Predică la Sfinții Apostoli Petru și Pavel [29 iunie 2013]

Iubiții mei,

primul lucru la care mă gândesc atunci când aud cuvântul Apostol e propovăduire.

Adică teologie.

Pentru că predica este o unealtă a teologiei…sau transformarea textului brut/ greu/ dificil/umbros în text plin de oralitate, de curgere spre mintea și inima omului, în mână întinsă omului…din fața ta.

Și când îi pomenim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel…ideea de propovăduire teologică atinge cote maxime, pentru că avem în persoanele lor doi teologi ai oralității convertitoare.

Sau ei erau simțiți de toți ca fiind purtători de har atunci când începeau să vorbească sau să scrie.

Când începeau să cuvinteze.

Să devină cuvinte vii pentru Biserica lui Dumnezeu.

Și cred că nu poți să te bucuri cu adevărat…în Biserica Lui…până nu-i auzi, pe vorbitorii de Dumnezeu contemporani ție, cum vestesc intimitatea lor cu Dumnezeu.

Am avut nevoie să aud oameni…oameni vii, plini de har…ca să înțeleg că predica e viață…că predica e ca bucuria cu Dumnezeu…că predica e din bucuria lui Dumnezeu și nu e un moralism nesfârșit sau o pedantă înșirare de cunoștințe teologice.

A fost nevoie să aud cuvintele…deopotrivă cu tăcerile lor…cu adâncul lor…pentru ca să Îl aud pe Dumnezeu vorbind prin oameni.

La polul opus,  inflația/ risipa/ enervarea de vorbe înseamnă lipsă de cuvinte pline de viață. Pline de har.

Pentru că nu auzi pe Cel prin care îți vorbește.

Căci propovăduirea nu e discurs ci lăsare în voia lui Dumnezeu.

Lăsarea noastră lui Dumnezeu ca El să ne lumineze.

Da, noi trebuie să ne pregătim teologic mereu, să fim oamenii ascezei și ai simțirilor și vederilor mistice.

Dar propovăduirea dumnezeiască e lăsarea în mâna lui Dumnezeu pentru ca El să ne facă gură pentru alții, să ne facă foc luminător pentru alții, să ne facă inițiatori ai schimbării duhovnicești.

Fără această scânteie…fără această vorbire la timp, vorbire dogoritoare, vorbire care te lasă paf…nu există schimbare adevărată în ființa ta.

Așa că, azi, când îi pomenim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel și pe toți Apostolii Domnului dimpreună cu ei și pe cei întocmai cu Apostolii Lui, îi pomenim pe cei care au surprins pentru Dumnezeu.

Care i-au dezarmat pe oameni pentru Dumnezeu…

Pentru că propovăduirea noastră nu e un sac cu mâncare pe care îl deșertăm, cu forța, în gura celui care ne ascultă ci o cutremurare…o simțire în noi a Celui care lucrează, vorbește, cheamă, îmbrățișează, zâmbește prin noi…

Propovăduirea noastră e o simțire a slavei Lui…a ceva care e în cuvintele și dincolo de cuvintele noastre…o amestecare a noastră cu slava Lui…prin care viața țâșnește în oameni.

Viața veșnică…și nu moliciunea păcatului.

Nu urâtul.

Nu desfigurarea umană.

Însă, punându-ne în față pe Petru și pe Pavel, Biserica ne pune în față pe doi convertiți…care au păcătuit mult și greu…dar care au vibrat și mai profund când au vorbit despre Cel pe care L-au prigonit…sau de Care S-au lepădat…

Pentru că iubirea, iubirea enormă a lui Dumnezeu față de cei care se pocăiesc…se vede în iertarea și în umplerea de har a noastră.

E ușor să tai capete!

E ușor să fii un zbir!

Când nu te doare…poți fi mare mitocan cu oameni sensibili și ușor de rănit…

Dar cine te crede că ești om profund, și mare, și un spirit fin dacă…nu ierți, dacă nu te smerești, dacă nu plângi, dacă nu cutremuri prin conștiința și frumusețea ta de suflet?

Și cine se poate schimba cu adevărat și deveni un propovăduitor al Domnului, decât cel care a fost ridicat din iadul cel mai de jos, chiar de Cel pe care L-a ignorat sau negat?

Da, schimbarea, schimbarea profundă…nu mai iubește extremele!

Extremele sunt pentru cei care confundă credința cu un spațiu al revanșei, cu fetișizarea unei idei sau a unei stări sau a unei persoane.

De aceea nu mai pot auzi limpede…normalitatea, nu mai pot să accepte că sunt în orbire, că sunt în afara clarității.

Însă Sfântul Petru a avut nevoie de lacrimi…ca să vadă cât a păcătuit…iar Sfântul Pavel a avut nevoie de orbire ca să vadă slava Celui mai presus de orice vedere.

Și când începi să vezi…când te decopertezi de toate înșelările, de toată orbirile păcatului…atunci vrei să Îl spui tuturor pe Cel ce dă viață și lumină lumii.

Pentru că viața duhovnicească este lumina lumii.

Este bucuria lumii.

E cântecul ei de înviere.

Iar noi, Biserica Lui, propovăduim învierea și viața ca realități ale vieții de acum și ale celei veșnice.

Da, mi-au trebuit ani întregi ca să nu mai pun semnul de egalitate între viața ca atare și viața reală, viața cu Dumnezeu.

Viața fără El e o toropeală continuă, o plictiseală nesfârșită.

Mă ghidam după valul lumii, după mode de doi lei, din care unii se îmbogățeau peste noapte, după ce spuneau unul sau altul la fel de orbi ca și mine.

Însă când am înțeles că dincolo de tot ce văd eu începe lumea reală…și că fundamentul acestei lumi e slava Lui…atunci viața Lui a țâșnit în mine…și mi s-a dus toată oboseală.

Toată inactivitatea dezolantă.

Și acum nu mai am timp la câte vreau să fac…la câte simt să fac…la câte pot să fac…împreună cu El…pentru că El, Dumnezeul nostru, nu dă harul cu țârâita, nu dă bucuria cu picătura ci cu oceanul…

Și azi, când stăm în fața Icoanei lor, a Sfinților Apostoli…trebuie să înțelegem că ei sunt oceanele pe care Dumnezeu le-a umplut…pentru că la fel vrea să ne facă și pe noi.

Nu e niciunul dintre noi mai lipsit de importanță decât Apostolii Lui, pentru că, dacă dorim slava Lui, El ne-o dă cu aceeași generozitate, cu aceeași mărinimie, cu toptanul.

Iar dacă nu dorim mai mult…înseamnă că nu L-am întâlnit

Încă nu L-am întâlnit…pe Cel ce ne privește din orice creație a Lui.

Pentru că oamenii lui Dumnezeu, cei care sunt o propovăduire continuă prin ce sunt și fac…au mirosul lor, au înălțimea lor, au modul lor de-a fi pe care-l înțelegi din milioane de oameni.

Însă pe ei nu-i înțeleg mulțimi de oameni, așa, cum unii par să ne spună azi…

Când toată lumea începe să îl laude pe cineva…e semn de multă impostură la mijloc.

Pentru că, de obicei, în fața oamenilor Sfinți, mojicii sunt invidioși, sunt duhnoși, chiar și cei mărinimoși se codesc, nu au timp de cuvinte și de fapte bune…și nu sunt aclamații fără număr.

Da, Sfinții Apostoli astăzi pomeniți, nu au fost iubiți și nici înțeleși…în masă.

Pentru Sfinți e nevoie să fii Sfânt.

Trebuie să știi ce simți, trebuie să vezi ce simți, trebuie să înțelegi ce intuiești în Sfinți.

Dacă nu intuiești nimic…și intri în corul lăudătorilor care nu înțeleg nicio buche din măreția unui om…ești ca cel ce intră în grupul celor care dau bâte pe spinare unui nevinovat.

Da, iubiții mei, trebuie să știm cine suntem…și să nu presupunem că suntem alții!

Măreția lui Dumnezeu coboară în noi tocmai când ne decidem să recunoaștem cine suntem.

Și dacă în urma întâlnirii brutale cu noi înșine…ne decidem să fim ai lui Dumnezeu, după ce am trăit la întâmplare…atunci vom înțelege, în parte, în puținul nostru, imensa bucurie a Sfinților lui Apostoli, Care au fost întăriți în slujirea și propovăduirea lor de Prea Curata Treime. Amin!

Literatura română veche. Priorități ale cercetării actuale [București, 27-28 iunie 2013]

Colocviu național

Academia Română

Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu”

Colocviul national. Literatura romana veche

***

Asist. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș,

Utilizarea „Psaltirii” în „Didahiile” lui Antim Ivireanul

Studiul de față a fost inclus în cartea în lucru: Studii literare (vol. 1).

Pagina sursă pentru download.

[item image]

 

Read Online
(494.9 K)PDF
(26.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(69.9 K)Full Text
(424.8 K)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Arhiva primei zile (24 file audio; 97, 7 Mb)

Conferențiarii zilei de joi, 27 iunie 2013, în ordinea alocuțiunilor:

1. Prof. Dr. Gheorghe Chivu, Prof. Acad. Dr. Eugen Simion

2. Prof. Acad. Dr. Marius Sala

3. Chivu, Sala, Prof. Acad. Dr. Grigore Brâncuș

4. Simion, Sala, Brâncuș

5. Chivu, Conf. Dr. Elena Terzîman

6. Chivu, Gabriela Dumitrescu

7. Chivu, Brâncuș

8. Chivu, CS I Dr.  Eugen Pavel

9. Chivu, Conf. Dr. Dragoș Șesan,  Pavel

10. CS I Dr. Alexandru Mareș, Pavel, Chivu, Prof. Dr. Vasile Țâra

11. Chivu, Țâra, Conf. Dr. Ileana Mihăilă, Mareș

12. Prelegere Prof. Dr. Gheorghe Chivu

13. Mihăilă, Șesan, Dr. Ana Bobu, Sava, Simion, Zamfirescu, Chivu, Ioana Vintilă Rădulescu

14. Prof. Dr. Mihai Moraru, Prof. Dr. Alexandru Gafton

15. Prelegere Prof. Dr. Mihai Moraru

16. Moraru, Prof. Dr. Gheorghe I. Manolache

17. Prof. Dr. Luisa Valmarin

18. Prelegerea Prof. Dr. Dan Zamfirescu

19. Prof. Dr. Eugenia Dima

20. Conf. Dr. Gabriel Mihăilescu

21. Conf. Dr. Bogdan Crețu

22. Lect. Dr. Laura Mesina

23. Lect. Dr. Adina Chirilă

24. Lect. Dr. Gabriela E. Dima

*

Autorii și titlurile alocuțiunilor:

Prof. Dr. Gheorghe Chivu, Literatura română veche. Priorități ale cercetării academice actuale

CS I Dr. Eugen Pavel, Modelul slavon versus modelul latin în textele biblice

Prof. Dr. Vasile Țâra, Cărțile de patrimoniu, o componentă esențială a culturii naționale

Prof. Dr. Alexandru Gafton, Renașterea Filologiei

Prof. Dr. Mihai Moraru, Citatul biblic ca instrument filologic

Prof. Dr. Gheorghe I. Manolache, Direcţii istoriste şi orientări filologice din prima jumătate a secolului al XX-lea în studierea literaturii române vechi

Prof. Dr. Luisa Valmarin, „Vămile văzduhului” de la mitologie folclorică la segment narativ

Prof. Dr. Dan Zamfirescu, „Cazania lui Varlaam”: izvoare și originalitate

Prof. Dr. Eugenia Dima, Contribuţii privitoare la viaţa şi activitatea  lui Ienăchiţă Văcărescu

Conf. Dr. Gabriel Mihăilescu, În jurul surselor folosite de Dosoftei în „Viața și petrecerea Sfinților”

Conf. Dr. Bogdan Crețu, Literatură şi cultură în perioada veche. Câteva delimitări conceptuale

Lect. Dr. Laura Mesina, Noi elemente de teorie literară pentru o reconsiderare diacronică a speciei „speculum” pentru literatura română veche

Lect. Dr. Adina Chirilă, Relaţia dintre „Carte sau  lumină…”, Snagov, 1699 şi „Procanon” […] alcătuit şi întocmit de Petru Maior, 1783

Lect. Dr. Gabriela E. Dima, „Cântecul” lui Ienăchiţă, redactat în neogreacă.  Izvoare şi răspândire

***

Arhiva zilei a doua (19 file audio; 90, 6 Mb)

Conferențiarii zilei de vineri, 28 iunie 2013, în ordinea alocuțiunilor:

1. Costa, Conf. Dr. Ioana Feodorov

2. Prof. Dr. Ioana Costa, Chivu

3. Lect. Dr. Laura Zăvăleanu

4. Conf. Dr. Florentina Nicolae

5. Dr. Ana Bobu

6. Dr. Bogdan Andriescu

7. Șesan, Prof. Dr. Laura Bădescu

8. Conf. Dr. Dragoș Șesan

9. Dr. Manuela Anton

10. Dr. Elena Cojuhari

11. Lect. Dr. Raluca Levonian

12. Șesan, Drd. Adriana Gorgos

13. Conf. Dr. Ileana Mihăilă

14. Lect. Dr. Cristina Bogdan

15. Mihăilă, Dr. Andreea Răsboiu

16. Bogdan, Lect. Drd. Alexandra Săraru

17. Mihăilă, Asist. Dr. Cristina Dima

18. Asist. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

19. Întrebări si constatări. Chivu, Mihăilă, Mareș, E. Dima, Picioruș, Țâra, Valmarin.

*

Autorii și titlurile alocuțiunilor:

Conf. Dr. Ioana Feodorov, Intervențiile traducătorului în textul versiunii arabe a „Divanului” lui Dimitrie Cantemir din 1705

Prof. Dr. Ioana Costa, Lector oculatus (Dimitrie Cantemir, „Incrementa et decrementa Aulae Othomanicae”)

Lect. Dr. Laura Zăvăleanu, Carte, autor şi model uman în predosloviile vechi româneşti

Conf. Dr. Florentina Nicolae, Influenţe ale literaturii patristice în a doua Predoslovie a „Psaltirii” de la Alba Iulia (1651)

Dr. Ana Bobu, Genealogia Omiliei la Pasti a Sfântului Ioan Gură de Aur în literatura română veche. Istorie,  paternitate, autenticitate

Dr. Bogdan Andriescu, Contribuţii la bibliografia româneasca veche. Carte românească veche necunoscută surselor bibliografice româneşti

Prof. Dr. Laura Bădescu, Memoria cărţilor de blestem sau despre mărturia terifiată

Conf. Dr. Dragoș Șesan, Contribuții la ediţiile critice ale documentelor istorice din depozitele Arhivelor Naţionale

Dr. Manuela Anton, Confesionalizarea în învăţământul din Moldova şi Ţara Românească: 1630-1650

Dr. Elena Cojuhari, Documente istorice din secolele XIV-XIX

Lect. Dr. Raluca Levonian, „Eu fui făcătoriu de pace, ca mielu cu lupu”: evaluarea din perspectivă auctorială în „Cronica Banatului”

Drd. Adriana Gorgos, Testamentul – confesiune al mitropolitului Veniamin Costache

Conf. Dr. Ileana Mihăilă, „Occisio Gregorii Vodae…” între document şi prelucrare literară

Lect. Dr. Cristina Bogdan, Capcanele unei întâlniri cu tâlc: relaţia dintre text şi imagine în cultura română premodernă

Dr. Andreea Răsboiu, Literatura populară în lumina tiparului: bibliofilie românească în colecțiile Bibliotecii Naționale a României

Lect. Drd. Alexandra Săraru, Legenda sfântei cuvioase Parascheva. Între Varlaam şi Dosoftei

As. Dr. Cristina Dima, Cântecul lui Ioasaf şi Versul Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu. O abordare literară

Asist. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Utilizarea „Psaltirii” în „Didahiile” lui Antim Ivireanul

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [22]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Epicurienii resping dialectica și consideră că senzațiile, anticipațiile și simțirile  sunt criteriile adevărului/ p. 320.

Considerau că raționamentele sunt dependente de senzații și că „viziunile nebunilor și imaginile din visuri sunt adevărate, căci produc efecte, lucru ce nu se întâmplă niciodată cu ceea ce nu-i real”/ p. 321.

Din concepțiile lui Epicur: nimic nu se naște din neant, universul este așa dintotdeauna și așa va fi mereu, pe lângă univers nu există nimic/ p. 322.

Universul e format din corpuri și din vid/ Ibidem.

Atomii sunt elemente „insecabile și nechimbătoare”, fiind „de natura plinului” / Ibidem.

Universul este infinit/ Ibidem.

Numărul atomilor este nesfârșit și ei se află într-o veșnică mișcare. De asemenea, numărul lumilor este nesfârșit, „unele la fel cu a noastră, altele deosebite”/ p. 323.

„Sufletul este un lucru corporal alcătuit din particule fine, împrăștiate în toată masa corpului nostru, foarte asemănător vântului”/ p. 327.

„Când întregul agregat al corpului este distrus, sufletul se risipește și el și nu mai are aceleași facultăți de mai înainte și nici aceleași mișcări, din care cauză nu mai posedă nici facultatea de percepție senzorială”/ Ibidem.

Epicur afirma că nu trebuie să credem că fenomenele au loc la porunca unei ființe „care se bucură, în același timp, de fericirea deplină și de nemurire”/ p. 330.

El spune că, pentru a nu mai fi tulburat, trebuie să nu te mai gândești la moarte și la chinul veșnic, ci „trebuie să ne îndreptăm atenția către afectele noastre prezente”/ p. 331.

În opinia lui Epicur, înțeleptul nu se va căsători și nu va avea copii, decât în mod incidental/ p. 338.

„Înțeleptul va ridica statui”/ Ibidem.

Cui va ridica statui?

Și „va face curte unui rege, dacă va fi nevoie”/ Ibidem.

„Zeul este o vietate nemuritoare și fericită. […] Zeii există cu adevărat și cunoașterea lor este evidentă, dar nu așa cum crede mulțimea”/ p. 339.

Epicur învață că omul trebuie să creadă că „moartea nu are nicio legătură cu noi” și că trebuie să își suprime „năzuința către nemurire”/ Ibidem.

Numește plăcere: „absența suferinței din corp și a tulburării din suflet”/ p. 341.

Prezicerea viitorului nu are sens/ Ibidem.

După ce trupul moare, nu mai are nicio legătură cu noi/ p. 342.

Care noi?

Norocul vine rar în viața înțeleptului/ p. 343.

„Trebuie să socotim ca scop tot ceea ce există realmente și orice evidență a simțurilor la care raportăm opiniile noastre; altfel, orice lucru va fi plin de nesiguranță și confuzie”/ p. 344.

Nu există justiție absolută, iar injustiția nu e un rău în sine/ p. 345.

Cu Epicur se termină prezentarea istoriei filosofiei de către Diogenes Laertios.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [96]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95.

***

3. The Receptation of the Theology of Glory in the Orthodox Space and the Importance of its Assuming in the Postmodern World

 3. 1. The Sight of God in the Theology of Father Professor Dumitru Stăniloae

As to understand the contribution of Father Professor Dumitru Stăniloae at the theology of glory of God we must leave from „the ontological aspect and personalist of grace”[1] in his theololgy, to the deep creases of his theological epistemology, which „is both holistic and relational. It includes both the logical dimension of reason implicit to the cataphatism, but and the existential dimension (experiential or participative) inherent to the apophatism”[2].

In the following we will concentrate the attention only toward the last step of mystical apophatism and namely toward the sight of divine light, although in his theology blends harmonious the cataphatism and the apophatism and only uniting them on these two, we can speak of an articulated theology of glory.

In OSAM II, 5, Father Professor Dumitru Stăniloae, highlighting the steps of the apophatism speaks about the divine darkness described by Saint Dionysius the Areopagite, as about „a too great abundance of light”[3].

Meditating at a text of Saint Gregory Palamas, Father Stăniloae finds, that „the sight of the divine light is not a negative theology”[4] and that „of the sight of this light is vouchsafed only those like Moses, on when of the negative theology, any worshiper of God”[5].

We have here a prime distinction between the theology of glory and the negative theology.

The theology of glory presupposes the experience of the light and its articulation in cataphatic concepts, anthropomorphic or perceived as such, on when the rational negative theology is a conceptualization of the ecstatic confessions or a commentary at the ecstatic descriptions of the Saints.

If in the frame of the theology of glory the source texts are created by those who have experienced them and are commented by those who are congenial with these, in the frame of negative theology do not exist the source texts created by its promoters, but the theologians from this branch make conjectures on the margin of the source texts created by Saints or by the theologians, which share, in reverent mode, the details of ecstatic theology and they are positioned critical or indifferent across from them.

The negative theology, says our author, is not sight[6], but „an anticipative icon of the sight of divine light”[7]. Only when the mind is „ravished by God, passes beyond, at the sight of light”[8].

He who sees the light does not enter into an experiential vacuum[9], but he sees the uncreated light of God, having the conscience „that it cannot be contained in concepts and expressed in words”[10], this in the first row and, in the second row, that the light comes from the being of God, „which remains with all inaccessible [to us], and that itself the accessible light remains an infinite reserve [of experienced]”[11].

The light produces in us an „apophatic knowledge”[12] – for that the Holy Ghost „is the head of the trinitarian work turned towards the world”[13] – however, in the same time, „the divine light, seen in unintelligible face, remains and for hesychasm a mystery, which do not exclude, but implies the apophatism, without to let it only on this in vigor.

What distinguishes this apophatism of sight beyond sight of the light is the fact, that this apophatism is not a vacuum, but an overwhelming divine presence; and is not an intellectual negation and a feeling on darkness of the presence of God, but an overwhelming experience of this presence”[14].


[1] Emil Bartoş, The Concept of Deification in the Theology of Dumitru Stăniloae [Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae], doctoral thesis, Pub. The Christian Book, Oradea, 2002, p. 414.

[2] Silviu Eugen Rogobete, An Ontology of Love. Subject and Supreme Personal Reality in the Theological Thought of Father Dumitru Stăniloae [O ontologie a iubirii. Subiect şi Realitate Personală supremă în gândirea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae], doctoral thesis, trans. by Anca Dumitraşcu and Adrian Guiu, coll. Plural Religion, Pub. Polirom, Iaşi, 2001, p. 86.

[3] OSAM [The Orthodox Spirituality. Ascetica and Mystica] [Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica], ed. 1992, p. 196.

[4] Idem, p. 197.

[5] Idem, p. 199.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 201.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Rev. Prof. Acad. D.Th. Dumitru Popescu, Jesus Christ Pantocrator [Iisus Hristos Pantocrator], op. cit., p. 137.

[14] OSAM, ed. 1992, p 201.

Dante, Divina Comedie [16]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

La capătul călătoriei în Purgatoriu, Dante ajunge în Eden sau Raiul pământesc, acolo unde „Supremul Bun /…/ făcu pe-om bun”/ p. 468.

Ramiro Ortiz ne spune, în nota 97, că înainte de păcatul originar, muntele Purgatoriului „n-avea alt rost decât să păstreze în vârful lui Raiul pământesc, și numai după greșeala întâilor oameni s-a schimbat în loc de ispășire”/ Ibidem.

Adică Purgatoriul ar fi fost mai întâi creat de Dumnezeu mai întâi ca să sprijine Raiul: altă concepție străină creștinismului ortodox. Ca, de altfel, toată teza despre existența Purgatoriului.

Aici curge un râu care se desparte-n două și care „stinge-n om memoria faptei rele,/ și-a faptei bune-acesta i-o aprinde”/ p. 469.

Dante introduce iar elemente din mitologia păgână, pentru că cele două râuri sunt Lete și Evnoe/ p. 470.

Nimfe/ p. 471.

„tutindeni”, „lucoare”, „lucoarea zării”/ p. 472.

Coșbuc utilizează un vocabular poetic tradițional românesc și chiar o terminologie ortodoxă încetățenită, datorită cărora a reușit să ofere o traducere atât de bună a Comediei lui Dante. Se observă acest lucru în toată cartea.

Spre exemplu, spune mai adesea duh decât spirit, mai des veșnic decât etern, etc.

Vinovăția Evei: „femeia numai, și de-abia zidită,/ nu vru să rabde nici un văl povară”/ Ibidem.

Invocarea muzelor Helicon și Urania/ p. 473.

„Șapte pomi de aur” care păreau „lămpi” din care cântau voci/ Ibidem.

„vestminte”, „luciul”/ p. 474.

Dante spune că a văzut cele patru fiare descrise mai înainte de Sfântul Ezechiel/ p. 475 ș. u.

Virgiliu dispare și în locul lui vine Beatrice spre a-l conduce pe Dante mai departe/ p. 481-482.

„schei”/ p. 482.

Beatrice spune despre Dante că „tinerii mei ochi i-au fost toiagul” vieții, o vreme/ Afirmă că, după ce a murit, Dante a apucat-o pe căi greșite și ea a vrut să-l inspire prin vise/ p. 484.

Beatrice susține că Dante face această călătorie la rugăciunea ei către Dumnezeu/ p. 485.

„[î]mpiedecăminte” = piedici/ p. 487.

În tradiția inițiată de Sfântul Dosoftei și pe care am văzut altădată că o urma și Budai-Deleanu, Coșbuc creează cuvinte sonore, care servesc și necesității prozodice.

„smultă” (smulsă)/ p. 488. Cuvânt al românei vechi pe care îl folosește și Eminescu.

„M-au ars căințele cu-a lor urzică”/ p. 489.

Patru zâne sau nimfe afirmă că „Beatricei tale serve i-am fost date/ Când nici n-a fost descins la cei ce mor” (?)/ p. 490.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [95]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94.

***

Returning us at the eschatology for today, after how I promised, Saint Symeon speaks in the ethical Discourse 10 about the link between eschatology and the ecstatic sight, saying: „the coming of the Lord [parusia tu Chiriu] at the believers was made and is made always [ghegone che ai ghinete] and was made by all those who will it.

And if He is the Light of the world and He told His Apostles that will be with them until at the end of the world [Mt. 28, 20], how, being already with us, He will come? Nowise. For we are not sons of darkness and sons of night [I Thes. 5, 5], as the light to take us by surprise [catalavi] [Jn. 12, 35], but sons of light and of the day of the Lord”[1].

The coming of the Lord is a cotidianity for those who see the light in their being and for they His second coming is no longer expected but glorified in their whole being.

The Lord showed into light all His Saints, ie to all those who were thirsty and were hungry for His glory. Just therefore, the Saints are not sons of the night, of unseeing light, but of the day, of communion, in light, with their Master.

For those who live in light yet of now, the history has ended already. They live longer in eternity than in history and the changing of world means the sight of light and in the matter around them not only in their being.

But the prechanging of world brings an immense plus of holiness and of gladness thereof, for that means the everlastingness them in light, their steadfastness, for eternity, in the sight of the glory of the Most Holy Trinity.

Do not understand of here, that the Saints do not want the coming of the Lord, His parousia for all. Contrariwise, their daily communion with Christ, His sight provokes them an even greater love and waiting of His coming on the clouds of light of His glory, as to judge the world.

The second coming is an immense mystery, for that it is not known by anyone except God: „The ones what will to be then do not know any the Angels of God. For given being, that they did not know any of His coming on earth, in what kind and how [it will be], or when He would come down and make Himself man, all the more they must not know His coming from behind with glory. […]

[For this] showed even and the Lord speaking about His coming, „that the Powers of the heavens will be shaken” [Mt. 24, 29], in the sense that they will be amazing and they will marvel seeing, all at once, [on] those which until then they have not seen at all”[2].

The waiting is intense for the entire Church and the surprise of His coming will be overwhelming. Any scenario of His coming we could imagine it will be extreme of fade, of inexpressive and of corporal in that day.

Saint Symeon surprises extraordinarily well the idea of the surprise of His coming and of His transfiguring presence for the entire creation.

The coming of the Lord will not be, rather, a spectacular event, which will not engage us in no way, but, contrariwise, will be a capital event for us and for the entire creation, on which we will feel it the deepest in our being.

At His coming, He will be recognized by His Saints, for that and the Lord recognizes His Saints[3]. But and the Saints will recognize one another, for that Christ will dwell in all the Saints[4].

The books of conscience [e biblii tu sinidotos] will open[5] and from the being those who will be found with a holy life „will shine Christ God, the hidden now in them, as has shone, before of ages, from the Father, and the Saints will be like of the Most High. […]

[For] if the Saints are like of God and they will know on God as much as God knew on them, and as the Father knows on the Son and the Son on  the Father, all so must to see and to know each other and the Saints, nay even and those who have not ever seen in this world. […]

For as the Father will never be deprived of the knowledge of the Son or the Son of the Father, all so nor the Saints, made gods through adoption…will never be deprived of the knowledge among themselves, but among themselves they will see their glory and of themselves, as the Son sees it on of the Father and the Father on of the Son”[6].

*

 The eschatological symeonian perspective is, according as one can see, one of ghostual knowledge, of profound communion between Saints and God and among themselves.

The consciousness of relation with God sees here the true value, for that only those who have a real communion, yet of here, of on earth, with God, will have part of His recognition, of the communion with all the Saints and of His glory forever. The ghostual life is our adaptation at the conditions of eternal life, our preparation for to be proper of eternal communion with God.

Saint Symeon leads us, through his theology, at the abyssal understanding of the fact, that just the ghostual experience can give us a real and total gladness and fulfillment, which will not be lost through death, but will be potentiated overwhelming of much.

The postmodern world, which seeks totalising experiences and fulminant, which seeks  a rapid knowledge and intensive of our existence, it can find in the symeonian theology the profound sense of human fulfillment: the ghostual experience of eternal life, the eternal communion with our God, of all.


[1] SC 129, The Ethical Discourses, X, 679-686, p. 308 / Ică jr. 1, p. 343.

[2] SC 122, The Ethical Discourses, I, 12, 226-231, 235-238, p. 288, 290 / Idem, p. 157.

[3] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 267-268, p. 292 / Idem, p. 158.

[4] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 268-269, 271-272, p. 292 / Ibidem.

[5] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 273, p. 292 / Idem, p. 158.

[6] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 285-287, 299-304, 307-312, p. 292, 294 / Idem, p. 159.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [58]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

*

Domnul e Păstorul nostru [22, 1] și El ne duce „întru locul ierbii [is topon hlois]” și la „apa odihnei [idatos anapafseos]” [22, 2], ambele sintagme, bineînțeles, trebuind să fie înțelese mistic.

El ne întoarce sufletele [22, 3] de la rău, pentru că Dumnezeu este cu noi [22, 4]. Dar toiagul [i ravdos] și nuiaua/ varga [i bactiria] Lui, adică mustrările Lui, sunt cele care ne aduc mângâierea duhovnicească [22, 4]. Și dacă în LXX, ordinea e cea prezentată anterior: toiagul și apoi nuiaua/ varga, adică pedeapsa mai mare și apoi cea mai mică, în VUL ordinea e inversă: virga [nuiaua] și apoi baculus [toiagul] [22, 4].

Domnul pregătește masă pentru noi, unge în ulei capul nostru și cu potirul Său ne adapă [22, 5]. Pentru că aici se vorbea profetic despre Tainele Bisericii.

În 22, 5 avem singura prezență în LXX a lui cratiston, un adjectiv la superlativ. Și cratiston [cel mai bun] e superlativul lui agaton [bun]. De unde avem textul: „și potirul/ paharul Tău adăpând ca cel mai bun [to potirion Su metiscon os cratiston]”.

În Biblia de la 1688, adjectivul luat în discuție s-a înțeles ca fiind cratistos, –isti, –on, adică cu derivație de la cratis [tare], de unde a rezultat textul: „și păharul Tău îmbătând ca un prea tare”. Pe aceeași variantă de traducere merg și ed. BOR 1988 [ca un puternic] și 2001 [de parc’ar fi prea tare].

Domnul e Cel ce plinește pământul [23, 1]. Adică Cel care îl va transfigura. A Lui este lumea locuită [i icumeni][1] [23, 1] cât și toți cei care locuiesc în ea [23, 1]. Și Domnul a întemeiat pământul pe mări și l-a pregătit pe râuri [23, 2].

El este Mântuitorul nostru [23, 5; 24, 5]. Și Fiul lui Dumnezeu întrupat a intrat cu umanitatea Sa prin „porțile cele veșnice” [23, 7; 23, 9], la înălțarea Sa la cer, pentru că El este Împăratul slavei [o Vasilefs tis doxis] [23, 7; 23, 8; 23, 9; 23, 10**].

Domnul e puternic [23, 8]. E puternic în războaie [23, 8]. Și El este „Domnul Puterilor” [23, 10], al Puterilor cerești iar îndurările [ton ictirmon] Lui sunt din veac [24, 6]. Pentru că El este bun [hristos] [24, 8] și adevărul este al Lui [24, 10].

Domnul, pentru prima dată în Psalmi, la 24, 8 este Nomotetis, adică Dătător de lege. El este Legislator pentru „cei care păcătuiesc în cale” [24, 8], adică fiind mădulare raționale ale Bisericii.

A Domnului e făgăduința [tin diatichin] [24, 10; 24, 14] și ale Lui sunt mărturiile [ta martiria] [24, 10]. El împacă/ ispășește păcatele noastre [24, 11], la 24, 11 verbul fiind la viitor și indicând astfel un loc profetic.

Domnul ne scoate din laț/ capcană [paghidos] picioarele noastre [24, 15] și ne iartă păcatele [24, 18].

În Ps. 24, la 24, 5 și la 24, 21 se vorbește despre îndurarea/ suportarea lui Dumnezeu de către noi. Verbul luat în discuție este ipomeno și el poate fi tradus prin a rămâne, a sta în urmă sau prin a rămâne, a sta pe pământul cuiva, a rezista, a îndura, a răbda, a suporta, a suferi.

În Biblia de la 1688, la 24, 5 avem: „și pre Tine Te-am îngăduit toată ziua”. Cu sensul: „am suportat rigorile Tale, Doamne, asceza Ta toată ziua”.

La 24, 21 avem: „căce Te-am îngăduit pre Tine, Doamne”, sensul fiind același: de trăire a comuniunii cu Dumnezeu la parametri înalți.

În ed. BOR 1988 și 2001 se vorbește despre așteptarea lui Dumnezeu. În VUL avem verbul sustineo, de unde sensul de sprijinire/ de susținere a lui Dumnezeu.

Însă LXX vorbește despre îndurarea harică a lui Dumnezeu sau despre viața în har cu Dumnezeu, care presupune să suportăm toate cele ale vieții noastre după luminarea și voia lui Dumnezeu. Și astfel sensul verbului  ipomeno nu e unul negativ ci foarte pozitiv, pentru că el arată că rezistibilitatea noastră e rezistibilitate duhovnicească, e trăită duhovnicește și nu grosier.

Dumnezeu e Cel care ne răscumpără [24, 22].


[1] Prima apariție a cuvântului în LXX.

1 2 3 4 16