Istorie 4. 50

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a.

***

Cel cu Marin Preda începe în p. 328.

Și autorul începe prin a ne insinua cotloanele pregătirii interviului: „după câteva săptămâni de răspunsuri evazive…acceptarea vine brusc”[1].

Despre Marin Preda, autorul spune: era „un exploziv înclinat spre descărcări instantanee sublimate și anulate”[2].

Și Preda, vorbindu-i despre un roman al său…îi spune faptul că „un scriitor [de roman] trebuie să rămână un povestitor”[3].

Ce altceva ar putea fi? Pentru că în analiză, în reflecție, în fantezie sau în descriere, nu faci altceva decât să povestești realitatea ta interioară.

În p. 333, Preda se confesează în materie de construire a personajelor și afirmă: „eu am învățat să caut izvorul pasiunilor individului în legătura strânsă între pasiunea individuală și problemele sociale contemporane”.

Din p. 334 aflăm că Marin Preda a locuit pe strada Dionisie Lupu din București, la nr. 74 și că a fost „vecin de palier”, de etaj, cu autorul cărții.

Începe al doilea interviu…

Preda considera „vârsta primei tinereți” o vârstă a risipirii[4]. De aici numele romanului său: Risipitorii[5].

În p. 346 vorbește despre „tendința spre universalitate a unei culturi”, pentru că există „nevoia spirituală a omului de a comunica cu ceilalți oameni de pe toate meridianele”[6]. Fapt pentru care onlineul ne satură o nevoie reală a fiecăruia dintre noi: nevoia de comunicare universală cu semenii noștri.

Traducerea, credea Preda, înseamnă „o sărăcire a expresiei”[7] cărții.

În încheierea celui de al doilea interviu, Preda afirmă ceva important pentru totdeauna în materie de carte: „Marea forță creatoare a artei noastre trebuie să se reverse de aici înainte dincolo de formele de expresie…și să găsească forme de expresie care, păstrându-și și [pe] mai departe farmecul inexprimabil al specificului național, să fie totuși covârșite de conținut, și acest conținut să-și caute…nestingherit drumul spre universalitate”[8]. Pentru că numai conținutul care depășește expresia e general valabil.

Ambele interviuri ale lui Marin Preda sunt din 1965[9].

Interviul cu Mihail Sadoveanu începe în p. 375.

Sadoveanu avea niște ochi „de culoare nelămurită”[10]. „Între albastru cețos și verde”[11].

Iar Mihail Sadoveanu era de părere că scriitorul „are nevoie de multă sârguință, energie, de voință puternică. Dar înainte de toate, de răbdare, de multă răbdare”[12]. Pentru că scrisul are ascetismul său.

În iarna lui 1953, el i-a spus autorului că trebuie să fie sobru și curat ca preotul unei discipline sacre când vine vorba de scris[13]. Căci „creația e o mare bucurie. Dar și un mare chin. O coroană de lauri și de spini”[14].

În 1956 i-a dat un interviu autorului, în care i-a spus că în clasa a 5-a de liceu (a 9-a de acum) i-a apărut primele poezii în revista Viața nouă din București[15]. Adică Sadoveanu a început prin a publica poezie…

După care, în aceeași revistă, a publicat două schițe: Dușmanii și O domnișoară binecrescută[16]. A pierdut acele scrieri și le-a „reconstruit din memorie”[17].

A primit sume „foarte mici” de bani pentru colaborările sale la reviste[18].

Iar pe când el era tânăr, „scriitorii aveau diferite slujbe: dădeau lecții, făceau corectură, scriau în locul altora, îndeobște slugăreau flămânzi și dezbrăcați. După câte-mi amintesc, se plătea cu câte 15 lei un foileton cu urmare și cu 20 de lei o nuvelă. Cărțile se tipăreau în tiraje mici, edituri erau puține, majoritatea lor urmărind scopuri pur comerciale”[19].

Nu s-a schimbat mare lucru, timp de un secol, în materie de bătaie de joc față de scriitori și de traducători. Iar editurile au rămas tot fomiste după bani.

În aceeași pagină 379, Sadoveanu vorbește despre plata pe care a primit-o pentru scrierile sale.

Pentru Șoimii a primit 100 de lei, pentru Povestiri 200 de lei, pentru Dureri înăbușite 300 de lei[20]. Însă, deși el a fost plătit doar o singură dată pentru o carte, „editorul avea dreptul să le retipărească timp de 5 ani fără vreo plată suplimentară [față de autor]. Mai târziu am stabilit un regim mai convenabil”[21]. În concluzie: scriitorul publică aproape pe degeaba…editorul scoate profit nelimitat.

Nicolae Bălcescu, spune Sadoveanu, a murit „ros de tuberculoză, [și a fost] aruncat în groapa comună a cerșetorilor din Palermo [din cauza sărăciei]; Grigore Alexandrescu [a fost] dement o jumătate de viață; D.[imitrie] Bolintineanu…[a murit] între săracii unui spital; Nicolae Filimon, trăind umilit ca un cântăreț de Biserică; Eminescu, Creangă, Caragiale, surpați de boli și mizerie”[22].  Pentru că românii nu au timp de scriitorii lor în timpul vieții dar îi omagiază, în treacăt, după moarte.

Întrebat fiind despre cititori, Sadoveanu ne furnizează o cifră dureroasă pentru anul 1941: „se aflau în țara noastră peste 3.500.000 de analfabeți”[23]. Acum câți or fi? Și câți sunt aculturali?

Cartea lui, Nicoară Potcoavă, la prima ediție, a fost tipărită în 50.000 de exemplare[24].

Sadoveanu era de părere – și sunt de acord în mod deplin cu asta – că „un scriitor trebuie să cunoască întreaga sferă a activității omenești, s-o cerceteze, s-o exploreze cu o curiozitate nestinsă”[25]. Adică să nu facem romane pur subiective, în care să ne scriem doar experiențele noastre ci unele în care să arătăm, cu probe, că am explorat, cunoscut și înțeles lumea noastră. Scrisul e o știință, o știință în continuă expansiune, care cere efort continuu și nu doar talent, care se mulțumește cu puțin.

A vizitat fabrica de penicilină[26].

Când a împlinit 75 de ani, Sadoveanu a spus: „Aștept opere durabile. Aștept ca scriitorii noștri să privească atent toate realizările prezentului”[27]. Și eu aștept același lucru: opere durabile de la toată lumea…în care să dovedească faptul că văd profund lucrurile.

Din p. 388 aflăm că e vorba de trei interviuri combinate, luate în trei ani diferiți: 1953, 1955 și 1961.

Anexele cărții, formate din fotografii și scrisuri olografe, încep în p. 509.

În această pagină, în 509, îl vedem pe Mihail Sadoveanu în brațe cu fiica lui, pe când aceasta era copilă. În 1960…pe fiica lui Sadoveanu chemând-o Daniela Wanda.

Scrisul mic și cu multe ștersături al lui Marin Preda[28]. Scrisul de mână al lui Agârbiceanu[29]. O scrisoare de la Arghezi[30] și scrisul lui Corneliu Baba[31], cu care se termină cartea de față.