Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 5 octombrie 2013

Istorie 4. 34

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a.

***

Autorul, adesea, ori moralizează, ori divaghează. Face parte din stilul său…alunecos, plictisitor prin continua dorință de a epata.

Și când divaghează de la centrarea pe parabolele Domnului, el se lansează într-o exegeză filosofică asupra parabolelor, eliminând substanța lor reală: teologia. Un exemplu avem în p. 45, unde ajunge să afirme: „Iisus încearcă însă o soluție-limită: sfințirea exteriorității lumii, aducerea lumii într-un „înăuntru”, care să-i salveze exterioritatea fără a o disprețui și destrăma”.

Ce are o astfel de formulare bombastică cu simplitatea parabolelor Domnului? Sau de ce nu poate fi Andrei Pleșu, simplu și cu miez în exprimările sale? Și unde vrea să ne ducă autorul, dacă nu coboară în textul parabolelor? Iar dacă Domnul face cu noi teologie în parabolele Sale, de ce până la această pagină autorul nu a coborât la…subiect, ci ne dă impresia că El se ocupă cu „filosofia vagului”, precum Gabriel Liiceanu?

La Andrei Pleșu nu căderea din slava lui Dumnezeu este marea dramă a umanității ci „exterioritatea”[1].

Eu înțeleg fără dubii, că prin exterioritate desemnează același lucru. Dar când autorul epatează, el dorește să ne convingă de faptul că „inventează” un nou limbaj și prin asta „o altă erminie/ tâlcuire/ exegeză”. Pentru că dorința autorului, mărturisită la una dintre prezentările cărții, a fost ca în această carte să le arate teologilor cum se tâlcuiesc, în mod atractiv, parabolele Domnului.

Numai că parabolele Domnului nu sunt atractive în mod tabloid, nu sunt sclipoase, nu sunt formate din cuvinte și termeni absconși și tâlcuirea lor nu înseamnă înlocuirea terminologiei teologice cu cea filosofică. Ci tăria parabolelor e dată de profunzimea mistică a adevărului pe care trebuie să îl sesizezi în adâncul lor.

De aceea, dacă păcatul nu produce căderea din relația cu Dumnezeu ci exterioritate și găsim și un corelativ pentru har și altul pentru comuniune și altul pentru Treime, prin acestea nu schimbăm datele problemei și nici nu le aprofundăm, ci divagăm. Pierdem timpul.

Iar ca să nu pierdem timpul și să învățăm ceva de la Andrei Pleșu, ar însemna ca el să ne ofere o vedere mistică, teologică a parabolelor, prin aceea că el, condus de Dumnezeu, a coborât în adâncul parabolelor și a înțeles ce a vrut să ne spună Domnul prin ele.

Însă vom găsi aici o experiență unică, pe care Sfinții Părinți ai Bisericii nu au sesizat-o încă și pe care Biserica nu o știe? Vom găsi ceva nou…sau pierdem timpul?

În pagina 46 aflăm că „parabola hristică” vrea să ne invite „în spațiul întrebării”. Presupunere falsă.

De ce? Pentru că Domnul a pus parabolele Sale tocmai în fața acelora care aveau întrebări. Care erau întrebări ambulante. Pentru că parabolele Lui nu sunt problematizări ci răspunsuri.

El le-a dat și ne-a dat răspunsuri extrem de clare. Dar răspunsurile Lui au profunzimi cu mult mai mari decât înțelegerile definiționale.

Răspunsurile Lui au relevanță continuă pentru fiecare dintre noi, oricând am trăi și oricine am fi. Pentru că Domnul a venit să ne dea răspunsuri paradoxale și nu liniare.

De aceea, atunci când s-a pus problema Împărăției sau a aproapelui nostru sau a desăvârșirii, cei în cauză au înțeles că exigențele Lui sunt absolute și paradoxale.

Cei care le-au acceptat, L-au urmat, iar cei care nu le-au acceptat, nu le-au refuzat pentru injustețea lor ci tocmai pentru copleșitoarea lor înălțime.

Din n. 1, p. 46, aflăm că sintagma păcatul exteriorității nu îi aparține. Îi aparține lui Frithjof Schuon[2].

Pagina 47 e pentru Heidegger. Și, nu în ultimul rând, e o reclamă gratuită făcută lui Gabriel Liiceanu. Căci autorul ne amintește, cum că prietenul său a tradus Ființă și timp[3]. Numai că Heidegger nu are de-a face cu ce spun…parabolele Domnului.

De la exterioritate…autorul ajunge la Iad și îl definește: „a nu fi înlăuntrul a nimic, a nu fi înlăuntrul nimănui, a nu avea un „înlăuntru” – acesta este iadul”[4].

Numai că definiția autorului e falsă de la cap la coadă. Toți avem o lăuntricitate a noastră…depinde însă care e conținutul ei. Iar nimeni nu poate fi în afara slavei lui Dumnezeu, a prezenței Lui.

Pentru că Iadul nu înseamnă a fi în afara prezenței lui Dumnezeu ci a nu suporta prezența Lui, pentru că nu ești plin de slava Lui.

Pe scurt, conform realității ontologice a omului și corect teologic, autorul trebuia să spună: Iadul înseamnă a nu avea nimic din Dumnezeu în tine. A fi gol de prezența Lui.

În p. 49, autorul ratează înțelegerea paradoxală a lui paravallo. Pentru că verbul grecesc nu înseamnă doar „a arunca laolaltă, a pune alături”[5]. Ci, la forma sa intranzitivă, verbul înseamnă „a trece peste, la [o altă realitate], a veni în apropierea [adevărului], a naviga spre [Împărăția lui Dumnezeu]”, pe când în forma sa tranzitivă, el înseamnă: „a sta unul lângă altul/ alăturat”.

De aceea parabola este un drum comunional, dar spre veșnicie și nu spre un comunitarism teluric. Pentru că Împărăția din parabolele Domnului e Împărăția Lui și nu o așteptare hiliastă, într-un cosmos netransfigurat de slava Treimii. Sensul parabolei este transcendent și presupune înduhovnicirea noastră și nu o împrietenire doar pentru acum și azi, ci pentru veșnicie.

Tot în p. 49, autorul consideră că „parabola hristică nu aspiră la instalare, la definitivat. În cele din urmă, după atingerea scopului, ea va deveni superfluă”.

Însă parabolele Lui nu au căzut în desuetudine și nici nu devin caduce odată cu o anume înțelegere a lor, după cum nici trupul Domnului, luat din Fecioară, nu a devenit „un obiect” de care S-a dispensat la Înălțare.

De aceea Biserica păstrează cuvintele Domnului și revelațiile Sale în aceeași prospețime lingvistică a lor, pentru că noi nu ne oprim la exteriorul cuvintelor.

Cuvintele sunt un drum deschis spre Dumnezeu, parabolele sunt răspunsuri ale Sale pentru noi, chemări ale Lui la comuniune. De aceea cuvintele și modul cum au fost spuse cuvintele Lui nu sunt perisabile, pentru că au prospețimea Aceluia, Care întotdeauna e Același.

Iar noi, de fiecare dată, le auzim ca spuse tainic de Domnul, pentru că El este Cel care ni le face explicite în lăuntrul nostru.

Citând In. 16, 25, autorul trage concluzia că parabolele sunt „o soluție circumstanțială”[6] pentru Sfinții Apostoli. Însă lucrurile nu stau astfel.

Sfinții Apostoli, și după Învierea Domnului și umplerea lor de har la Cincizecime, au avut nevoie continuu de luminarea lui Dumnezeu. Tainele lui Dumnezeu nu li s-au descoperit integral și nici nu ni se vor descoperi vreodată. Ci atât ei, cât și noi, au crescut și creștem continuu în înțelegerea parabolelor Lui, a minunilor Lui, a cuvintelor Lui, a revelațiilor Lui.

Nu ne putem debarasa de nimic din ce ne-a spus El. Chiar dacă înțelegem, la un moment dat, mai mult decât alții, prin aceasta nu ne putem dispensa de parabolele Lui sau de vreun cuvânt al Lui, pentru că numai un infatuat consideră că adâncimea cuvintelor Lui e doar cea pe care el o poate înțelege. Omul temător de Dumnezeu vede toată revelația Lui ca pe un ocean de taine dumnezeiești, de care se bucură pe măsura lui și nu o sumă de afirmații banale și vetuste.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 45.

[3] Cf. Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, op. cit, p. 47, n. 1.

[4] Idem, p. 48.

[5] Idem, p. 49.

[6] Idem, p. 50.

Pomenirea Părintelui Dumitru Stăniloae. La 20 de ani de la adormirea sa [5 octombrie 2013]

congresul staniloae

parastas

Arhiva audio TPA a comemorării.

*

Ieri, 4 octombrie 2013, s-au împlinit 20 de ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Dumitru Stăniloae. Pentru că la 4 octombrie 1993, în jurul orei 23:00, se muta la viaţa veşnică cel mai mare teolog ortodox contemporan.  În cele ce urmează vă prezentăm câteva date biografice ale marelui teolog român:

1903 – S-a născut la 16 noiembrie 1903 la Vlădeni, judeţul Braşov, Dumitru, ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie şi Reveca; mama era nepoată de preot.

1917 – La 10 februarie, pleacă la Braşov să urmeze cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Şaguna”.

1918 – I se oferă o bursă pentru clasa a IV-a de către „Fundaţia Gojdu”.

1922 – Primeşte o bursă în cadrul Universităţii din Cernăuţi. Dezamăgit de manualele şi metodele scolastice, părăseşte Universitatea după un an.

1923-1924 Urmează cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti.

1924 – în Postul Mare se întâlneşte cu mitropolitul Nicolae Bălan, care-i oferă o bursă la Centrul Mitropolitan din Sibiu.

1927 -Termină anul IV la Cernăuţi şi susţine licenţa în Teologie sub conducerea prof. Vasile Loichiţă, cu lucrarea „Botezul copiilor”; primeşte o bursă pentru studii de specialitate la Atena.

1928 – Toamna, susţine la Cernăuţi teza de doctorat „Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti”. Centrul Mitropolitan din Sibiu îi oferă o bursă pentru Bizantinologie şi Dogmatică. Pleacă la München, urmând cursurile profesorului August Heisenberg, tatăl celebrului fizician.

1929 – Pleacă la Berlin şi Paris pentru studii şi documentare asupra operei originale a lui Grigorie Palama; la întoarcerea în ţară este încadrat profesor suplinitor, apoi provizoriu.

1930 – Pleacă la Constantinopol pentru a cerceta şi copia opera teologică a lui Grigorie Palama; la 4 octombrie se căsătoreşte cu Maria (născută Mihu).

1931 – La 10 mai, i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare în septembrie 1931) şi Maria; la 8 octombrie, este hirotonit diacon.

1932 – La 25 septembrie este hirotonit preot. Apare la Sibiu Catolicismul de după război.

1933 – La 8 octombrie, se naşte Lidia, botezată de istoricul transilvănean Ioan Lupaş.

1934 – La 1 ianuarie este numit director al ziarului „Telegraful Român”, funcţie îndeplinită până în 1945. Îl cunoaşte şi leagă o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic.

1936 – în iunie, este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcţie îndeplinită până în 1946.

1938 – Apare la Sibiu lucrarea fundamentală Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama.

1939 – Publică la Sibiu Ortodoxie şi românism.

1940 – Vara, România intră în al II-lea război mondial, armata însoţind trupele germane până la Volga. Se constituie, la iniţiativa poetului Sandu Tudor, grupul „Rugul aprins”, din care făceau parte: Ierom. Ivan Kulighin, duhovnicul mitropolitului rus de Rostov (refugiat la Cernica), Ierom. Benedict Ghiuş, Ierom. Sofian Boghiu, Prof. Alex. Mironescu, poetul Vasile Voiculescu, Arh. Constantin Joja, Pr. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu. Întâlnirile periodice la mănăstirile Antim şi Cernica au constituit o înviorare duhovnicească a vieţii creştine în Bucureşti.

1942 – Apare la Sibiu „Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie „.

1943 – Apare la Sibiu Iisus Hristos sau restaurarea omului.

1945 – La sfârşitul lunii aprilie, moare fiica Maria (Mioara).

1946 –  I se cere să renunţe la rectoratul Academiei Teologice de către Mitropolitul Nicolae Bălan împotriva voinţei acestuia, la cererea lui Petru Groza; rămâne profesor în continuare până în 1947. Apare la Sibiu, Filocalia, vol. I.

1947 – Este transferat prin „chemare” la Facultatea de Teologie a Universității din Bucureşti, catedra de Ascetică şi Mistică. Locuieşte cu soția şi fiica în casa parohială a bisericii Sf. Gheorghe Vechi. Apare la Sibiu Filocalia vol. II.

1948 – Apare la Sibiu Filocalia, vol. III şi IV.

1949 – Catedra de Mistică fiind desfiinţată, rămâne profesor de Dogmatică pentru doctoranzi.

1950 – Participă la întâlnirile organizate de grupul „Rugul aprins”, din care nu face parte.

1955 – La Sibiu, are loc un mare congres al preoţilor ortodocşi; Petru Groza, membru al prezidiului refuză să vorbească cu Pr. Stăniloae, fapt ce va avea consecinţe negative mai târziu. Are loc canonizarea Sfântului Calinic de la Cernica.

1958 – Începe un nou şi mare val de arestări în România, ca o condiţie a retragerii trupelor sovietice. Sunt arestaţi membri ai grupului „Rugul aprins”. Este urmărit de Securitate. La 4 septembrie, percheziţie la domiciliul din Bucureşti. În 5 septembrie, ora 4.00 dimineaţa, este dus la închisoarea din strada Uranus, pentru o lună, apoi în strada Plevnei, pentru încă o lună. În 4 noiembrie, începe procesul înscenat caracteristic regimului comunist.

1959 – Este dus la Aiud, având printre alţi colegi de celulă pe preotul Lazarov, paroh în Dobrogea. Vreme de câteva luni este ţinut în regim de izolare totală. Lidia, fiica părintelui, naşte pe unicul nepot Dumitru Horia; fiind asistentă la catedra de Fizica a Universităţii din Bucureşti – prof. Hulubei – este obligată să părăsească Universitatea.

1961 – Toamna, este adus la Bucureşti pentru noi cercetări penale.

1962 – În martie, este readus la penitenciarul din Aiud.

1963 – în ianuarie este eliberat din închisoare şi lucrează ca funcţionar la Sf. Sinod. În octombrie este reintegrat la catedră.

1965 – Este solicitat să scrie articole şi studii, de către cei care-1 cenzuraseră înainte (Departamentul Cultelor se pregătea să prezinte Occidentului imaginea unei libertăţi religioase).

1968 – Este invitat la Freiburg si Heidelberg, de profesorul Paul Miron, pentru conferinţe; primeşte acordul Departamentului Cultelor, ce urma politica schimbării imaginii României.

1969 – Conferenţiază la Oxford; leagă prietenie cu teologul Donald Allchin.
1971 – Merge la Vatican ca membru al delegaţiei B.O.R.

1973 – Apare la Bucureşti Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului roman. Devine pensionar cu titlu de profesor onorar, rămânând profesor consultant pentru cursul de doctorat.

1976 – Apare la Bucureşti, Filocalia, vol. V. Este declarat „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Salonic.

1977 – Apare la Bucureşti Filocalia, vol. VI.

1978 – Apare la Bucureşti Tratatul de Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III şi Filocalia, vol. VII.

1979 – Apare la Bucureşti Filocalia, voi. VIII.

1980 – Apare la Bucureşti Filocalia, vol. IX; la Geneva, Dieu est Amour, traducere D. Nesser; la New York, Tehnology and the Church, traducere R. Berringer; la Atena, Rugăciune, libertate, sfinţenie. I se acordă premiul „Dr. Leopold Lucas” al Facultăţii de Teologie din Tübingen.
1981 – Este numit „Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris. Este premiat la Londra cu distincţia onorifică „Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice şi creştineşti. Apare la Paris Prière de Jesus et experience de Saint Esprit; la Bucureşti, Spiritualitatea ortodoxă şi Teologia morală ortodoxă, vol. II.

1982 – I se acordă titlul „Doctor Honoris Causa” al Facultătii de Teologie din Belgrad; în noiembrie, conferenţiază la New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington. Apare la Bucureşti Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, vol. I (traducere).

1985- Apare Orthodoxe Dogmatik, vol. I, traducere H. Pitters; la Paris apare Le genie de l ‘orthodoxie.

1986. Apare la Craiova, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă.

1987 –  Apare la Craiova, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu şi la București, Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, vol. II (traducere).

1990. Devine membru corespondent al Academiei Române. Apare Orthodoxe Dogmatik, vol. II, traducere H. Pitters.

1991 – Devine membru titular al Academiei Române. Este numit ”Doctor Honoris Causa” al Facultăţii de Teologie din Atena. Apare la Craiova volumul Studii de Teologie dogmatică ortodoxă („Hristologia Sf. Maxim Mărturisitorul”; „Omul şi Dumnezeu”; Sfântul Simeon Noul
Teolog, „Imnele iubirii dumnezeieşti”) şi la Bucureşti, Sf. Chiril al Alexandriei, „Scrieri”, vol. I (traducere).

1992 – Este numit „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Bucureşti.

1993 – Octombrie 4. A trecut la cele veşnice „Teologul dragostei creştine”.

Informații extrase din vol. Părintele Dumitru Stăniloae. Bio-bibliografie, semnat de Virginia Popa.

*

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba Parastasului de 20 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae, Mănăstirea Cernica, 5 octombrie 2013:

Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipește. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi în Domnul arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor.

Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumați oamenii se numea „necropolă”, adică „oraşul morţilor”. Creştinismul a schimbat numele locului din „necropolă” în „cimitir”, adică „dormitor” unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm” (Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393). Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă „adormiţi în Domnul”.

Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică „în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci”. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei decedaţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).

În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei și ale nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinței și speranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemărginită şi dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu.

În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândeşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos – Lumina lumii, prin rugăciune şi prin fapte bune. În acest înţeles, prin persoana şi opera sa Părintele Dumitru Stăniloae este o permanentă făclie de Înviere pentru teologia şi spiritualitatea Bisericii noastre.

La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş. u.), care se realizează prin rugăciunea împreună cu alţii şi pentru alţii.

Iată ce spune însuşi Părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul:

Când cerem lui Dumnezeu «veşnica pomenire» pentru cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu şi în prezent, cum va fi pomenit în eternitate, deci să-l ţină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl ţine uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăşi îşi va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu să-Şi aducă aminte numai câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor. Prin rugăciuni, ţinem pe cei ce au fost, veşnic vii. Nimeni nu se pierde definitiv.

Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat se susţine nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci şi prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie, prin care intercalăm şi pe alţi oameni în acest dialog, făcându-i şi pe ei să-l pomenească. Iar această pomenire a celui decedat de către noi, care săvârşim fapte de milostenie în numele lui, şi de către cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi şi acela, ci şi un răspuns dat apelului celui decedat şi, lui Dumnezeu, pentru el. Această lărgire a dialogului se realizează de altfel şi prin rugăciuni. Căci rudele care pomenesc pe cel adormit cer aceasta şi preoţilor şi celorlalţi, pentru ca să fie atraşi cât mai mulţi în acest dialog cu cel adormit şi cu Dumnezeu pentru el.” (Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 347-348)

Dumnezeu e însetat să vadă darurile Lui transmise de la om la om, spune Sfântul loan Damaschin, adică să vadă bunătatea Sa înmulţindu-se între oameni prin străduinţa lor: «Aceasta o doreşte şi o voieşte Milostivul, ca toţi să ne facem bine unii altora, atât în viaţă cât şi după moarte»” (Sfântul Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G., 95, col. 361 C, la Preot Profesor Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 349-350)

Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiţi de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.” (Preot Profesor Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 349-350)

Comunitatea unită cu Hristos are legaţi de ea în dialogul amintirii şi pe cei adormiţi ai ei; şi-L roagă şi prin cuvinte pe Hristos, în dialogul ei cu El, să-i primească şi pe ei, prin amintire, în legătură cu El şi să-i ofere Tatălui, sau să-i unească cu Tatăl prin predarea Sa Tatălui împreună cu ei.” (Ibidem)

Pomenirea Părintelui Stăniloae în biserica Sfântul Nicolae a Mănăstirii Cernica, prin rugăciunile Parastasului de astăzi, la împlinirea a 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, este un moment de cinstire a lui şi de comuniune cu el în iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea izvorâtă din rugăciune este mai tare decât moartea.

Părintele Dumitru Stăniloae a preţuit mult evlavia şi lucrarea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica (†1868), stareţ al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani(1818-1850) şi episcop la Râmnic 17 ani (1850-1867), pe care l-a elogiat cu prilejul canonizării lui, în anul 1955, considerându-l un simbol al monahismului românesc care îmbină spiritualitatea isihastă cu lucrarea filantropică într-un mod profund şi echilibrat.

Mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae şi al soţiei sale Preoteasa Maria de la Mănăstirea Cernica se află în apropierea bisericii „Sfântul Lazăr”, ctitorită de stareţul ardelean Gheorghe (†1806), originar din Săliştea Sibiului, canonizat de Biserica noastră în anul 2005.

În cimitirul Mănăstirii Cernica se află nu doar morminte ale monahilor, ci şi mormintele unor ierarhi, ale unor profesori de teologie, ale unor preoţi şi ale unor mireni oameni de cultură, dar şi ale unor oameni simpli.

Toţi aceştia odihnesc aici, în pacea şi iubirea Preasfintei Treimi şi întru nădejdea învierii de obşte şi a vieţii veşnice, despre care a scris mult şi frumos Părintele Dumitru Stăniloae ca teolog al Crucii şi Învierii lui Hristos şi al luminii Preasfintei Treimi.

Cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Dumitru Stăniloae a vorbit aici, la Mănăstirea Cernica, tocmai despre sensul vieţii creştine ca existenţă îndreptată spre Înviere şi spre Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi.

Rugător şi slujitor al Sfântului Altar în timpul vieţii sale pe pământ, Părintele Dumitru Stăniloae este acum rugător şi în ceruri pentru mântuirea oamenilor, pentru Biserică şi popor, iar lumina vieţii sale şi a teologiei sale rămâne pentru noi toţi o făclie de Înviere pe cale mântuirii şi a vieţii veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Pacea şi bucuria Învierii sunt tainic cuprinse în toate scrierile sale teologice şi duhovniceşti.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, pe slujitorul şi mărturisitorul Tău Preotul Dumitru Teologul, Părintele nostru!

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [23]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

Astfel, de aceea ei[1] gândesc că pot convinge [oamenii], că și înainte de întrupare Fiul era muritor prin Sine Însuși [per Se Ipsum].

Pentru că nici schimbabilitatea nu este numită, în mod nepotrivit, mortalitate [mortalitas], [lucru] în conformitate cu care se spune că și sufletul moare.

[Dar] nu pentru că [sufletul] se modifică sau se transformă în corp sau în oricare altă substanță, ci în însăși substanța sa. În oricare alt mod ar fi acum. Și, de asemenea, [în alt fel] a fost, după [teoria care spune că] ceea ce încetează a fi ceea ce era se descoperă a fi muritor.

Pentru că astfel se spune[2] și [despre perioada de] dinainte de a Se fi născut Fiul lui Dumnezeu din Fecioara Maria, [că] El a apărut Părinților noștri nu în una și aceeași formă [specie], ci pluriform [multiformiter], într-un fel sau în alt fel.

Și este văzut prin Sine Însuși [, zic ei], pentru că încă nu și-a asumat trupul, [dar] ființa [substantia] Lui a fost vizibilă ochilor muritori[3].

Și este muritor, tot pe atât pe cât este și schimbător [mutabilis].

La fel și Duhul Sfânt, Care a apărut o dată ca porumbiță, altă dată ca foc.

Căci nu Treimii, zic [ei], ci, în mod singular și propriu, doar Tatălui se cuvine [cinstea, atunci] când se spune: Nemuritorului, nevăzutului, singurului Dumnezeu (I Tim. 1, 17).

[Cât] și [atunci când se spune]: „Celui ce singur are nemurirea și locuiește în lumină neapropiată. Pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să Îl vadă” (I Tim. 6, 15-16).

16.  Să-i lăsăm, așadar, pe aceștia, care nu pot cunoaște nici [măcar] firea invizibilă a sufletului!

[Căci de unii ca aceștia] era departe, la mare distanță, [puterea] de-a cunoaște [firea] lui Dumnezeu, [Cel] unul și singurul. Adică firea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

[Care] nu numai că rămâne nevăzută, adevărată și neschimbabilă, dar și prin aceasta se păstrează în nemurire adevărată și curată [sincera].

Noi spunem că Dumnezeu nu a apărut niciodată ochilor trupești[4]. Nici Tatăl, nici Fiul, nici Duhul Sfânt. Doar dacă nu cumva [El Și-a făcut simțită prezența], printr-o creatură trupească supusă puterii Sale[5].

[Căci noi suntem] gata de a ne lăsa corectați, dacă suntem opriți într-un mod fratern și cu dreptate. [Fiindcă suntem] gata chiar dacă suntem mușcați de un dușman, care totuși ar spune adevărul[6].

Să căutăm, [deci], în pace creștinească și prin studiu împăciuitor, dacă, [mai] înainte ca Hristos să vină în trup, Dumnezeu a apărut[7] Părinților noștri, în mod indistinct [, ca Treime], sau [a apărut doar] o persoană din Treime, sau [au apărut persoanele Treimii] una câte una, ca într-o succesiune.

*

Capitolul X

 

17. Și astfel, din aceea ce se scrie la Facerea, Dumnezeu a vorbit, mai întâi, cu omul pe care l-a plăsmuit din lut [de limo].

Dacă trecem peste semnificația la figurat [figurata] [a exprimării], ca să fie ținută credința lucrurilor purtate [scrise] chiar în mod literal [ad litteram], dezbatem [în esență] aceasta: [dacă] în chipul omului [in specie humanis] este văzut Dumnezeu, atunci când a vorbit cu omul.

Într-adevăr, aceasta nu este spusă, în mod expres, în carte, ci ea rezonează/ reiese [resonat] dintr-o lectură [care se păstrează] în același perimetru [circumstantia][8].

 [Lucru care se înțelege] cu claritate din ceea ce este scris: a auzit Adam glasul lui Dumnezeu plimbându-se în Rai, pe înserat, și s-a ascuns pe sine în mijlocul pomilor [in medio ligni], care erau în Rai [in Paradiso].

Și Dumnezeu a zis: Adame, unde ești?

[Și el] a răspuns: Am auzit glasul Tău și m-am ascuns de la fața Ta, pentru că sunt gol (Fac. 3, 8-10).

Nu văd, deci, în ce fel se poate să înțelegi ad litteram o astfel de plimbare a lui Dumnezeu și convorbire [a Lui cu omul], decât în formă omenească [in specie humana][9].

Și nici nu poți să zici, așadar, că s-a făcut glasul numai [acolo] unde se spune [că] S-a plimbat Dumnezeu. Sau [că] Cel, Care Se plimba în [acel] loc, nu a fost văzut [visibilem], când [până] și Adam zice că s-a ascuns de la fața lui Dumnezeu.

Așadar, Cine era El? [Era] Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt?

Sau Dumnezeu în întregime, Treimea Însăși, în mod indistinct, vorbea cu omul în chipul omului [in forma hominis][10]?

Într-adevăr, nicăieri nu se vede, în  contextul Scripturii, [vreo subliniere a faptului că] se trece de la [o] persoană la [o altă] persoană [a persona ad persona] [a Treimii], ci primul om este văzut vorbind cu Acela, Care a zis: „Să fie lumină”, „Să fie tărie/ firmament” (Fac. 1. 3, 6) și celelalte, [care s-au făcut] în acele câteva zile[11].

[Căci] Îl considerăm numai pe Dumnezeu Tatăl [ca fiind Acela, Care] a zis să fie, [la] orice a dorit să facă.

Însă toate le-a făcut [Tatăl] prin Cuvântul Său, Care Cuvânt al Lui Îl recunoaștem [a fi] unicul Fiul al Lui, după dogma dreptei credințe.

Dacă, deci, Dumnezeu Tatăl a vorbit primului om și El Însuși Se plimba în Rai pe înserat [ad vesperam] și de la fața Lui se ascundea păcătosul în mijlocul pomilor, de ce atunci nu se înțelege că El Însuși le-a apărut lui Avraam și Moise și [altora] cărora a vrut [să le apară] și în ce fel a vrut, printr-o creatură supusă Sieși, schimbabilă și văzută/ vizibilă, când [din moment ce] El, în Sine și în ființa Sa, rămâne ceea ce este: neschimbabil și nevăzut?[12]

Dar se poate să se întâmple ca Scriptura să treacă în mod tainic/ ascuns de la [o] persoană la [o altă] persoană [a Treimii] și să relateze [ce s-a întâmplat], [atunci] când Tatăl a zis Să fie lumină! și celelalte. Care sunt amintite [la In. 1, 3] a fi fost făcute prin Cuvântul.

Și, de fapt, să se indice [în Facerea] că Fiul [este Cel care] a vorbit cu primul om. [Căci Scriptura] nu a explicat [aceasta] în mod deschis [aperte][13], dar a spus-o celor care pot să [o] înțeleagă [duhovnicește].


[1] Ereticii.

[2] De către acei eretici.

[3] Adică tocmai ceea ce spune falsa „dogmă” romano-catolică, cum că cei Sfinți, în veșnicie, văd ființa lui Dumnezeu și nu slava Lui.

[4] Cum se mai întemeiază pe Sfântul Augustin, după această mărturisire categorică, cum că nu există vedere mistică cu ochii trupești, doctrina romano-catolică „a vederii” ființei lui Dumnezeu?

Căci, după cum se observă, Sfântul Augustin spune că nicio revelație dumnezeiască nu este sesizată în mod obișnuit, prin vederea comună și banală a ochilor.

[5] Ipoteză pe care o ia în calcul doar pentru ca să o dezmintă puțin mai departe.

[6] Sfântul Augustin se manifestă conciliant față de cei care ar putea susține altceva, chiar și atunci când este convins că aceia nu au dreptate și că – după cum a spus în mai multe rânduri – o gândire trupească și nu duhovnicească îi face să susțină ceea ce susțin.

Însă aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă întotdeauna un creștin ortodox și pe care au avut-o toți Sfinții Părinți: aceea de a asculta și argumentele adversarilor și de a-i dezminți prin argumente imbatabile, pline de rațiune și de bun simț.

Dialogul argumentelor, din care să învingă înțelepciunea dumnezeiască, este singura cale de urmat. A-l anihila pe celălalt pentru că nu e de acord cu noi nu a fost niciodată atitudinea Sfinților Părinți și a Bisericii Ortodoxe.

Pe de altă parte, dacă unora dintre credincioșii noștri ortodocși le lipsesc argumentele sau obișnuința dialogului, ca și a studiului despre care vorbește aici Sfântul Augustin, nu e vina Adevărului că nu are cine să Îl apere, așa cum cereau Sfinții Părinți.

[7] Cu sensul de: S-a arătat, S-a descoperit, S-a revelat.

[8] Aici Sfântul Augustin pune iarăși o problemă foarte spinoasă: a nonliteralității unor pasaje din Sfânta Scriptură, care trebuie interpretate privind foarte atent și smerit în jur: la context și, de fapt, la întregul text al Scripturii.

[9] Într-un mod antropomorf.

[10] Dumnezeu S-a arătat în formă umană Sfântului Adam, dar văzut în chip extatic. Adică Dumnezeu nu S-a întrupat atunci pentru a vorbi cu Sfinții Protopărinți.

[11] Ale derulării acelor fapte primordiale. Căci se înțelege, urmărind în mod strict literalitatea Scripturii, că a vorbit cu Sfântul Adam Cel despre Care s-a spus până atunci că a creat universul și Care este, îndeobște considerat, a fi Tatăl. Pentru că Scriptura nu a menționat pe parcurs că a început să vorbească și despre Altcineva, despre o altă persoană a Sfintei Treimi.

[12] Adică felul în care Dumnezeu S-a arătat, în mod extatic, Sfinților Adam, Avraam și Moise a fost diferit, dar totuși Sfânta Scriptură nu ne spune nicăieri că Dumnezeu S-a revelat odată pentru totdeauna, la început, lui Adam, iar după aceea ar fi vorbit cu Sfinții Profeți printr-o creatură.

Și totuși, Dumnezeu, Cel neschimbat, este văzut de către fiecare Sfânt, în extaz, în mod diferit. Aceasta pentru că revelațiile Sfinților sunt particulare, adresate fiecăruia dintre ei, deși este același Dumnezeu, Care Se revelează și Care, în Sine, rămâne nemișcat și neschimbat.

[13] În primele două capitole din Facerea.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno