Autoritatea momentului în materie de Teologie Dogmatică (9)

***

Astăzi, la ora 20. 54, am primit răspunsul Dr. Bogdan Gabriel Bucur. Și e acesta:

„Părinte Dorin,

După părerea mea — Alexander Golitzin. La el știința de carte (cu totul ieșită din comun) se împletește cu situarea ascetică și liturgică în consonanță cu Scriptura și Părinții Bisericii.

A atras atenția asupra faptului că, pe modelul sintezei neopatristice, este nevoie ca teologia ortodoxă să recupereze creativ și domeniul studiilor biblice, mai cu seama VT.

Deocamdată așteptăm…

Veți avea curând plăcerea de a citi noua lui carte (Mystagogy: A Monastic Reading of Dionysius Areopagita) în românește, la Deisis.

De aproximativ un an este episcop, astfel încât a încheiat perioada academică în sens strict.

Speram să dea, după încă niște ani de reflecție, o sinteza dogmatică.

Bogdan Bucur

______________________________________________
Bogdan G. Bucur, Ph.D.
Associate Professor
Duquesne University, Department of Theology
600 Forbes Avenue, Pittsburgh, PA 15282


http://www.duq.edu/academics/faculty/bogdan-bucur”.

*

Domnul Dr. Bogdan Bucur, așadar, ni-l propune ca autoritate în domeniul Teologiei Dogmatice pe

PS Alexander Golitzin de Toledo

PS Alexander Golitzin de Toledo.

Însă, după cum îi spuneam și domnului Bucur, nu pot fi prieten cu PS Alexander Golitzin în ceea ce  privește receptarea Sfântului Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul († 3 octombrie).

Sfântul Dionisie Areopagitul al Bisericii Ortodoxe e trăitor în secolul I, ucenic al Sfântului Apostol Pavel, episcop și mucenic dar, pentru întreaga istorie a Bisericii, este întâi de toate o autoritate patristică și experiențială de primă mână.

„Dionisie” al PS Alexander Golitzin, pe care ni-l va prezenta în cartea sa care va apărea la Ed. Deisis, este „Pseudo-Dionisie”, adică un personaj fictiv. Lipsit de credibilitate. Un impostor…

Iar Sfinții Bisericii Ortodoxe sunt, de obicei, umiliți pentru credința lor…dar nu impostori.

Și prezentarea cărții de pe Amazon ne confirmă acest lucru: „Mystagogy: A Monastic Reading of Dionysius Areopagita proposes an interpretation of the Pseudo-Dionysian corpus in light of the liturgical and ascetic tradition that defined the author and his audience. Characterized by both striking originality and remarkable fidelity to the patristic and late neoplatonic traditions, the Dionysian corpus is a coherent and unified structure, whose core and pivot is the treatise known as the Ecclesiastical Hierarchy. Given Pseudo-Dionysius fundamental continuity with earlier Christian theology and spirituality, it is not surprising that the church, and in particular the ascetic community, recognized that this theological synthesis articulated its own fundamental experience and aspirations”.

În 2007, când a vizitat Bucureștiul…i-am spus PS Alexander, de la vreo 4 metri distanță…că poziția pe care el o suține vizavi de Sfântul Dionisie e răstălmăcirea odioasă a lui Melanchthon și nu reprezintă raportarea Bisericii Ortodoxe la el.

A se citi articolul meu de aici, unde am explicat poziția lui Golitzin și de ce ea este inacceptabilă din punctul de vedere al Tradiției Bisericii.

Noi, ca teologi, peste o mie sau 3000 de ani nu putem avea o altă părere despre istoricitatea unui Sfânt al Bisericii pe simple conjecturi textuale.

Ceea ce face PS Golitzin din Sfântul Dionisie e uluitor pentru un monah athonit, ceea ce el este la bază.

Mă și gândesc ce ar spune Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim Aghioritul sau Sfântul Paisie Velicikovski, monahi athoniți ca și el, când ar auzi că un episcop îndrăznește să desființeze persoana, istoricitatea unui Sfânt și opera lui și nu a unuia oarecare ci a Sfântului Dionisie cel Mare, cel pe care se fundamentează toți marii Sfinți ai Bisericii Ortodoxe?

Dacă PS Alexander e un iubitor de Părinți și un exeget atent al lor, cum de n-a citit niciodată, nici măcar odată, despre cum îl numesc și despre cum se raportează diverși Sfinți Părinți ai Bisericii la Sfântul Dionisie Areopagitul?

Fără doar și poate voi citi, ca să mă îndurerez și mai mult, cartea PS Alexander despre „Pseudo Dionisie”. Dar, pe de altă parte, mă bucur că nu are parte de un sinod de anatematizare pentru ea.

În alte vremuri ale Bisericii, când ereziile și bădărăniile la adresa Tradiției Bisericii erau taxate dur, pentru că Teologii își făceau treaba, nefiind amabili cu veleitarii și nici cu părerologii, PS Alexander și-ar fi găsit „odihna” alături de Varlaam de Calabria și de Achindin.

Pentru că e un teolog care iubește părerea sa mai degrabă decât veridicitatea Tradiției Bisericii.

Însă nu cred că PS Alexander Golitzin poate fi o autoritate dogmatică a Bisericii Ortodoxe, atâta timp cât are lacune atât de inexplicabile în evlavia sa față de Tradiția Bisericii și de grandioasa ei teologie dumnezeiască.

Tot ce vezi e de mâncare

  • Domnișoara care recită Coranul….în fața unei audiențe de sute de oameni.
  • Cu elicopterul deasupra Bucureștiului. Pentru fotografii speciale.
  • De 10 ori Anastasia.
  • La sfârșitul unei emisiuni de pe Cireșarii (radio penticostal), de astă seară, unde o tânără doamnă ne-a învățat să ne rugăm pentru soții noștri, că sunt mai închiși în ei și nu comunică bine…realizatoarea a încheiat cu urarea: „Har maxim!”. E vorba despre superlativ…sau despre partea de jos a adjectivului?
  • Saitul Muftiatului din România.
  • Ce vom venera la pelerinajul de la București.
  • Un cont pe Scribd cu cărți de Liturgică.
  • Relațiile Sfântului Neagoe Basarab cu Sfântul Munte Athos. Un articol al Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu.
  • Un interviu cu Prof. Dr. Ioan Gherghina, pe Cotidianul, pe care l-am cunoscut la Sinaia în acest an. Un om al dialogului, cu multă experiență în domeniul medical.
  • Un citat din interviul Prof. Ioan Gherghina citat supra: „toţi cei care s-au asigurat, foştii şi actuali salariaţi sau pensionari, şi vorbim de milioane de oameni!, au plătit asigurări sociale vreme de 30 sau de 50 de ani, pentru a avea la nevoie asistenţă medicală completă. Şi-aşa a fost până astăzi, mai precis până în februarie anul viitor. Deci, introducerea pachetului de bază înseamnă nerespectarea acestui contract pe care statul îl are cu asiguraţii care au fost obligaţi să se asigure. Statul schimbă acum ilegal şi neconstituţional regula jocului, nu te mai acceptă în spital la „prima chemare”, ci numai după ce ai trecut pe la medicul de familie…Eu nu văd ce face medicul de familie, spre exemplu, în caz de infarct miocardic! Ce să mai caut la medicul de familie când am infarct? Că dispecerul va decide la telefon (!?) dacă-i aşa sau nu-i aşa. De când se pune în medicină diagnosticul la telefon?”.
  • Saitul poetei Ana Blandiana.
  • Contul de Facebook al Iulianei Tudor.
  • Vederea mănâncă tot ce vede. Dacă nu ți-ai dat seama de asta…atunci nu dai importanță formării interioare.

Predică la Duminica a 24-a după Rusalii [2013]

minunea invierii fiicei lui Iair

Iubiții mei,

în varianta MGK a Evangheliei de azi [Lc. 8, 41-56], existentă și în ed. BOR 1988, Sfântul Evanghelist Luca spune [v. 54]: „Iar El i-a scos afară pe toți [ecvalon exo pantas]”…

I-a scos afară pe toți…pentru că „râdeau de El, cunoscând că a murit” [v. 53, GNT].

Fiica lui Iairos murise, era o realitate asta…

Dar cei de afară, adunați la ușa moartei, râdeau de Domnul, râdeau de „naivitatea” Lui…pentru că El a spus că ea „doarme” [v. 52].

Pentru ei, moartea…era moarte.

Însemna neînviere, putrezire, descompunere…

Pentru ei moartea era…deznădejde.

Pentru Ziditorul vieții însă…moartea însemna somn, ceva de scurtă durată…în comparație cu veșnicia.

Și auzind, așa, de peste veacuri…râsul lor prostesc, râsul lor infatuat, râsul lor disprețuitor…înțelegem că seamănă, adesea, cu râsul nostru…minimalizator

Noi privim omul după ce are și nu după cine este.

Nu îl prețuim în sine…tocmai de aceea nici nu vrem să cunoaștem oamenii.

Noi îl cunoaștem, vrem să îl cunoaștem doar pe cel care a apărut la televizor, care are o funcție mare, care e renumit, care pare a fi „mai bun” ca noi.

Nu vrem să cunoaștem orice om…pe tot omul…

Și pornind, din start, cu ideea asta exclusivistă, de aceea avem și prea puține cunoștințe despre oameni.

Însă Domnul cunoștea realitatea celei adormite! Îi cunoștea și pe cei care râdeau…ne cunoaște și pe noi. Pe fiecare în parte, în mod indubitabil…

După cum cunoscuse faptul că…ieșise din El o putere [v. 46].

Puterea slavei Sale…slava Sa…care o vindecase pe femeie de boala ei.

Pentru că Dumnezeul Cel atotcunoscător, prin lumina slavei Sale, e peste tot și cuprinde toate…și știe toate…și ne ajută întru toate.

Dar El Își descoperă tainele Sale celor care nu râd…ci sunt serioși cu totul în viața lor!

Celor care nu iau lucrurile ușor…așa, într-o doară…

Dumnezeu Se descoperă ca Cel prea minunat și Prea frumos celor care sunt avizi de El, de cunoașterea Lui, de simțirea Lui, adică celor care sunt goide ei înșiși.

Celor care se fac goi de părerea de sine, goi de dorințe perverse, goi de idealuri prostești…Dumnezeu le descoperă măreția incalculabilă a prezenței Lui, arătându-le cum i-a sfințit El pe cei de dinaintea lor și cum îi sfințește și pe ei.

De aceea…ca să vezi, ca să vezi profund oamenii, cărțile, lucrurile, trebuie să ai slava lui Dumnezeu în tine…să vezi, împreună cu Dumnezeu…cum sunt lucrurile.

Pentru că toate lucrurile stau în slava lui Dumnezeu, sunt pline de harul Său și fără harul Său nu le poți vedea în simplitatea și în rațiunea lor prea abundentă.

De aceea, oamenii de știință, de cultură, inventatorii și privitorii în și prin materie, vor ajunge la înțelegeri și la descoperiri din ce în ce mai mari despre structura materiei și virtualitățile ei…pe măsură ce nu vor mai ironiza, prostește, revelația lui Dumnezeu și prezența Lui în creația Sa.

Cât timp vor bagateliza credința și viața Bisericii…nu vor privi tot mai înăuntru ci tot mai periferic lucrurile.

La fel stă treaba și cu noi, oamenii Bisericii, care venim la Biserică…

Pe cât vom considera că vom înțelege ceva din viața și din teologia Bisericii fără să ne sfințim viața în mod continuu…pe atât vom ajunge la păreri și opinii despre Biserică și viața ei din ce în ce mai lamentabile.

Pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!

Dumnezeu nu Se lasă furat de înțelegerile și revelațiile Lui!

Poți ajunge preot, poți scrie la nesfârșit despre teologie și viața Bisericii, poți asculta la nesfârșit ce spun Sfinții…dar prin asta…să nu ai niciun semn de la Dumnezeu și să nu înțelegi nimic în mod minunat.

Pentru că Dumnezeu nu se uită la cine am ajuns noi în Biserică, nu dă doi bani pe cât de deștepți sau de sfinți ne credem, nu e impresionat de „multa noastră asceză auto-idolatră” ci El se uită la cum e inima noastră, ființa noastră în fața Lui.

El Se deschide numai sincerității, numai căutării reale, numai fecioriei sufletului și trupului, numai minții smerite, numai omului care împlinește, din dragostea Lui, poruncile Sale.

De aceea și atât de multe surprize în viața Bisericii.

Teologii se nasc și se creează când și cum vrea Dumnezeu. Sfinții sunt foarte diverși. Vin din neamuri și din familii foarte surprinzătoare.

Nimic nu poate fi aproximat

Nu ne putem da cu părerea cum va fi cu unul sau cu altul…pentru că toată dezvoltarea interioară a unui om e surprinzătoare, e plină de uimire, de noutăți și de transformări imprevizibile.

De ce i-a dat afară Dumnezeu…pe niște râzători neștiutori…când nimeni nu poate fi în afara ochilor Lui?

A apucat-o de mână pe tânără…și i-a vorbit ca unei vii.

I-a spus să se ridice [v. 54]!

Să se ridice din moarte

Căci cine are putere asupra vieții și asupra morții, poate să scoată din moarte…sufletele noastre.

O înviată din morți…

Nu și-au cerut scuze…în urma minunii…râzătorii…

Râzătorii nu își cer niciodată scuze…

Ei își bagă nasul între umeri, își înfundă nesimțirea pe cap…și merg mai departe.

Pentru că râzătorii sunt buni la văzut negreața sub unghii, sunt buni la comentarii de pe margine, ei n-au soluții, nu vor să scape pe nimeni…și îi lasă pe alții să se zbată cu oamenii și pentru ei…pentru ca să îi vindece împreună cu Dumnezeu…

Când râzi…n-ai timp pentru învieri.

Pentru învieri trebuie să ai dragoste multă. Trebuie să îți pierzi timpul, sănătatea, banii…

Învierile sunt făcute de „oameni luați în râs”. De „indivizi visători”.

Cei „așezați”, oamenii „echilibrați”, oamenii „cu ceafă groasă”…n-au timp de „rebuturi umane”.

Ei profită doar de cei aflați în putere, de cei care pot…cât pot, de cei virili…din punct de vedere economic sau imaginal.

Însă Domnul strică ploile, afacerile, tăcerile, negocierile noastre!

El scoate din piatră seacă pe omul Lui și îl pune în centru. Da, hodoronc-tronc!

Fără ca să fie anunțat de multe condeie…și fără să fie urmat de vreo coadă de cometă.

Dumnezeu ridică un neam, un popor, o Biserică, o lume din…neașteptare!

Așa s-a format Biserica și așa o duce mai departe Dumnezeu: ca pe o minune neașteptată, incredibilă!

Cine se aștepta, ca dintr-o Cincizecime „banală”, de undeva, de la Ierusalim…o să iasă așa puhoi de convertiți?

Cât de „nebuni” au fost considerați Sfinții Apostoli de contemporanii lor, de mulți dintre contemporanii lor, când se uitau la ei, la zelul lor…pentru ceva care părea „nebunie pură”?

Și azi însă…viața cu Dumnezeu e „nebunie pură”!

Și azi, a învia morții e „o tâmpenie” dar a-i lăsa așa, în satanismul și banala lor viață, e „un lucru bun, cool”.

Și acum râdem cu gura până la urechi…când credem că Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, are „infatuarea” de a se crede singura Biserică a lui Hristos, când „biserica” se poate „reinventa” oricând, de către orice halucinat de demoni.

Râdem, râdem de noi, râdem bine, râdem degeaba, râdem omorând credința și nădejdea în oameni, îi ideologizăm, râdem, râdem prostește, râdem de noi, ne prefacem că ne e „bine”, așa suntem noi, de felul nostru, niște „râzători”, niște „zâmbăreți”…

Oamenii mor de vii, oamenii mor în neștiința lor…dar nouă ni se pare „o prostie” ca să ne mai îngrijim de oameni.

Pentru că, dacă nu ne îngrijim de ei…ci doar umflăm cifrele sondajelor, care spun că religiozitatea românească e la cote mari…așa și e de fapt.

Însă, în fapt, suntem afară

În afara înțelegerii Bisericii lui Hristos, atunci când nu ne pasă…așa după cum Îi pasă lui Dumnezeu de ea.

Dacă ne pasă…atunci nu mai râdem!

Dacă ne pasă…atunci promovăm oameni care știu, pot și vor să hrănească mulțimile cu viața lui Dumnezeu.

Promovăm oameni în Biserică care pot să dinamizeze Biserica, să o facă vie, să o scoată…din adormire.

Pentru că adormirea e…zâmbăreală, e picoteală, e acreală, e miștocăreală…adică e lipsă de credință. Puțină credință. Rece credință. Dezertare de la scopul vieții noastre: îndumnezeirea.

O femeie a simțit puterea Lui…și fiica lui Iairos la fel.

Două femeie binecuvântate…care s-au întâlnit față în față cu Mântuitorul lor.

Se întâlneau mulți cu Dumnezeu întrupat, cu Dumnezeu printre oameni, cu Dumnezeul trăitor în mijlocul oamenilor.

Dar cum Dumnezeu Se vede numai dacă Îl pui în centru și pe tine te vezi lângă El, în apropierea Lui…nu mulți L-au văzut pe Dumnezeul Care conlocuia cu oamenii.

Și acum, Dumnezeu este și nu este cu noi!

Zicem că este…pentru că vorbim despre El…dar câți L-au văzut în slavă și Îl simt neîncetat?

El e la nivel de discurs, Sfintele Taine, neexperimentate, par doar „simboluri”, Bisericile sunt frumoase, cu mulți Sfinți…dar nu vedem pe niciun Sfânt printre noi…nu vedem nici pe Dumnezeu coborând la oameni…așa că Dumnezeu este…dar „nu L-a văzut nimeni”.

Și iarăși râsul…râsul nostru părut „inteligent”, batjocura noastră zilnică…

Pentru că unde nu e simțirea și vederea Lui…sunt doar păianjeni prin colțuri…

Așa stând lucrurile, iubiți confrați, viața e mult prea complexă…iar adevărul nu e prieten cu nimeni.

Nici nu mine și nici cu dumneavoastră, dacă, în fața Lui, ca niște pești fără de glas…n-avem nimic de spus.

A ne scuza, a ne fofila, a ne mângâia, admirativ, lipsa de viață duhovnicească, nu e loz câștigător.

A câștiga în fața lui Dumnezeu…înseamnă să te cunoască și El, după cum pretinzi că Îl cunoști tu.

A fi al Lui înseamnă să Te vadă și El, după cum pretinzi că Îl vezi tu.

De aceea, să nădăjduim că vom face din râsul nostru și din pierderea timpului deja celebră…puțină înțelepciune, puțină milostivire față de noi și de ceilalți.

Căci dacă noi nu ne milostivim de noi…și nu ne pocăim pentru păcatele noastre și nu ne îndreptăm…Dumnezeu așteaptă să ne învieze din morți…dar noi n-avem timp pentru El.

Să ne facem timp, vă rog!

Să ne facem timp pentru Dumnezeu!

E păcat, mare păcat, să Îl lăsăm să ne aștepte atât de mult…până terminăm noi râsul. Amin!

Istorie 4. 37

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Pentru autor, maturizarea copilului înseamnă „a avea inițiativa, curajul, solidaritatea a-filierii”[1].  Depinde la ce ne afiliem…pentru că inițiativa și curajul nu ne fac, în mod neapărat, niște maturi profunzi și responsabili.

Tot la fel, depinde ce înțelege Andrei Pleșu, în mod pragmatic, prin „flexibilitate”[2]. Pentru că, în text, el definește flexibilitatea comportamentală a unui om drept modul „de a sesiza corect oportunitatea și de a găsi tonul optim al con-sonanței cu ea”[3].

Vagul definiției se potrivește foarte bine și pentru un om al excelenței și pentru un profitor.

Pentru un om extraordinar în inventică, precum Ionuț Alexandru Budișteanu[4], a sesiza corect oportunitatea înseamnă a accepta ajutorul financiar și logistic care îl poate face mult mai productiv în munca sa. El nu are nevoie de pile pentru ca să gândească, pentru că și așa gândește mai mult decât mulți alții, ci are nevoie de bani și de spațiu în care să se desfășoare.

Însă, pentru un om incapabil, care vrea să parvină, și care se aciuează pe lângă Colegiul Noua Europă[5], care atrage bani europeni și, poate, și de altă proveniență, „a sesiza corect oportunitatea” înseamnă același lucru ca pentru Budișteanu?

Acesta e motivul pentru care explicațiile autorului se pliază și pe fața celor care fac mult dar și pe fața celor care „profită”, la fel de mult, de oportunitate.

A. Pleșu, ne explică, în continuare, de ce trebuie să fim flexibili. Pentru că „apelul nu vine întotdeauna în aceeași costumație, nu recurge mecanic la aceeași strategie, nu folosește aceeași stilistică[6].

Fraza pare ruptă dintr-un curs de contraspionaj. În care generalul de securitate își atenționează trupa trimisă în acțiune, că teroriștii au…costumații multiple. Ei pot ataca în diverse moduri și prin diverse persoane. Poți fi atacat din senin, fără să știi vreodată…de unde și de către cine

Dar, la fel de bine, „flexibilitatea” morală propusă de autor poate însemna și a juca la mai multe mese.

Astăzi mă poate apela USLul, mâine mă poate apela barca scufundată a lui Băsescu, poimâine barca extremistă. Sau toate în același timp.

Astăzi mă poate apela o editură pentru un contract de colaborare, mâine o alta. Concurentă.

Pentru că apelul îmbracă, mereu, o altă haină, strategiile (adică interesele vizavi de tine) sunt altele,  stilistica, pe ici pe colo, se poate schimba, dar, în esență, rămâne aceeași.

Dacă ești bun la ceva…ești bun pentru ca să facem bani cu tine și nu pentru ca să te iubim, stimăm, ajutăm în mod real

Mai pe scurt: mesajul domnului Pleșu are cameleonism capitalist în substanța lui. Lucru confirmat din destul de aceea, că a știut, cu multă „perspicacitate”, să decodifice la timp apelurile dar să și profite de ele.

Există mai multe căi, care nu se invalidează reciproc[7]. Tot în p. 110 îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur și, în singura notă de subsol a paginii, amintește de altă carte a sa și anume de Minima moralia.

În p. 111 face un reproș masiv Bisericii: „massa creștinilor și însăși instituția bisericească se epuizează de secole în exercițiul steril al dezbinărilor dogmatice și cred că dreapta credință e o specie de indispoziție, la egală distanță și de bucurie, și de lacrimi”. E începutul reproșului…

Adică, din punctul său de vedere, Biserica se epuizează/ își sleiește puterile în certuri principiale, ea se ocupă cu „dezbinarea dogmatică” și nu cu prezervarea dogmatică a sănătății credinței ortodoxe.

Cu alte cuvinte, Academia Română, dacă se ocupă cu păstrarea și explicarea limbii române și îi enervează pe unii și pe alții când explică un etimon sau când impune o regulă de scriere, se ocupă cu „distrugerea” limbii române și nu cu prezervarea ei.

Însă Biserica se ocupă cu sănătatea adevărului și a vieții ortodoxe.

O biserică bolnavă la adevăr se numește eretică, adică contrară adevărului deplin, una care preferă partea și nu întregul, după cum un om bolnav se numește pacient. Cei care tratează bolile, le și cunosc pe fiecare în parte. Dacă ai o problemă la dinți, nu îți vor face niciodată citostatice, după cum a taxa dogmatic un lucru anapoda, care încalcă tot bunul simț experiențial al Tradiției, nu înseamnă a produce indispoziție creștinilor autentici ai Bisericii Ortodoxe ci multă bucurie.

Eu mă bucur de fiecare carte patristică a Bisericii, pe care o citesc sau o traduc, pentru că mă bucur de oamenii care au spus cel mai profund adevărul Bisericii. Dar îmi produc o mare indispoziție oamenii care citează din Sfinți fără să-i citeze, ca domnul Pleșu, care învață de la ei…apoi ne revând ideile lor ca și când le-ar fi visat noaptea.

Și îmi produc indispoziție oamenii care profită de gândirea Sfinților dar nu au evlavie față de ei, pentru că plagierea ideatică a Sfinților, a filosofilor, a genialilor de tot felul, în fața celor care i-au citit și ei pe acești oameni unici ai lumii…nu poate decât să stârnească zâmbete.

Ortodoxia nu e o tristețe lamentabilă! Și nici o împărăție a exclusivismului. Ci o experimentare continuă a iertării și a bucuriei dumnezeiești. Pentru că e trăire în adevăr și bucurie în harul Prea Sfintei Treimi, Care, prin coborârea Sa harică în noi, ne certifică adevărurile Sale.

Cine vede în ea doar „palori [gălbeneli/ învechiri] didactice”[8], doar o instituție „preocupată de bunuri contingente”, cred că vorbește despre propria sa…perspectivă asupra Bisericii.

Și Andrei Pleșu spune că Biserica „a produs, în cazurile nefericite [de oameni ai credinței], un tip uman greu digerabil, capabil să practice în același timp perorația pioasă și lăcomia achizitivă, smerenia de suprafață și vanitatea de fond, distanțarea de lume și patima puterii și a instalării umane [în istorie]”.

Păcat însă, că domnul Pleșu, după un tablou atât de pregnant al modului de-a fi al unui „rebut eclesial” nu ne dă și numele lui. Sau al lor…Păcat că nu merge „la docomente”.

Dacă tot are o intensă aversiune față de patriarhul, episcopul, starețul, teologul, monahul, mireanul, cine-o fi el/ ei, la care dumnealui se referă, care sunt atât de duplicitari, care erodează, din interior, viața și teologia Bisericii, credibilitatea ei, de ce nu ne dă numele lor?

La fel în politică, cultură, învățământ, sport, afaceri, online, underground. De ce ne privează de sfârșitul confesiunii? Dacă are date, dacă cunoaște, dacă are surse de informare, dacă îi știe ca-n palmă, de ce nu ni-i spune? Așteptăm eventualele sale memorii/ jurnale pe această temă…

A lăsat în urmă Biserica…și continuă să-i vitrioleze pe cei duplicitari, fără nume în cartea sa. Prin singular…eu cred că înțelege pluralul. Sper să nu mă înșel.

Și iată ce spune: „aces tip uman [de impostor eclesial] își ia distanță față de orice îi apare drept prea „intens” și ia „căldicelul” prudenței sale drept „măsură” cuviincioasă, drept înțelepciune. Rezultatul [comportamentului său duplicitar] e banalizarea vocației [preoțești], „ortopraxia” mohorâtă, simultana absență din frumusețea lumii și din tragicul ei”[9].

La următoarea editare a cărții (că cererea e excedentară la Humanitas pentru „colecțiile de autor”), cred că autorul trebuie să rupă suspansul. Să ne dea unul, zece, 50 de nume din ăștia „ciumați”, din Biserica noastră, pentru ca oamenii credincioși…„să nu-i mai încurce” ca până acum. Și cum domnul Pleșu e o voce ascultată, o autoritate, când vor auzi credincioșii ortodocși câteva nume…vor ști de cine să se teamă…și ce „virtuți” ne-ortodoxe să nu mai cultive.

În finalul p. 111, citând un preot catolic fără nume, autorul trage o altă concluzie fără scrupule: nu există maturitate, oamenii nu sunt maturi, ci „există doar trepte diferite ale prunciei inconsistente”. Așa că, pe viitor, dacă voi considera imature/ irelevante/ puerile anumite conjecturi ale domnului Andrei Pleșu, dumnealui nu se va supăra, pentru că toți suntem, în fapt, niște copii prostuți, râzgâiați, care spunem ce ne trece prima dată prin cap.

Autorul consideră filialitatea „o livrare de sine”[10]. Pentru ca să nu spună: o dăruire de sine, așa cum a citit formularea, adesea, în cărțile teologice.

Căci Andrei Pleșu vrea să scrie „teologie”, dar, în același timp, să nu își piardă nici „alura filosofică”. Motiv pentru care face un melanj din cele două limbaje, în detrimentul teologiei, dar substanța cărții nu e de la filosofi ci de la teologi. De la teologi resemantizați de autor.

Mai pe înțelesul tuturor: ia ideea teologică de la Sfântul sau teologul cutare și o reformulează „în stil propriu”. Aportul la dezvoltarea ideii = zero.

Eu și alții ca mine, care ne ocupăm cu teologia zilnic, înțelegem cât de „original” e domnul Pleșu la idei, la cele „neasumate”. Dar „massa”, vorba dumnealui, nu știe. De aceea îl apreciază adulatoriu și chiar vehement adulatoriu.

În p. 120 autorul ajunge iarăși pe un teritoriu pe care îl cunoaște foarte bine: „Lucrătorii nevrednici ai viei nu sunt nici indiferenți, nici inadecvați față de mesajul care li se transmite. Nevrednicia lor devine vrednicia de a respinge, de a anula. Înainte de a înțelege sau nu ceea ce li se cere, ei vor suprimarea sursei, care li se adresează”.

„Intelectualii” nevrednici „nu sunt nici indiferenți” la ce se întâmplă în aria excelenței, chiar dacă se fac că nu văd sau nu-i interesează, după cum nu sunt „nici inadecvați” față de ce li se cere. Adică ar avea puterea să muncească, dar nu vor!

Dar pentru că nu vor să muncească, pentru ca nu cumva „să ajungă ca Eminescu”, ca să își apere nevrednicia…ei își arogă „vrednicia” „de a respinge, de a nula” pe cei care produc mai mult decât ei. Mai pe scurt: cine face mai mult decât noi e dușmanul nostru pe viață!

Numai că negarea, eliminarea din calcul, nerecenzarea celui care produce mult, mai mult decât „nevrednicia” multora, nu se reduce doar la literatură…ci e un atentat la viața scriitorului, a omului de cultură, a inventatorului, a valoricului.

Pentru că asta spune domnul Pleșu mai sus: „Înainte de a înțelege sau nu ceea ce li se cere, ei vor suprimarea sursei, care li se adresează”.

Mai înainte ca să îmi citească mie cărțile…există unii, zice domnul Pleșu, care mă vor mort…Acești unii, nu vor să citească nimic de la mine, pentru ca să nu se demoralizeze

Căci dacă citești in extenso cărțile mele, începi să îți pui întrebări. Întrebările încep să te împungă. Te uiți apoi la CVul meu, vezi că sunt preot, mai am și barbă, par cam „șters”, vin și de la țară…am nici 36 de ani…și am scris atât de mult.

Ceva începe să te enerveze rău de tot, atunci când ai orgoliul că ești „productiv” în materie de scris. Sau când nu mai aștepți niciun „extraordinar” pe lume, că și așa, cei de până acum, „ne-au înnebunit de cap”, pentru că „nu îi înțelegem”.

„Te apucă dracii”, vorba românului, și în loc să mă ajuți și să mă admiri, să mă sprijini cu rugăciunea, cu prietenia și cu banii tăi, mă tratezi ori ca pe „o inexistență” ori ca pe „un mort încă viu”, care trebuie eliminat.

Dar, după cum spune domnul Andrei Pleșu, aversiunea față de mine și de alții ca mine nu e pe motiv „de dreptate” ci pe motiv „de nevrednicie”. Te complexez, fără ca să o vreau, și în loc să admiți evidența, începi injuriile: „e îngâmfat, e nebun, e prost, e etcetera”.

Numai că injuriile nu îți sporesc opera! Pentru ca să fie operă, trebuie să fie muncă. Și munca, fără doar și poate, e observabilă. De aceea pentru toți cei care cred că opera lor „nu e pe măsura lor” există o singură soluție salvatoare: să facă în așa fel încât să o mărească…până ajunge la măsura proprie.

Iar munca pe fiecare zi, extenuantă, e un tratament de decomplexare. Produci, te bucuri de ceea ce produci și, cu timpul, îți trece „furia” pe alții, pentru că înțelegi că alții, care sunt „mari”, sunt mari pentru că „au muncit” și nu pentru că „s-au lăudat că pot să scrie” sau că „vor scrie”.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, op. cit., p. 109.

[2] Idem, p. 110.

[3] Ibidem.

[6] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, op. cit., p. 110.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 111.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.