Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [48]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Următorul text pe care îl vom avea în vedere este tot o dedicaţie, la cartea lui Ioan Cariofil – dezbaterile aprinse ce au avut loc pe seama „ortodoxiei” acestuia  le-am menţionat într-un capitol anterior, la fel ca şi sprijinul pe care l-a primit în Ţara Românească, din partea domnitorului şi a lui Antim Ivireanul –‚ Manual despre câteva nedumeriri, imprimată la Snagov, în 1697, după moartea lui Cariofil.

Deoarece cartea era în greacă şi dedicaţia lui Antim către Brâncoveanu este scrisă tot în greacă. Autorul ei consideră, de la bun început, că nu-i vor lipsi, zice, lui Dumnezeu ostaşii care I se cuvin (Epistola a V-a a lui Synesius) în Biserici…[1], şi că Adevărul a orânduit să fie totdeauna alături de cei credincioşi şi ortodocşi, până la săvârşirea veacului, conform acelei hotărâri evanghelice:„Şi iată Eu (Matei, cap. 28) sunt cu voi (zice) în toate zilele până la sfârşitul veacului”…[2],  lăsând ulteior să se înţeleagă faptul că printre aceşti ostaşi şi apărători ai dreptei credinţe s-a numărat şi Ioan Cariofil altădată aflat la Bucureşti [3], întrucât şi în anii noştri s-au găsit şi se găsesc unii apărători ca aceştia şi vajnici luptători ai cuvântului nostru ortodox…[4].

Se afirmă în continuare că acest manual este alcătuit din întrebări şi răspunsuri, întrebările fiind adresate de marele stolnic Constantin Cantacuzino, cel prin pronie cerească foarte cuminte şi preanobil între domni [5], fiind rodul dorinţei de a elimina orice motiv de sminteală şi suspiciunile apărute de pe urma unor dogme greceşti[6].

Antim exemplifică amintind despre teoria predestinaţiei (formulată mai ales de către Calvin), norocul şi ursita şi mai ales… menirea calvinistă şi atee [7], învăţătură care nu este acceptată de Biserica Ortodoxă, şi în care se specifică predestinarea unor oameni la a fi virtuoşi şi a se mântui şi a altora la a nu putea face bine şi a nu se mântui, ceea ce, din perspectivă ortodoxă, Îl face, pe de o parte, autorul răului pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, încalcă libera voinţă a oamenilor ca făpturi spirituale şi raţionale. Antim nu vorbeşte aici şi despre alte învăţături aflate în litigiu, pentru care cele două tabere se acuzau reciproc, adică de acceptarea unor influenţe eretice, fie din partea catolicilor, fie a protestanţilor.

Constantin Cantacuzino îl solicită pe Cariofil, preaînţeleptul, preaînvăţatul şi pe preacinstitul mare logofăt al marii Biserici a lui Hristos [8] (se observă aici că Antim îi reda titlul unei funcţii din care acesta fusese demis şi înlocuit cu Alexandru Mavrocordat Exaporitul), prin urmare să răspundă în legătură cu nişte chestiuni ca acestea, cu înţelepciunea şi cu învăţătura pe care i le-a dăruit Dumnezeu, după canoanele Sfinţilor Părinţi şi după negreşita şi infailibila părere a Sfintei şi catolicei [soborniceştii, universalei] noastre Biserici, spre informarea celor ortodocşi şi spre ruşinea şi compromiterea ereticilor şi a necredincioşilor…[9].

Se referea aici Antim la catolici şi protestanţi, dar această lucrare avea şi scopul vădit de a „spăla” numele lui Ioan Cariofil de infamanta acuzaţie de eretic, chiar împotriva unui patriarh ca Dosithei, care anterior tipărise la Iaşi un Manual împotriva lui Cariofil. Nici Brâncoveanu, nici Antim Ivireanul şi, implicit, nici Constantin Cantacuzino, nu s-au dat în lături de a lua cu fermitate apărarea unor dogme sau a unor afirmaţii care li s-au părut perfect ortodoxe, ceea ce este de admirat.

Antim afirmă chiar în această dedicaţie că a citit cu multă atenţie această carte şi că a găsit-o întru totul conformă cu adevărul ortodox şi că el însuşi a vrut să o tipărească, fiind cuprins de râvnă dumnezeiască spre a face aceasta[10].

El conchide că acest preaînţelept dascăl (…) a dizolvat şi împrăştiat, cu claritate şi concis, flecărerile şi inepţiile celor cu păreri opuse, aevea unei pânze de păianjen, iar părerea Sfintei noastre Biserici şi hotărârea, ca şi judecata adevărului evanghelic, el le-a lămurit şi confirmat [11].

Credem că este destul de limpede poziţia lui Antim în această dispută doctrinară. Însă el ia în ajutorul lui Cariofil şi pe preaînţeleptul şi preaînvăţatul şi venerabilul domn Kyminitis din Trapezunt, nu numai ca pe cel mai bun cunoscător al dogmelor ortodoxe, dar şi zelos fierbinte al cuvioşiei şi preaevlavios faţă de cele sfinte [12], care a fost solicitat – probabil tot de Antim – ca să facă unele completări şi comentarii semnificative celor deja conţinute în carte[13].

Cu acesta, numărul personalităţilor care i-au dat dreptate lui Cariofil – din câte ştim – se măreşte şi Dosithei are în faţă un cerc de cărturari şi teologi care nu era de ignorat, incluzându-l şi pe Brâncoveanu, ce teologhisea adesea, fie direct, fie epistolar, cu patriarhii sau cu mari dogmaticieni, despre adevărurile de credinţă ortodoxe.

Ca atare, rezumă Antim, această lucrare, deşi de proporţii reduse, din punct de vedere calitativ este foarte mare [14]. Gestul său de a tipări acest manual nu era numai unul generos şi compătimitor, ci mai ales unul care urmărea reinstituirea dreptăţii şi a adevărului, cu privire la o personalitate dar şi cu privire la învăţătura ortodoxă.

Acelaşi an, 1697, i-a prilejuit lui Antim şi formularea – de această dată în slavonă – a prefeţei pentru Gramatica slavonească a lui Meletie Smotriţki. El o recomandă cu căldură, deoarece neamul nostru a fost lipsit sau de sămânţa aceasta, adecă de citirea adevărată slovenească, sau de fructul ei, adecă de înţelegerea celor cetite [15].

Cărturar de formaţie aleasă, Antim ştie să aprecieze importanţa ortografiei, a etimilogiei, a sintaxei sau a prosodiei [16], precum şi a gramaticii în sine, care beneficiază de aprecieri extinse:

Căci ce este acest bun fruct ce se arată prin bunăvoinţa Sfântului Duh? Acesta ce este sufletul din corpul omenesc şi lumina din soare, şi ce este şi sarea în mâncare; căci precum corpul fără suflet mort este, precum soarele fără lumină nu luminează şi precum mâncarea nu e plăcută fără de sare, tot aşa e şi cetirea sau scrierea fără gramatică conducătoare. (…)

Drept vorbind, lucrurile de minte folositoare la care ea a dat naştere fie în limba grecească, fie în cea latinească, sau în orice altă limbă, aceleaşi le dă şi în slavonească, căci ne învaţă să cunoaştem în propoziţii deosebirile între părţile de cuvânt ale gramaticei, şi declinarea numelor şi conjugarea verbelor, după temele lor şi după terminaţii, şi să judecăm ca eteroclite sau anormale lipsa sau prisosul sau schimbarea. Cu un cuvânt, ea deprinde pe cei ce se silesc cu râvnă, să o înveţe şi să vorbească şi să scrie bine [17].

În opinia lui Dan Horia Mazilu, „presupunerea că, în alcătuirea prefeţei ediţiei snagovene, din 1697, Antim Ivireanul s-ar fi folosit de predoslovia lui Smotriţki, ipoteză de circulaţie în cărţile exegeţilor români, trebuie cu desăvârşire părăsită. Din precuvântarea ucrainianului (adresată profesorilor: Ucitelemŭ školnym…), scurtă disertaţie asupra «foloaselor gramaticii», Antim n-a împrumutat decât o idee şi câteva vorbe – despre zisul «folos» –, aranjându-le în chip propriu”[18].

Şi tot în acelaşi an, tipărind Evangheliarul românesc, Antim adaugă la sfârşit câteva versuri care vor ajunge celebre, pentru frumuseţea lor, fiind preluate atât de ucenicul lui Antim, Mihai Ştefanovici, atunci când acesta va ajunge în Georgia, cât şi de „o mulţime de copişti din veacul al XVIII-lea”[19]:

Precum cei streini doresc moşiia să-ş vază
Când sunt într-altă ţară, de nu pot să şază
Şi ca cei ce-s pre mare, bătuţi de furtună
Şi roagă pe Dumnezău de linişte bună,
Aşa şi tipograful de-a cărţii sfârşire
Laudă neîncetată dă şi mulţemire [20].

S-a insistant uneori să se vadă în aceste versuri o „referinţă autobiografică”[21] sau chiar s-a luat în calcul o „desconspirare a obârşiei valahe”[22], însă nu cred că se pot face decât speculaţii cu privire la acest subiect. Versurile sunt, în sine, o comparaţie metaforică de o mare plasticitate, un mic tablou plin de dinamism şi foarte expresiv. Marea în furtună este un motiv care şi în Didahii i-a prilejuit lui Antim, nu o dată, reprezentări picturale de o mare amploare poetică şi plastică, inegalabilă până la el, şi vom comenta la timpul potrivit acest lucru.

Mai mult decât atât, Antim nu face altceva, în acest caz, decât să împodobească şi să pună în versuri o formulă de final pe care a folosit-o Mitrofan în Biblia de la 1688 şi apoi şi în alte cărţi tipărite de el: Precum doresc să sosească la vadul cel de adăpostire, care sunt bătuţi de valuri întru luciul mării, aşa am dorit şi eu să sosesc la sfârşitul cărţii aceştiia [23].

Faptul că a preluat şi a prelucrat această imagine credem că este un indiciu în plus pentru a lua în calcul o filiaţie şi a considera că Antim a fost unul dintre ucenicii tipografi ai lui Mitrofan, care a lucrat la tipărirea Bibliei. Anumite formule se moştenesc de la maeştri sau părinţi la ucenici, şi perpetuarea lor este o formă de subliniere a continuităţii şi de a arăta, din partea ucenicilor, recunoştinţa şi preţuirea lor pentru cei care i-au îndrumat şi i-au luminat în viaţă.

---

[1] Opere, p. 400.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 401. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. Ibidem. [14] Idem, p. 402. [15] Idem, p. 403. [16] Cf. Ibidem. [17] Ibidem.

[18] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 479.

[19] Idem, Introducere…, op. cit., p. 77.

[20] Opere, p. XII.

[21] Ioan St. Lazăr, op. cit., p. 20. [22] Ibidem.

[23] Cf. Magistrand Turcu Nicolae, Viaţa şi activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, art. cit., p. 291.