarea recenzabilă. Numai că prestigiul, funcția, recunoașterea în epoca ta sunt apă de ploaie…pentru că pe viitorime o interesează opera ta, ce ai făcut tu pe când ai primit atâția bani, atâtea onoruri, atâtea aplauze…

Da, regretul intens, chiar și în ultima clipă, e un început de mântuire! Numai că opera, opera mare…nu se scrie pe patul morții…