Predică la Tăierea împrejur cea după trup a Domnului [2015]

Taierea imprejur cea dupa trup a DomnuluiIubiții mei,

Primul praznic împărătesc al lui 2015 este unul sângeros. Pentru că la 8 zile după naștere, când I s-a pus numele Pruncului Iisus, El a fost tăiat împrejur/ circumcis [Lc. 2, 21].

peritomiAșa după cum vedem în Sfânta Frescă de față, arhiereul, îmbrăcat în veșmintele de slujbă, se îndreaptă cu un cuțit ritualic spre sexul Domnului…pentru a-i tăia pielea de pe capul penisului[2]. Acea piele pe care latinii o numeau praeputium și noi o numim prepuț[3]. Care, atunci când e tăiată, curge sânge…după cum curge sânge din orice parte a trupului nostru, atunci când este străpunsă sau tăiată.

Însă sângele care a curs acum din Domnul e prima Lui vărsare de sânge pentru noi. Și începe acum să rabde și să pătimească pentru noi, pentru ca atunci când va fi bărbat desăvârșit „să rabde cu înlesnire [cu ușurință] patimile cele cumplite”[4] ale răstignirii Sale.

diatichisÎnsă tăierea împrejur poruncită de Domnul în Vechiul Testament avea în primul rând sens duhovnicesc și nu trupesc. Pentru că această tăiere a prepuțului era o prefigurare a Botezului creștin.

Căci omul nu trebuie să fie amputat de membrele lui pentru ca să nu mai păcătuiască ci el trebuie să fie curățit de păcatele sale, pentru ca să fie făptură nouă, în Hristos. Și făptură nouă, duhovnicească nu putem fi decât dacă murim și înviem în mod mistic cu Hristos. Dacă murim și înviem mistic cu Hristos Dumnezeu, botezându-ne cu Botezul Bisericii cel prin întreită afundare în apa sfințită a Botezului.

Din acest motiv, pentru a fundamenta Botezul pruncilor, care a înlocuit tăierea împrejur, praznicul de față ne întoarce la vârsta de 8 zile a Domnului. Fiindcă praznicul Nașterii Domnului avansase discuția despre viața lui Iisus până la întoarcerea Lui din Egipt și locuirea în Nazaret.

Însă Evanghelia zilei, care e de la Luca și nu de la Matei ca până acum, deși începe cu discuția despre tăierea împrejur ne duce până la adolescența Domnului, pentru ca să ne facă legătura, pe 6 ianuarie, cu Botezul Său primit la maturitate. Pentru că Evanghelia de azi a fost Lc. 2, 20-21; 40-52[5].

Însă, deși avem o Evanghelie care rezumă 30 de ani din viața Domnului, lucrul pus în lumină în acest praznic e tăierea împrejur, adică Botezul Bisericii.

De ce? Pentru că Botezul ortodox este ușa de intrare în Biserică și începutul vieții mistice cu Dumnezeu. Și nu putem crește și nici nu ne putem întări duhovnicește, după pilda Domnului, umplându-ne de înțelepciune și de har [Lc. 2, 40], dacă nu suntem mădularele mistice ale lui Hristos, adică fii ai Bisericii.

De aceea, în prim-planul acestei zile este curățirea noastră de păcate prin Botez dar și continua noastră curățire de patimi prin asceza zilnică. Căci Botezul ne curățește de toate păcatele…dar cere de la noi o păstrare continuă a acestei curății. Din acest motiv avem nevoie de rugăciune, de post, de milostenie, de spovedire a păcatelor noastre, de împărtășire continuă cu Domnul, de citiri teologice și duhovnicești, de iubire și de iertare, de blândețe și de bucurie pentru ca să ne păstrăm în harul și în curăția faptelor bune.

Așa înțelegem de ce Biserica are slujbe în fiecare zi și de ce e nevoie de o zilnică închinare și slujire a lui Dumnezeu. Pentru că noi avem nevoie de continua adâncire a voii lui Dumnezeu, de continua vorbire cu El, de continua reconsiderare a vieții noastre. Slujbele, cărțile, faptele bune sunt pentru ca noi să fim vii, pentru ca noi să fim duhovnicești. Nu Dumnezeu are nevoie de slujirea noastră în primul rând, ci noi avem nevoie ca să Îi slujim Lui, pentru că astfel nu ne depărtăm de El și ne lăsăm luminați de bunătatea Lui.

Astfel, dacă înțelegem că slujirea Lui e viața noastră, nu mai putem cădea în ritualism liturgic, adică în slujirea fără implicare interioară totală. Pentru că simțim că slujirea în fața Domnului, la Sfântul Altar sau în oricare altă îndatorire pe care noi o avem, este lucrul care ne împlinește și ne bucură.

Așadar, praznicul de azi ne învață că Dumnezeu nu S-a rușinat să Se taie împrejur ci El S-a făcut pe Sine exemplu de urmat spre mântuirea noastră[6].

S-a tăiat împrejur ca să împlinească Legea, ca Cel ce era Dătătorul Legii și dacă a fost circumcis a arătat că întruparea Lui a fost reală și nu aparentă. Pentru că mulți, de-a lungul istoriei, au încercat să nege ba realitatea întrupării Domnului, ba dumnezeirea Lui, ba reala întrepătrundere între cele două firi în persoana Sa. Și Sfinții Părinți ai Bisericii au mărturisit în mod tranșant întotdeauna, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei în mod real, asumând în persoana Sa umanitatea noastră și îndumnezeind-o.

Și, în consecință, că întruparea Lui este centrul vieții noastre duhovnicești, pentru că El a făcut toate pentru noi. Pentru ca să ne dea posibilitatea să trăim treptele nesfârșite ale îndumnezeirii noastre.

Știu că cei care purtați numele Sfântului Vasile cel Mare vă gândiți mai mult la bucuria care vă leagă de marele Ierarh al Bisericii.

Sau sunteți purtați de bucuria unului nou, a lui 2015, trăită la cote impetuoase azi-noapte.

Însă bucuria reală, bucuria trainică e bucuria duhovnicească, bucuria care ne vine din relația cu Dumnezeu și din binele continuu pe care îl facem.

Această bucurie a lui Dumnezeu trebuie să o avem mereu în noi, pentru că celelalte bucurii sau tristeți sunt ca ploaia care începe și încetează, ca ninsoarea care se pornește din plin…până când vedem, deodată, că soarele răsare din nou și nu mai ninge.

Căci toate trec, iubiții mei, și noi odată cu viața noastră! Toate se schimbă, toate sunt interpretabile din punctul nostru de vedere, pentru că vedem parțial sau miop, însă ceea ce contează e cum ne vede Dumnezeu.

Și fiecare dintre noi vom vedea cum ne vede Dumnezeu, la Judecata Lui, când ne va rândui după starea noastră interioară.

De aceea, nici să nu ne panicăm și nici să nu deznădăjduim pentru mântuirea noastră, ci să punem început de pocăință după fiecare lucru rău pe care îl facem! Să trăim fiecare zi cu dorința de îndreptare, cu dorința de curățire, cu dorința de a cunoaște și mai mult voia lui Dumnezeu și de a face cele bineplăcute Lui.

Pentru că numai astfel anii au valoare, anii ne cresc în duhovnicie și înțelepciune, anii ne înfrumusețează interior și nu ne fac niște bătrâni nervoși, indiferenți și răi.

Fiindcă nimeni nu are nevoie de bătrâni lipsiți de bunătate și de înțelepciune, ci de bătrâni frumoși, de bătrâni bucuroși, de bătrâni împăcați cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu semenii lor.

Și dovedim că am învins anii și viața și colții nemiloși ai istoriei dacă ne păstrăm candoarea, dacă ne păstrăm încrederea în oameni, dacă ne păstrăm voioșia și bunătatea, dacă suntem înțelepți și îmbelșugați în fapte bune.

Vă doresc multă sănătate, putere de muncă, curăție și inimă bună! La mulți ani și toată binecuvântarea! Amin!


[1] Mineiul grecesc pe ianuarie, ziua întâi, cf. http://glt.xyz/texts/Jan/01.uni.htm.

[2] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[3] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Prepu%C8%9B.

[4] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Mănăstirea Sihăstria, 1993, p. 10.

[5] Sfînta și Dumnezeiasca Evanghelie, tipărită cu aprobarea Sfîntului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 313.

[6] Mineiul lunei lui ianuarie, tipărit în zilele Prea Înălțatului nostru Rege Ferdinand I, în timpul ÎPS Dr. Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, ediția a III-a, Tipografia Bisericească din Sf. Monastire Cernica, 1926, p. 12.

Dorin Streinu, Opere alese [vol. 8]

Dorin Streinu Opere alese (vol. 8)Pagina sursă

item image

Read Online
(1.6 M)PDF
(33.5 K)EPUB
Kindle
Daisy
(73.6 K)Full Text
(797.3 K)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Poeme selectate din volumele: Din nesperata limbă a dezamăgirilor [vol. 16 de poeme/ 1997], Călătorului fără pat [vol. 17 de poeme/ 1997] și Cel străin de iubire [vol. 18 de poeme/ 1997].

Dorin Streinu este pseudonimul literar al Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [29]

În polemica aprinsă dintre Liliac și Moimâță, autorul introduce o nouă povestire lungă. Numai că și această relatare, după cum ne-a obișnuit, e o narațiune poetică – prima, în literatura noastră, prin care ne aflăm în largul mării:

Liliacul într-acesta chip a le povesti
începu: „Eu, odată pre malul mării,
în borta unii stinci lăcuind,
într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut,
atâta cât ochii a toată jiganiia închidzindu-să
și fietecarea la culcușul său ca de sară aședzindu-să,
singur eu, cu luminoși ochi,
toate malurile în sus și în gios cutreieram.

Eu, așe nopții nedejduindu-mă
și de nepriietin nicicum în grijă purtând,
spre latul mării
câteva mile de la uscat m-am depărtat.

Unde soarele din umbra lunii scăpând
și totdeodată radzele-și pre fața pământului lovind
,
noaptea mea scurtară
și dzua altora lungiră.

Unde nepriietinii miei cei vecinici, rândunelele,
vădzindu-mă,
din toate părțile a mă bate
și în toate locurile a mă trage
începură
(că precum Liliacul sara,
așe nepriietinul dzua
izbândii pândește).

Eu de multă lumina soarelui
viderile tâmpindu-mi-să,
ca alalte dobitoace prin tunerec,
încoace și încolea,
de a nepriietinilor lovituri
și boldituri
ferindu-mă,
orbăcăind mă feriiam
(că a vă înștiința de viți pofti,
viderea ochilor miei
atâta de ascuțită ieste,
cât cu lumina soarelui împreunându-să,
organele cele a viderii priimitoare
mi să nădușesc.

Că precum la ochii altor jigănii
roata soarelui a să privi
viderea tâmpește,
așe la ochii miei
împrăstiiată lumina soarelui
întunerec aduce

și precum zarea soarelui
din noapte spre dzuă răvărsindu-să
,
ochii altor dihanii a zări
încep,

așe lumina dzilei
supt umbra pământului scăpătând
,
ochii miei,
de cea multă a luminii soarelui iușurându-să,
a videa încep).

Aședară, precum am dzis,
de rândunele păzindu-mă
și apărându-mă,
fără veste de un lucru moale,
lat și întins mă lovii,
de carile îndată mă și lipiiu.
Într-acesta chip de nepriietinii gonași scăpând,
alții, precum peste a lor,
așe peste a mea neștiință a mă învăli
și cu funi a mă lega începură.

Aședară, supt toată noaptea soarelui,
în ce învălit
și cu ce legat
să fiu nepricepând,
tare mă chinuiam.
Iară după ce cu dzua nopții
și cu întunecarea soarelui,
ochii mi să luminară,
precum în vetrela a unii corăbii învălit
și cu funele împletecit
să fiu cunoscuiu.

Că eu, poate fi, de rândunele fugind,
de pândza corăbiii m-am fost lipit,
în care vreme și corăbiierii
vetrila a strânge
s-au fost [în]tâmplat.

Eu, dară, așe în vetrilă boțit
și corabiia fără vânt
(căci mare linește era),
pre valurile moarte săltând,
voroava corăbiieriului cu a dulfului
ascultam[1].

După cum observam cu alt prilej,

corabiia fără vânt
pre valurile moarte săltând

e dovada asocierii între contemplația atentă și muzica modernă a poeziei.

Corabia săltând pe valuri moarte e un oximoron al…atenției, al privirii în adâncime.

Ca să percepi poetic legănarea unor corăbii pe valuri moarte…trebuie să ai atracție pentru mișcările de adâncime, și, prin urmare, vedere interioară.

Marea e acum un fluid fără viața tumultuoasă dar de suprafață a valurilor sale. Corabia e instrumentul care continuă să-i înregistreze pulsația, într-o atmosferă aproape nefiresc de pașnică – „căci mare linește era”.

Povestea aceasta, în întregime, poate fi interpretată și ca o parabolă.

Liliacului, celui ce are „luminoși ochi” noaptea, ziua i se tâmpesc vederile, atunci când majoritatea viețuitoarelor se bucură de „împrăstiiată lumina soarelui”, deși nici ele nu pot să privească direct „roata soarelui” (sintagmă care ne trimite cu gândul la Ion Barbu).

În schimb, a sta în lumina zilei înseamnă pentru el a fi „supt toată noaptea soarelui”, în vreme ce puterea întunericului echivalează cu ziua nopții („dzua nopții”) – oximoronul, după cum se observă, face regula acestor pagini.

Liliacul este așadar – după Cantemir – o făptură căreia i se închid ochii ziua, când toată lumea se agită și e activă, și i se deschid vederile noaptea, când agilitatea și acuitatea sa vizuală sunt neîntrecute.

Ar putea fi astfel un simbol al înțeleptului care e orb față de cele pe care lumea mediocră le vede și le cunoaște foarte bine, dar are „luminoși ochi” pentru cele pe care puțini le văd și le cunosc.

Liliacul lui Cantemir, surprins în largul mării, unde se trezește „în vetrela a unii corăbii învălit/ și cu funele împletecit”, seamănă cu… albatrosul lui Baudelaire:

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’ empêchent de marcher[2].

*

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând,
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase.

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând!
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripile-i imense l-împiedică să meargă.

(traducere de Alexandru Philippide)[3]

Parabola este asemănătoare, în cele două texte: pe de o parte poetul ca un albatros cu aripi mari, care e caraghios și scălâmb în ochii oamenilor, și, pe de altă parte, înțeleptul ca un liliac ce fuge de lume, care nu suportă soarele patimilor (îi preluăm metafora lui Blaga) și care preferă veghea nopții, când poate să zboare nestingherit în largul mării.

Marea poate fi înțeleasă și aici ca un simbol pentru lume, în largul căreia poate zbura cu mintea liliacul/ înțeleptul care își are sălașul „în toată lumea și în tot locul”.

Asemănarea cu pasărea singuratică și veghetoare o face Scriptura, care i-a fost de atâtea ori model și sursă de inspirație lui Cantemir:

„Asămănaiu-mă cu pelecanul pustinic, făcuiu-mă ca corbul de noapte în jăriște. Am privegheat și m-am făcut ca o vrabie ce e singură pre casă” (Ps. 101, 7-8, Biblia 1688).

La Dosoftei:

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm[i] petrec zâlele toate,
Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă[4].

(Ps. 101, 21-26)

Corbul de noapte„Jăriștea” Bibliei 1688 indică locul unui incendiu.

În Biblia 1988 s-a tradus prin: „bufnița din dărâmături”. Iar în Biblia 2001: „bufniță într-o casă dărăpănată”.

Cu aceste păsări singuratice se aseamănă cel ce: „Nevoit-am[5] ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget” (Dosoftei, Ps. 76, 9-10).

Trebuie să admitem că liliacul corespunde, în bună măsură, acestor semnalmente. Iar faptul că Dimitrie Cantemir îl vede locuind într-o stâncă („în borta unii stinci lăcuind”) și zburând în largul mării nu reprezintă o derogare foarte mare din punct de vedere caracterologic, întrucât imensitatea mării se poate defini foarte bine ca pustiu.

În perioada în care scria Istoria ieroglifică, autorul se afla la Constantinopol și se poate ca malurile Bosforului și marea să-i fi dat idei.

Și de altfel, întreg pasajul poate fi receptat ca o parabolă, după cum am sugerat mai devreme.

O dovadă în plus o avem și în felul în care continuă relatarea Liliacului, fragment pe care și în trecut l-am dat ca exemplu (cu mai multe ocazii) al modului în care un verset biblic s-a metamorfozat într-o istorie întreagă. Sau învățătura unei expresii sapiențiale a luat amploarea unei pilde regizate în amănunt:

Dulful [delfinul] ni pe de o parte,
ni pe de altă parte de corabie trecând;
pre gaura ce deasupra capului are
atâta pufniia,
cât stropii apii în corabie
și în obrazul corăbiieriului săriia.

Corăbiieriul dzisă:
„Bre, hei, porc peștit
și pește porcit, dulfe,
aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți?
Au vânt sămănând,
stropii apii în loc de grăunțe arunci?”

Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vânt samăn
și stropii în loc de sămânță
în corabie arunc
.
Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să,
stropii în gârle curătoare să vor întoarce
(că sămânța vântului și grăunțul apii
moartea corăbii ieste)”.

Corăbiieriul, râdzând, dzisă:
Vântul a avea sămânță
și marea grăunță

până acmu încă n-am audzit,
macar că cea mai multă viață
în vânturi și în ape mi-au trecut”.

Dulful dzisă: „Eu vântul am sămănat
și grăunțele apii în corabie am aruncat,
iară cine va săcera
și cine a triera,
vremea va alege
/…/”.

Aședară, dulful cu corăbiieriul vorovind
și încă cuvântul bine nesfârșind,
vântul crivățului dimpotriva căii corăbiii a sufla,
marea a să înfla
și valurile ca munții a să rădica
începură

(căci și timpul iernii,
când soarele din tropicul Himerinos
spre tropicul Therinos
să întoarce era).

Corăbiierii, volbura carea asupră le vine
și primejdiia carea în cap li să pune,
vădzind, unii funele întindea,
alții vetrilile strângea
(ce groaza morții mintea uluiește
și primejdiia fără de veste toate simțirile amurțește).

De carea și bieții corăbiieri cuprindzându-să,
unii la adânc, alții la margine mântuința arăta.
Așijderea,
unii limanul, carile în dreapta,
alții dosul, carile în stânga
aproape era,
a apuca să năzuiască dzicea,
iară unii fierele corăbii aruncând,
corabiia să sprijenească învăța.

Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindu-să
și cu socotelele împletecindu-să,
holbura corabiia a învântiji
și valurile pe deasupra a o năbuși
începură, și așe, în mica ceasului,
vântul cel de dulf sămănat,
din pufnet vivor
și din stropitură gârle
înluntrul și pe deasupra vasului izvorâră,
carea, cu undele fierbând
și amestecându-să,
din fața apii în fundul mării să mută

(că corăbiieriul, carile în linește furtuna nu socotește
și găuricea carea piștește
cu vreme nu călăfătuiește,
în abur, vivor, și în picătură
apă fără măsură
află).

Într-acesta chip și voi,
o, priietinilor, pildele mele buiguiri
și cuvintele mele într-aiuri
țiind,
pe voi de buiguitori
și de nepricepători
vă arătați[6].

Toată scena pleacă, așa cum am arătat altădată, de la o sentință a Sfântului Proroc Osea, pe care însuși autorul a citat-o într-o carte a sa anterioară: „Vânt sămănară şi vivor [vifor] săcerară (gl. 8, sh. 7)”[7].


[1] Idem, p. 157-158.

[2] A se vedea și:

http://fr.wikipedia.org/wiki/L’Albatros_(poème).

[3] Mai multe variante de traducere ale poemului le puteți citi aici: http://stihari.blogspot.ro/2010/10/albatrosul-de-charles-baudelaire.html.

[4] „În supt streșină de casă” nu e doar o variantă poetică, așa cum s-ar părea la prima vedere, ci este o variantă de traducere după LXX și VUL foarte plauzibilă.

[5] Cu sensul din literatura ortodoxă: m-am nevoit.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 158-159.

[7] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 76.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [50]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a.

***

8. Așadar, într-un an, dacă luăm în considerare doisprezece luni întregi, care plinesc [complent] câte treizeci de zile fiecare (cei vechi au observat, desigur, această lună [calendaristică], pe care o arată mișcarea lunii [circuitus lunaris]), numărul șase își arată puterea.

Așadar, cât înseamnă șase în prima ordine a numerelor, care începe de la unu și ajunge până la zece, tot atâta înseamnă șaizeci în cea de-a doua ordine, care începe de la zece și ajunge până la o sută.

Deci numărul de șaizeci de zile reprezintă a șasea parte a anului.

Prin urmare, dacă se ia a șasea parte din a doua ordine și se multiplică cu șase din prima ordine, adică șase ori șaizeci, se obțin trei sute șaizeci de zile, care înseamnă exact doisprezece luni.

Și precum mișcarea lunii [astrale] arată oamenilor luna [calendaristică], tot astfel anul a fost determinat prin mișcarea soarelui [circuitu solis].

Rămân astfel cinci zile și o pătrime de zi, pentru ca soarele să umple cursul său și să încheie anul. Deci patru sferturi fac o zi, care trebuie inclusă la fiecare al patrulea an, care se numește bisect [bissextum], pentru ca să nu se tulbure [turbetur] ordinea timpurilor.

Așadar, dacă luăm în considerare aceste cinci zile și un sfert, prevalează numărul șase între ele. În primul rând, pentru că, precum se obișnuiește să se calculeze totul din părți, nu sunt totuși cinci zile, ci mai degrabă șase, pentru că acele sferturi sunt acceptate ca o zi. Pe urmă, pentru că în acele cinci zile este a șasea parte a lunii, iar această a patra parte are șase ore.

Deci întreaga zi, adică împreună cu noaptea sa, sunt douăzeci și patru de ore, din care a patra parte, adică un sfert din zi, are șase ore și astfel, în cursul anului, numărul șase apare foarte des.

 *

Capitolul V

9. Nu e fără sens că acest număr șase poate fi înțeles pentru an, în zidirea [aedificatione] trupului lui Hristos, în chipul căruia templul distrus de iudei zicea că va învia în trei zile.

Au zis deci: „Templul s-a zidit în patruzeci și șase de ani” (In. 2, 20). Și patruzeci și șase înmulțit cu șase fac două sute șaptezeci și șase. Și acest număr de zile plinește nouă luni și șase zile, care se calculează ca și cum ar fi zece luni în cazul unei femei însărcinate, nu pentru că toate ajung la a șasea zi după nouă luni, ci pentru că însăși desăvârșirea trupului Domnului a condus la naștere în tot atâtea zile, precum autoritatea Bisericii păstrează după o veche tradiție.

[Căci] noi credem că a fost conceput/ sălășluit [trupul Domnului în pântecele Preacuratei] în a opta calendă a lui aprilie[1] [octavo calendas aprilis], în care zi a și murit.

Astfel, mormântul nou în care a fost îngropat, unde niciun mort nu a mai fost pus (In. 19, 41-42), nici înainte, nici după [Hristos], corespunde pântecelui [uterus] Fecioarei, în care [El] a fost conceput [prin umbrirea Duhului Sfânt], unde niciun muritor nu a fost însămânțat [nullus seminatus est mortalium].

Deci, după tradiție [a Bisericii], [Hristos] S-a născut în a opta calendă a lui ianuarie[2].

Deci, dacă se calculează de la acea zi [a sălășluirii în pântece] până la aceasta [a nașterii], se descoperă că sunt două sute șaptezeci și șase de zile, care înseamnă de șase ori numărul patruzeci și șase. Care este numărul anilor în care s-a zidit templul, pentru că în acest număr [, care este] multiplu de șase, trupul Domnului s-a desăvârșit, pe care patima morții l-a omorât și a treia zi a înviat.

„Zicea” deci aceasta „despre templul trupului Său” (In. 2, 19-21), după cum spune mărturia Evangheliei în mod prea clar și prea puternic [evidentissimo et robustissimo], care zice: „Precum a fost Iona în pântecele chitului [ceti] trei zile și trei nopți, astfel va fi și Fiul omului în inima pământului [in corde terrae] trei zile și trei nopți” (Mt. 12, 40).

 *

Capitolul VI

10. Scriptura mărturisește că aceste trei zile nu au fost întregi și pline. Ci prima zi se numără ca un întreg din ultima sa parte [vineri seara], iar a treia zi, de asemenea, [a fost] și ea un întreg din prima sa parte [duminică dimineața]. Ziua dintre ele [medius inter eos], însă, adică a doua zi, a fost cu totul întreagă, [având] toate cele douăzeci și patru de ore ale sale, douăsprezece ale nopții și douăsprezece ale zilei.

Căci, a fost răstignit mai întâi de țipetele iudeilor [judaeorum vocibus], în ceasul al treilea, când era ziua a șasea, a sâmbetei [sabbati]. Apoi a fost atârnat pe crucea însăși la ceasul al șaselea și Și-a dat duhul la ceasul al nouălea (cf. Mt. 27, 23-50). Și a fost înmormântat „când deja se făcuse seară/ târziu”, precum despre aceasta este vorba [habent verba] în Evanghelii (Mc. 15, 42-46), ceea ce se înțelege: la sfârșitul zilei.

Așadar, de oriunde vrei să începi – chiar dacă poți să exprimi un alt raționament, [dar] într-un mod care să nu fie împotriva Evangheliei lui Ioan (In. 19, 14), încât [să nu lași] să se înțeleagă că a fost atârnat pe lemn [ligno suspensus] la ceasul al treilea –, tot nu poți să concepi prima zi întreagă. Așadar, o vom calcula [computabitur] ca pe o zi întreagă din ultima sa parte.


[1] După calendarul latin. După calendarul nostru: 25 martie, atunci când prăznuim Bunavestire.

[2] De asemenea, după calendarul latin. După calendarul nostru: 25 decembrie.

Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2014]

Iubiții mei[1],

Această Sfântă Frescă, în care Nașterea Domnului e împreunată cu Botezul Domnului, ne vorbește atât despre praznicul în care suntem dar și despre praznicul care vine, pentru că arată legătura interioară dintre ele.

Până în secolul al 4-lea d. Hr. ele se prăznuiau în aceeași zi, pentru ca să se sublinieze faptul că ambele Îl revelează lumii pe Hristos. Pentru că ambele vor să Îl prezinte întregii lumi pe Mântuitorul și Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Și de aceea mergem la Nașterea Domnului cu Icoana Nașterii Lui și la Botezul Domnului mergem să îi botezăm pe oameni și casele lor: pentru a arăta că vestea noastră cea bună e persoana Domnului Hristos, Care S-a întrupat pentru noi și că întru El e mântuirea și curățirea vieții noastre.

Pentru că mântuirea noastră e o consecință directă a relației noastre cu Dumnezeu. Și ea începe acum, când ne botezăm cu Botezul Prea Sfintei Treimi și ne naștem din nou, în mod duhovnicește.

De aceea, mântuirea, pentru noi, nu e o promisiune vagă. Ea nu e o promisiune de viitor. Nu e o promisiune eshatologică ci o realitate existențială. E starea noastră actuală.

Pentru că Cel ce a venit și S-a făcut om pentru noi ne mântuiește acum, în fiecare clipă a vieții noastre, dacă o petrecem împreună cu El.

Tocmai de aceea viața ortodoxă, viața autentic ortodoxă e o viață harismatică. E o viață plină de har și de frumusețe dumnezeiască.

Căci mântuirea noastră se petrece acum, în lăuntrul nostru, într-un mod conștient și plin de bucurie…Și de aceea și noi mergem și Îl propovăduim lumii pe Hristos Cel ce acum ne curățește, acum ne luminează, acum ne înțelepțește, acum ne face râvnitori pentru a împlini poruncile Sale, acum ne umple de mila și de bunătatea Lui.

Acesta e motivul pentru care Dumnezeieștii Părinți ne atrag atenția că inima vieții duhovnicești nu constă în faptul de a fi scrupuloși până la rigiditate și nici nu constă în faptul de a părea evlavioși, buni, îngăduitori, omenoși, sociabili, ci constă în a fi plini de slava lui Dumnezeu, care ne învață adevărata atitudine ortodoxă interioară și exterioară. Căci acolo, în adâncul nostru, se lucrează mântuirea noastră, dimpreună cu Dumnezeul nostru treimic și acolo e inima și conștiința vieții ortodoxe.

Însă, dacă nu trăim duhovnicește, nu cunoaștem temperatura mântuirii.

Nu cunoaștem cum se raportează interior omul duhovnicesc față de sine, față de oameni, față de Dumnezeu, față de întreaga creație. Și dacă nu cunoaștem toate acestea, nu cunoaștem mântuirea lui Dumnezeu. Care este lucrul cel mai dramatic pentru un om botezat ortodox…

Căci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să Se sălășluiască în fiecare dintre noi, începând de la Botezul nostru și să ne învețe pe noi cum este El, cum simte El, cum iubește El, ce dorește El de la noi. El S-a făcut om pentru ca pe noi să ne înduhovnicească, să ne facă asemenea Lui. Iar dacă noi nu vrem, în mod zilnic, să ne facem asemenea Lui ci asemenea altor oameni, pe care îi credem niște oameni care „au reușit social”, care au „notorietate”, care au „potență financiară”, nu facem decât să ne ratăm ca creștini.

Pentru că paradigma noastră de om nu este un președinte de stat, nu este un actor faimos, nu este un jucător de fotbal, nu este un star porno, nu este un prezentator TV ci Hristos Dumnezeu, Fiul Tatălui Cel mai înainte de veci, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat și S-a făcut om și Și-a îndumnezeit umanitatea Sa pentru ca fiecare dintre noi să retrăim viața Lui într-un mod personal.

Pentru că El ne ajută, dacă ne lăsăm Lui ca să ne călăuzească, să retrăim viața Lui, adică să retrăim îndumnezeirea Lui și să ne îndumnezeim fiecare în parte.

Căci noi, după Botez, avem un singur scop în viață: îndumnezeirea noastră. Faptul de a lăsa Dumnezeiasca Treime, prin harul Ei, să se facă toate întru noi. Adică să se facă hrană a noastră, băutură, îmbrăcăminte, platoșă împotriva ispitelor, sănătate și viață, bucurie și împlinire. Căci slava Treimii e cea prin care noi ne transfigurăm sufletele și trupurile noastre și această transfigurare continuă este mântuirea noastră. Căci mântuirea e relație de nedezlegat cu Dumnezeu, atâta timp cât El domnește, prin slava Lui, în ființa noastră.

Vreau să priviți Icoana de deasupra și să înțelegeți starea interioară a Maicii Domnului! Ea este iconizată cu spatele…la Fiul ei Cel abia născut. Stare care nu arată „indiferența” ei față de Domnul ci interiorizarea prezenței Lui în ființa ei. Pentru că Maica lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Fiul și Dumnezeul ei dinăuntru și nu din afară!

Iar statul ei cu spatele la Domnul nu arată „indiferență”, nu arată „răceală”, nu arată „neiubire” față de El ci copleșitoarea ei stare de iubire și de smerenie în fața Lui…stare pe care o vom regăsi și în Icoana Schimbării la față a Domnului, unde cei trei Sfinți Apostoli, văzând vedenia cea dumnezeiască, privesc în jos, în altă parte…decât la El, pentru că sunt copleșiți de prezența Lui.

Privitul în ochi în mod iscoditor este un act de îndrăzneală. O îndrăzneală care înseamnă o minimalizare reciprocă a persoanelor. Însă când știi diferența între starea ta și sfințenia Celui din fața ta, între cine ești tu și cine e El, privirea într-o parte înseamnă evlavie, înseamnă o preaplină și preaprofundă receptare a Lui, așa cum numai Maica Lui a putut-o și o poate trăi.

De aceea, starea ei în fața Domnului trebuie să fie și starea noastră interioară. Căci noi nu trebuie să trăim în noi cu încrederea că suntem proprii lui Dumnezeu, că suntem vrednici de a ne prezenta în fața Lui, că merităm să Îi slujim Lui. Ci, dimpotrivă, trebuie să ne așternem mintea în fața Lui și să vedem cât de mici suntem noi și cât de păcătoși pe lângă imensa sfințenie a lui Dumnezeu.

Căci dacă am face asta tot timpul, dacă ne-am raporta cu adevărat la El atunci când Îi slujim Lui și când ne împărtășim cu El și când Îi vedem chipul iconizat și când Îi ascultăm preasfintele Sale cuvinte, am trăi ca niște Îngeri pe pământ și nu ca niște pătimași egocentrici. Am fi înfiorați tot timpul de măreția slavei Sale care ne-ar inunda continuu.

Însă noi vrem să Îl spoliem de taine pe Dumnezeu, vrem să cunoaștem voia Lui fără să fim curați și sfinți, ne postăm în fața Lui ca niște mântuiți și nu ca niște păcătoși și de aceea stricăm atmosfera Casei lui Dumnezeu, a Bisericii Sale. Pentru că în loc să facem din slujirea noastră un timp de bucurie și de mântuire, facem din ea un timp de enervare și de neprietenie. Lucru care nu ne folosește nicidecum.

Egipt 1Și Sfântul Iosif a plecat imediat spre Egipt în acea noapte, dimpreună cu Maica Domnului și cu Pruncul Iisus [Mt. 2, 14]. Însă din viața Sfântului Iacov, fratele Domnului, pomenit pe 23 octombrie dar și în duminica de azi, aflăm că a mers și el în Egipt dimpreună cu ei[2]. Căci Sfântul Iacov era unul dintre cei 4 fii ai Sfântului Iosif[3] și de aceea e numit fratele sau ruda Domnului. El a fost hirotonit de Însuși Domnul ca primul Episcop al Ierusalimului, el a scris Dumnezeiasca Liturghie care îi poartă numele și a lui este Epistola lui Iacov, de 5 capitole, din Noul Testament[4].

Însă Sfântul Matei s-a rezumat să vorbească doar de Domnul, de Maica Domnului și de Pruncul Iisus pentru că ei sunt în prim-planul operei de mântuire a Domnului.

Egipt 2VitleemSfinți Prunci pe care Biserica îi pomenește mâine, luni, 29 decembrie 2014, sub titlul: „Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod”.

Prunci care au fost martirizați pentru ca să Îl ucidă pe Domnul…lucru care trebuie să ne facă să reflectăm profund atunci când suntem persecutați religios.

Pentru că persecuția religioasă nu are nicio logică umană, nu vine din respectarea omului și a dreptului său la liberă alegere, ci se naște dintr-o demonică pornire de a anihila pe cel care nu e ca tine.

Și istoria, istoria Bisericii, ar trebui să ne învețe cu vârf și îndesat că adevărul și sfințenia sunt persecutate pe nedrept dar că a trăi cu Dumnezeu e lucrul cel mai de preferat în orice societate umană.

Rahil 1Rahil 2Și de ce nu doreau să uite mamele modul în care copiii lor au fost omorâți? Pentru că modurile în care au fost omorâți erau unele de o cruzime dementă: „pe unii îi tăiau cu sabia, pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două”[5].

Atrocități care s-au petrecut, din nefericire, în toată istoria și se petrec încă. Pentru că crimă nu e doar uciderea după ce se naște copilul ci ucidere e și avortul. Înainte sau după naștere, atentarea la viața unui om este o crimă. Și toate aceste crime abominabile nu distrug în mod definitiv oamenii, chiar dacă le curmă viața pământească. Pentru că sufletul, dăruit de Dumnezeu la zămislirea fiecărui om, e nemuritor. Și lupta noastră cu Dumnezeu e sortită eșecului, pentru că vom da seama în fața Lui și de cei pe care i-am ucis cu fapta sau cu cuvântul sau cu exemplul nostru rău.

NazaretDe aceea, iubiții mei, când vrem să facem un lucru anume trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze asupra lui. Să Îl rugăm în mod direct, să Îl rugăm prin Sfinții Lui, să Îl rugăm prin slujitorii Bisericii Lui, să Îi…așteptăm voia…

Și răspunsul Lui va veni la vremea sa…adică atunci când suntem pregătiți să îl înțelegem și să îl împlinim în viața noastră.

Dar pe lângă cererile noastre în fața lui Dumnezeu trebuie să aducem și mulțumirile noastre pentru toate binefacerile Lui revărsate în viața noastră. Pentru că tot ceea ce avem și suntem sunt daruri ale Sale.

De aceea, să nu ne oprim din mulțumirea și din preaslăvirea lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale arătate nouă și întregii lumi, pentru că astfel arătăm că suntem slujitori ai lui Dumnezeu. Pentru că slujitorii Lui se bucură de ceea ce Dumnezeu face în fiecare zi pentru creația Sa și Îl preamăresc pe El în toate faptele lor.

Să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru toate! Pentru viața, pentru mântuirea, pentru sănătatea, pentru prosperitatea, pentru prietenii și familia noastră și pentru timpul pe care ni-l dă. Pentru că fiecare clipă e clipă a mântuirii și fiecare zi ne este dăruită pentru a ne îmbrăca în nemurire.

Căci El S-a îmbrăcat cu trup pentru ca să ne îmbrace pe noi în slava Lui. Și El a venit la noi în mod smerit pentru ca să ne urce pe noi la cer și să ne facă moștenitorii Împărăției Sale.

De aceea, iubiții mei, învățând din toate cele ale Bisericii și ale istoriei, să ne lăsăm învățați de Dumnezeu tot lucrul bun pururea! Pentru că El dorește binele nostru real, binele nostru profund, binele nostru veșnic și nu binele de-o clipă.

Să ne lăsăm povățuiți de Dumnezeu în fiecare clipă, căci viața cu El e bucurie veșnică. Amin!


[1] Sfânta Frescă am preluat-o de aici:

http://copilortodox.files.wordpress.com/2011/11/nasterea_domnului_botezul.jpg.

[2] „Iar când S-a întrupat Hristos Domnul și Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, a fugit cu Dânsul în Egipt, atunci și Iacob a fugit cu dânșii, călătorind împreună cu Maica Domnului și cu Sfântul Iosif, tatăl lui”, cf. Viețile Sfinților pe luna octombrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1999, p. 290.

[3] Idem, p. 289.

[4] Idem, p. 290.

[5] Viețile Sfinților pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 559.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [28]

După ce problema Vidrei și cea a Struțocămilei sunt soluționate, dintre viețuitoarele care stârniseră ample dispute, la început, mai rămâne Liliacul, pe care Pardosul îl consideră o anomalie a firii:

Că pre amănuntul sama de-i vom lua,
toată anomaliia
și rătăcirea firii la dânsa vom afla.
Și macar că iute la zburat
și bine într-aripat
ieste
(care lucru aievea
monarhiii Vulturului îl supune),

însă și alte multe
a multe jiganii hirișii [caracteristici] are,
carile nu puțină materie de gâlceavă
și de scandală înainte pune:

întâi că fată ca dobitoacele,
a doa că la cap ieste ca șoarecele,
la aripi ca albinele ieste,
a patra că la picioare în fire
pe altul să i să asemene nu are,
de vreme ce aripile în picioare
și picioarele în aripi îi sint.

A cincea că dzua orbăcăiește,
iară noaptea ca puhacea [bufnița]
purecele în prav ascuns zărește[1].

Fizionomia și fiziologia Liliacului sunt, așadar, subiect de dezbatere, precum fuseseră și ale Vidrei și Struțocămilei.

Cantemir găsește o modalitate ficțională foarte ingenioasă, prin intermediul acestor pseudo-hibrizi, pentru a discuta opțiunea politică a personajelor sale travestite în păsări și animale.

Moimâța îl sfătuiește pe Liliac să ceară mila celor doi împărați, Vulturul și Leul, pentru ca „sau supt umbra aripilor,/ sau supt pravul talpelor”[2] să fie primit, adică fie într-o monarhie, fie într-alta să devină supus.

Numai că Liliacul, disprețuit ca o jigăniuță slabă și nefolositoare, se dovedește a fi o personalitate profundă („că mărimea sufletului/ nu după statul trupului/ să măsoară”[3]), care nu acceptă să fie manipulată și nici să devină unealtă a diversiunilor.

El se adresează adunării, cerând: „de ieste la cineva ascultare,/ ureche dreaptă puie,/ de ieste ureche dreaptă,/ audzul la inima curată/ trimată,/ de ieste inimă curată,/ cuvântul socotind, în lucru dreaptă giudecată/ facă” [4]. Ceea ce, ca structură retorică, ne amintește de celebra predică la Înviere a Sfântului Ioan Gură de Aur[5]:

„De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, în bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă” etc.

Ba chiar Liliacul are curajul să întrebe: „adunarea aceasta de drepte stăpânii,/ au de cumplite tirănii/ ieste?” [6].

Liliacul: „Fie lăudată dreptatea în veci,
dzisă,
și dinții vorovitorilor după voie
să să [z]drobască,
limba vicleană și mincinoasă să să amuțască
și urechea de lingușituri priimitoare
să asurdzască

(că la asupriți și neputincioși blăstămul,
ca la prădători scutul, sigeata, fierul
și focul ieste)”[7].

Blestemul reprezintă armele celor „asupriți și neputincioși”, atunci când este rostit de cineva care nu mai suportă nedreptatea și silnicia. Iar Cantemir, acuzând dinții vorbitorilor după voia lor, limba vicleană și urechea nedreaptă, lua din nou Scriptura ca reper:

„Scoală, Doamne, mântuiaşte-mă, Dumnezăul mieu, că Tu ai lovit pre toţi ceia ce-m vrăjmăşuisc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit” (Ps. 3, 7, Biblia 1688).

„Doamne, izbăveaşte sufletul mieu de buze nedireapte şi de limbă vicleană. Ce se va da ţie şi ce să va adaoge Ție [de] cătră limba vicleană?” (Ps. 119, 2-3, Biblia 1688).

„Și n-au ascultat, nici plecară ureachea lor, ce mergea fieștecarele întru încâlcirea inemii lor cei vicleane” (Ier. 11, 8, Biblia 1688).

Liliacul contestă alungarea Vidrei și alegerea nedreaptă a Struțocămilei, îndrăznind chiar să afirme că: „decât Cămila/ mai mare Filul [Elefantul]/ și decât buârul/ mai iute și mai cornat/ ieste Inorogul” [8].

El susține că cele ce s-au făcut nu sunt după fire, ci după voia celor cărora Dumnezeu le-a dat voință liberă, dar care nu o pun întotdeauna în slujba dreptății și a adevărului:

toate din fire așe sint tocmite
și orânduite,
ca fietecarea în țircălamul [circumferința] hotarălor sale
să să continească
și sfera activității sale sărind,
să nu covârșască.

Însă precum meșterșugul firii,
așe voia slobodă
și cereștilor împotrivă a să pune
obiciuită ieste
.
Macar că nici meșterșugul pe fire,
nici voia slobodă pe dreptatea
și răsplata cerească până în săvârșit
a birui pot
. /…/

Într-acesta chip nici Cămila
a să păsări,
nici pasirea a să cămili
au trebuit.

Așijderea, nici penele a să încorna,
nici coarnele a să împăna
s-au cădzut[9],
ce fietecarea firii sale urmând,
ale sale hirișii să fie păzit
s-ar fi cuvinit[10].

Alegerea Struțocămilei este împotriva celor naturale, pentru că ei i s-au pus coarne care nu erau pe potriva firii ei. În schimb, Vidra și Liliacul sunt ființe firești, nu hibrizi, iar alcătuirea lor nu are nimic care să fie pricină de scandal/ sminteală. Căci „firea în zădar ceva a face/ nu să ostenește,/ nici de lucru făcut/ vreodată nu se căiește” [11].

Prin fire se înțelege aici Dumnezeu – Care „de lucru făcut/ vreodată nu se căiește” –  după cum autorul va spune mult mai clar în alt context, ceva mai departe în carte[12].

Insistența lui Cantemir asupra respectării celor firești, asupra urmării celor ce sunt în firea lucrurilor, o putem considera, de asemenea, o învățătură ortodoxă.

Dacă oamenii ar lectura cartea naturii/ biblia cosmică (despre care am vorbit de nenumărate ori, în trecut) și ar fi atenți la cele pe care însăși firea îi învață, ar evita erorile și rătăcirea în tot felul de teorii false.

„Pentru că ceale nevăzute ale Lui, de la zidirea lumii, cu faptele [făpturile lumii] socotindu-se [cugetându-se] să văd, și cea veacinică a Lui puteare și dumnezăire” (Rom. 1, 20, Biblia 1688).

„Cu acest mijloc,/ mare lumină celor ce cu înțelegere[a] să slujăsc/ a lumina poate/ și ascuțită sabie împotriva celora/ ce pre Ziditoriul tuturor a tăgădui/ nebunește îndrăznesc”…[13].

Revenind la secvența în curs, Liliacul sugerează – printr-o pildă poetică – că ceea ce se pornește împotriva lui poate fi pricină de multe alte evenimente pe care pricinuitorii nu le vor mai putea controla:

Iară amintrele, pricina Liliacului
mai mult scuturându-să,
ca sămânța macului
dintr-una o mie vor cădea,
spre a cărora alegere
și la un loc culegere,
nici mirțele [banițele],
nici jicnițele
vor agiunge[14].

Fiind din nou disprețuit și înfruntat”, el răspunde într-o manieră evanghelică:

Liliacul răspunsă: „Iată, eu acmu voi tăcea,
însă bine știu că mai pre urmă
alții pentru mine vor grăi,
a cărora cuvinte,
nu cu scârșnete,
ce cu buhnete
vor răzsuna,
când urechile a vă astupa
bumbac viți cerca
și nu viți afla
”…[15].

Adică: nu vă veți putea astupa urechile la nesfârșit.

Finalul ne amintește și de dascălul din Scrisoarea I, care „de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,/ Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi”.

Refuzul Liliacului de a-și alege o monarhie în care să devină supus este luat în derâdere de mulțimi. Acesta își explică însă opțiunea prin faptul că deține „locul pre carile firea/ dinceput mi l-au dăruit”:

În toată lumea și în tot locul
lăcașul mieu gata
și fără prepus [îndoială] ieste

(că precum peștele în mare,
așe înțeleptul în lume

nici moșie, nici înstreinare are),

pre carile nici mințile voastre cele înalte,
nici sfaturile voastre cele adânci,
iată că a-l afla nu pot[16].

Locul înțeleptului în lume nu se stabilește cu instrumente de măsurat, el nefiind supus înțelegerilor reduse și pătimașe ale lumii. Prin mintea și înțelepciunea sa, el își are patria „în toată lumea și în tot locul”, fără a fi circumscris de rațiuni lumești, pentru că vede dincolo de hotarele strâmte ale cugetării obișnuite/ gândirii mediocre.

El trăiește pe pământ, dar nu se supune logicii telurice. Pentru că:

„omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (I Cor. 2, 15, Biblia 1988)[17].

Înțeleptul în înțelepciunea sa este în elementul său, ca peștele în mare.

Portretizarea înțeleptului a fost pentru Cantemir o problemă esențială, așa după cum va fi, pentru Eminescu, definirea geniului.


[1] Idem, p. 149.

[2] Idem, p. 151.

[3] Idem, p. 152.

[4] Ibidem.

[5] Cf. Penticostar, EIBMBOR, București, 1999, p. 24-25.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 152.

[7] Idem, p. 153.

[8] Ibidem.

[9] Cu sensul: nu s-ar fi cuvenit.

[10] Idem. 154-155.

[11] Idem, p. 156.

[12] A se vedea: 326-327.

[13] Idem, p. 327.

[14] Idem, p. 155.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 157.

[17] În Biblia 1688: „Cel duhovnicescu cercetează toate, și el de nimeni nu să cercetează”.