Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [28]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

II. 3. „De mai multe ori artist” și ctitor al Mănăstirii Tuturor Sfinților din București

Sintagma lui Nicolae Dobrescu, prin care îl rememora pe Antim Ivireanul ca fiind „de mai multe ori artist”, a devenit celebră, afirmând simplu şi percutant un adevăr care îl caracterizează profund pe acesta. În acest capitol vom încerca să detaliem semnificaţia acestor cuvinte, demonstrând că această formulă este pe deplin corespunzătoare caracterului şi activităţii lui Antim.

Vorbeam, când am discutat despre biografia sa, de faptul că e foarte probabil ca Antim să fi dovedit calităţi artistice remarcabile încă din tinereţe, putând fi şi acesta unul dintre motivele pentru care a fost apreciat chiar şi de către turci şi cumpărat ca rob.

Spuneam şi că influenţele georgiene şi orientale care se regăsesc în motivele ornamentale ce decorează unele din cărţile sale sunt un argument în plus pentru a crede că el se iniţiase măcar în anumite arte încă de acasă, din Georgia. Mai bănuiam că ar fi putut lucra manual în diferite ateliere după înrobirea lui de către turci şi până la data răscumpărării – poate şi ulterior – şi chiar că îndemânarea şi priceperea sa ar fi putut constitui un bun motiv al răscumpărării.

Desigur că toate acestea se opresc la nivel de ipoteze, rămânând însă la ferma convingere că multe dintre artisticele lui înzestrări – pe care le vom avea în vedere în continuare – s-au manifestat încă de timpuriu.

N. Iorga considera că Antim Ivireanul era „un caligraf neîntrecut, ale cărui manuscripte fac admiraţia noastră. Pe lângă acest talent, el poseda şi pe acela al xilografului, al desemnatorului; se pare că avea şi pe acela de pictor şi lui îi atribuie tradiţia zugrăveala capelei din Râmnic, unde a fost, un timp, episcop. Un manuscript împodobit de dânsul, cuprinzând genealogii, se păstrează în Biblioteca Academiei spirituale din Kiev, în muzeul ei”[1].

Prin aceste cuvinte, Iorga rezuma o parte din valenţele personalităţii sale creatoare. Ne vom referi, pentru moment, numai la afirmaţia că Antim ar fi zugrăvit biserici, afirmaţie controversată şi căreia cercetătorii moderni tind să nu îi dea crezare.

O tradiţie mai veche – după cum notează şi Iorga – îi atribuie lui Antim, pe lângă stăpânirea altor arte, şi pe aceea de pictor mural, susţinând că ar fi zugrăvit el însuşi capela episcopală din Râmnicu Vâlcea.

Identificând această capelă cu paraclisul Episcopiei râmnicene, Victor Brătulescu socotea imposibilă o eventuală pictare a acestuia de către Antim, întrucât însăşi pisania – reprodusă mai întâi de Iorga, după cum notează Brătulescu, ceea ce înseamnă că marele istoric s-a contrazis în afirmaţiile sale – stabileşte că paraclisul „din temelia lui iaste zidit şi cu toată zugrăveala împodobit din bun gândul şi cu toată cheltuiala cinstitului şi de Dumnezeu iubitorului Părinte Kyr Grigore episcop… leat 7259 (1750-1751)”[2].

Brătulescu nu vede niciun motiv în dărâmarea unui paraclis care să fi fost zugrăvit pe la 1705-1706 de Antim şi în construirea altuia în 1750-1751, a cărui pictură a fost terminată în 1754[3].

Dar însăşi inscripţia reprodusă de acesta afirmă că paraclisul care există în prezent a fost zidit din temelii începând cu 1750, nu numai zugrăvit sau rezugrăvit. Care să fi fost motivul acestei reînnoiri, nu se ştie. Dar dacă acea capelă pictată, poate, de Antim, nu se mai păstrează, atunci ce tradiţie a semnalat N. Iorga?

Acelaşi autor, citat anterior, a înaintat şi ipoteza asemănării între pictura de pe coloanele din naosul şi pronaosul bisericii de la Snagov şi desenele în medalion aflate în una din marile opere ale lui Antim şi efectuate de el însuşi, Chipurile Vechiului şi Noului Testament [4], sugerând, deci, o foarte probabilă implicare personală a lui Antim, pe când era stareţ la Snagov, în refacerea şi rezugrăvirea bisericii mănăstirii.

Şi alţi cercetători au susţinut implicarea directă, ca pictor, a lui Antim în zugrăvirea paraclisului episcopiei râmnicene[5], „de la care model a folosit şi la biserica Antim aşezarea Profeţilor lui Hristos şi mai ales reprezentarea lor”[6].

Conform unei alte surse, „Sfinţii din biserica Antim şi din Biserica cu Sfinţi, din Bucureşti, sunt opera lui Antim Ivireanul”[7]. Aceste informaţii însă, sunt neverificabile, iar în ce priveşte pictura originală a bisericii Antim, aceasta s-a pierdut, fiind înlocuită de o pictură în stil renascentist, executată între anii 1860-1863.

De asemenea, se susţine că două icoane reprezentând hramul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor, datând din 1713, au fost pictate de Antim Ivireanul, într-una din ele fiind reprezentaţi Sfântul Nicolae (întrucât Biserica Antim a fost zidită pe locul unde anterior fusese o bisericuţă de lemn cu hramul Sf. Nicolae), Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei şi Sfânta Agata[8].

Această informaţie poate fi veridică, întrucât mitropolitul avea mare evlavie către aceşti Sfinţi, dintre care Sf. Antim al Nicomidiei, Episcop şi Martir, era patronul său duhovnicesc, Sf. Alexie binecuvântase hirotonirea lui Antim Ivireanul întru episcop, petrecându-se aceasta în ziua praznicului său, iar Sf. Agata i-a dăruit mitropolitului nostru, după mărturisirea sa, o dumnezeiască descoperire, prin care a fost înştiinţat să zidească Mănăstirea Tuturor Sfinţilor.

Chiar dacă ipoteza unor picturi murale realizate de Antim Ivireanul nu se poate proba cu certitudine, totuşi dovada talentului său în cele ale desenului, picturii sau sculpturii este incontestabilă, certificată fiind de existenţa celor peste cinci sute de desene în culori executate de el în lucrarea sa Chipurile Vechiului şi Noului Testament, de care am amintit, cât şi de icoanele pictate de el de la Mănăstirea Antim şi de sculpturile măiestrite ale aceluiaşi, care stau mărturie în această mănăstire, a cărei arhitectură a fost gândită tot de Antim, dovedind că era un mare iubitor al frumosului şi al tuturor artelor şi meşteşugurilor.

Însă, până a vorbi de aceste mari realizări ale mitropolitului nostru, vom aminti şi alte contribuţii ale acestuia, din punct de vedere artistic, mai mici, pentru Biserica şi cultura română.

De la el a rămas, în Biserica noastră, modelul după care sunt realizate antimisele[9] – sfântul antimis fiind un înlocuitor al prestolului pe care se săvârşeşte Sfânta Liturghie, un element de mare frumuseţe în cultul ortodox. N. Iorga semnalase şi el această realitate şi mai mult o intuise, întrucât nu văzuse cu adevărat un antimis al mitropolitului Antim[10].

Astfel, spre deosebire de predecesorii săi, Antim „inovează reprezentarea iconografică a antimisului, în sensul că înfăţişează, în plin centru, în faţa Crucii, scena punerii în mormânt a Mântuitorului, iar în locul iniţialelor Evangheliştilor, sunt prezentate chipurile lor, aşa cum întâlnim pe un antimis al episcopului Grigorie al Buzăului, din anii 1671-1672”[11].

Imprimat pe pânză, acest antimis al mitropolitului Antim conţine un complicat desen, „dominat de o Cruce, elegant desenată, cioplită şi şlefuită în aşa fel, încât se văd fibrele unei esenţe tari”[12], având agăţate pe ea uneltele de tortură: piroanele, coroana de spini, snopul de nuiele şi biciul de plumb, iar suliţa şi trestia cu buretele înmuiat în oţet cu fiere sunt rezemate de Cruce[13].

„Mormântul – spre deosebire de înfăţişarea sa în antimisul episcopului Grigorie al Buzăului, care este un simplu paralelipiped –, deşi i se vede numai un colţ din partea stângă, e frumos sculptat în piatră, cu o margine lată şi răsfrântă”[14].

Alături de Mântuitorul coborât de pe Cruce şi aşezat pe „giulgiul neînfăşurat”[15], în momentul în care este pus în mormânt de către Sfinţii Iosif şi Nicodim, se află, la poalele Crucii, privind punerea în mormânt, Maica Domnului şi Sf Ioan Evanghelistul.

„Desenul e cât se poate de elegant, faldurile veşmintelor sunt redate cu multă minuţiozitate, chipurile feţelor desenate cât se poate de expresiv, spre a înfăţişa durerea ce le încearcă în aceste clipe, gesturile logice, naturale, totul degajând o durere adâncă, dar reţinută în manifestări.

În colţurile acestei scene sunt înfăţişaţi cei patru Sfinţi Evanghelişti, în medalioane susţinute de câte un înger cu aripile stilizate, de jur împrejur împletindu-se, ingenios redată, o eşarfă lată, terminându-se la cele două de sus cu câte un ciucure. Din josul medalioanelor desenate în colţurile de sus, se vede un cap de bărbat cu barbă şi plete, ieşindu-i din gură două mlădiţe cu flori şi un fel de ciucure.

Medalioanele aşezate în colţurile de jos sunt susţinute tot de către un înger, dar cu chipuri deosebite de cele de sus şi cu aripile altfel dispuse; iar chenarul înconjurător, în formă de panglică lată, e cu totul deosebit de cel de la medalioanele de sus”[16].

În partea de sus şi în cea de jos, acest desen este înconjurat de o inscripţie cu litere chirilice, care precizează că antimisul a fost binecuvântat şi sfinţit de Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti[17].

„De jur împrejurul scenei centrale, într-un chenar lat de 4 cm, foarte meşteşugit şi bogat ornamentat, sunt redate pe latura de sus, în centru, sfânta mahramă, având în partea stângă două steaguri ale biruinţei, iar în dreapta un potir pe nori, colţurile fiind strejuite de câte un heruvim. Pe latura stângă şi dreaptă sunt înfăţişate instrumentele torturii: piroanele, cleştele, scara, suliţa şi trestia cu buretele, stâlpul, cnutul, nuielele şi cămaşa necusută. Pe latura de jos, în centru, cana şi ligheanul în care s-a spălat Pilat, cleşte, ciocan, anafură, toate în linii şi desene complicate şi minuţios redate”[18].

Se pare că Antim a făcut şi un model al acestui antimis săpat în lemn, întrucât G. Cocora menţionează şi faptul că „el prezintă valoarea unei piese de xilogravură, lucrată de iscusitul săpător în lemn, mitropolitul Antim Ivireanul, un politehnic al timpului său care «a reunit cunoştinţele tuturor meşteşugurilor şi le-a însufleţit cu acelaşi sentiment înalt pentru frumuseţe», cum atât de plastic şi de sintetizator se exprima (…) N. Iorga”[19].

---

[1] N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII, vol. I, ed. 1969, op. cit., p. 337.

[2] Cf. Prof. Victor Brătulescu, Antim Ivireanul miniaturist şi sculptor, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 767.

[3] Cf. Ibidem. [4] Cf. Idem, p. 774.

[5] Cf. Condica sfântă, p. 116 şi Emile Picot, apud Prof. Dr. Ion Nanu, art. cit., p. 291.

[6] Ibidem.

[7] Cf. G. Ionescu, articol publicat în rev. Albina, 1900, p. 881, apud Ibidem.

[8] Cf. Idem, p. 314.

[9] Cf. Pr. Gabriel Cocora, Antimisul Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 835-837.

[10] Vezi N. Iorga, Un antimis al mitropolitului Luca, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LIII (1935), p. 486, apud Idem, p. 835.

[11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Cf. Idem, p. 836. [14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Idem, p. 837. [17] Cf. Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem.