Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [49]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

Să vorbim însă acum şi despre dedicaţia din Eortologhionul lui Sevastos Kiminitul, imprimat în greceşte, în 1701, tot la Snagov. Înclinaţia lui Antim spre o cugetare teologică profundă se dovedeşte foarte mare şi din acestă dedicaţie, în care dogmele credinţei creştin-ortodoxe sunt rezumate într-un mod foarte concis şi convingător în aceste puţine cuvinte, de o calitate a expresiei teologiei dogmatice remarcabilă:

Începutul, mijlocul şi sfârşitul, Stăpânul şi Domnul tuturor fiinţelor, şi simţitoare şi înţelegătoare, este Făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă şi sfârşitul tuturor celor de sub lună este omul. Iar sfârşitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câştigarea şi fericirea lui Dumnezeu însăşi; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul, se zice că s-a făcut de către Dumnezeu, ca să dobândească pe Dumnezeu.

Dobândesc pe Dumnezeu oamenii aceia, carii cred drept în El şi păzesc cu scumpătate sfintele Lui porunci. Dar sfinţitele Lui porunci se cuprind în aceste două şi singure: din iubirea cătră Dumnezeu şi cătră aproapele. Atunci se realizează şi se cunoaşte iubirea cătră Dumnezeu, când păzim, cum am zis, cu scumpătate, sfintele Lui porunci, după cum o spune şi Domnul în Evanghelii: căci zice că, dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.

Iubirea cătră aproapele atunci se realizează şi se săvârşeşte, când ne iubim cu fapta şi din tot sufletul între noi, ca şi pe noi înşine, după porunca lui Dumnezeu [1].

Este esenţializată aici, în cele mai importante puncte ale sale, toată credinţa ortodoxă, neprecizată rămânând doar teologia trinitară. Claritatea şi precizia, precum şi frumuseţea expunerii se remarcă în mod deosebit şi ele ating nivelul înalt de concizie şi concentrare a formulei teologice al unor mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Întemeierea scripturistică este evidentă, la fiecare frază, dovedind că Antim era un cercetător asiduu al Sfintei Scripturi, alături de scrierile patristice, din moment ce poate să conceapă o astfel de introducere rezumativă, foarte complexă, în teologia creştină.

El avea conştiinţa unei misiuni esenţiale pentru viaţa lui, aceea de a tipări cărţi, fiindcă nu am altă putere spre ajutorul aproapelui decât ocupaţiunea tipografiei[2].

Interesant este şi faptul că, la fel ca şi în cazul cărţii lui Cariofil, Antim declară şi de această dată că: am găsit şi această carte, (…) pe care cetind-o şi cunoscând, după judecata mea că este prea mult de trebuinţă şi folositoare oricărui ortodox şi mai ales celor bisericeşti şi sfinţiţi, apoi şi iubitorilor de învăţătură şi studioşi şi îndeobşte fiecărui învăţat…, am voit s-o tipăresc şi pe aceasta spre folosul, cum am zis, a celor ce vor ceti-o [3].

În consecinţă, îi putem atribui iniţiativa imprimării şi a acestei lucrări, precum şi a altor cărţi absolut esenţiale. Însă este uimitor pentru noi acest fapt, ţinând cont de calitatea lui de la acea vreme, „umilă” totuşi, de simplu ieromonah tipograf, chiar dacă devenit egumen, căci Antim nu semnează niciodată pe cărţile tipărite la Snagov cu titulatura de „egumen” sau  de „stareţ”, ci doar cu cea de „ieromonah”.

Să avem în vedere şi faptul că predecesorul său la conducerea tipografiei bucureştene era un episcop, care apoi a condus tiparniţa de la Buzău, şi că în cazul unor cărţi de importanţa şi cu ecoul celor imprimate de Antim, iniţiativa şi decizia tipăririi aparţinea unor înalţi ierarhi sau unor cărturari sau teologi de renume.

Ceea ce ne conduce către concluzia că Antim nu a fost niciodată un „nimeni”, un „anonim” tipograf – oricât de capabil –‚ ci dimpotrivă, o personalitate marcantă, de părerea căruia s-a ţinut seama, un teolog care avea un cuvânt de spus în Biserică. Prin urmare, este de înţeles că, în  majoritatea cazurilor, el îşi alegea şi decidea asupra cărţilor care urmau să fie tipărite, încă de pe acum, nu numai după ce va fi înaintat episcop, când acest gest intră în cutuma treptei sale.

Întorcându-se la Bucureşti, Antim imprimă, în 1703, Noul Testament românesc în care semnează, de asemenea, dedicaţia către domnitor. Virtuţile teologice şi literare şi ale acestui text sunt maxime. Vrând să dovedească faptul că învăţăturile cuprinse în cele patru Evanghelii sunt „matca” spirituală la care se întorc, precum nişte ape, puterile sufletului creştinesc, însetat de adevăratul cuvânt al vieţii, Antim purcede la comparaţia acestei „legi” duhovniceşti cu legile fizice care guvernează acest pământ, precum magnetismul, gravitaţia, curgerea fluviilor în mări și oceane, etc:

Întoarce-se pururea magnitul cătră polus; zboară spre înălţime focul; pleacă-se în sânul pământului piatra; aleargă apele în braţele mării; şi în scurte cuvinte, toate lucrurile cătră chendrul lor să pleacă [4]. Aceasta pentru a sublinia stabilitatea realităţilor duhovniceşti, pe plan spiritual, la fel de „consistentă” şi de mare ca şi a legilor cosmice.

Importanţa Evangheliei pentru lumea creştină este pusă în lumină printr-o succesiune de enumeraţii – parafraze, în fapt, ale unor celebre versete din Sfânta Scriptură:

De vreme ce Evangheliia iaste sabiia carea biruieşte toate armele potrvnicului, cu aceasta călcăm toate relele, răbdăm cu îndrăzneală cele împotrivă, gonirile, ticăloşiile, năcazurile şi moartea, asemănându-se Celui ce bine s-au vestit şi mult pătimaşului [pătimitorului] Mântuitoriu: pren mijlocul [cu ajutorul] Evangheliei biruim pre iudei [argumentele lor], ruşinăm nebună înţelepciunea neînţelepţilor înţelepţi ai lumii aceştia; cu Evangheliia, Pavel au smerit mândriia Romei şi într-însa o au întemeiat; Ioann cu lumina Evangheliei au luminat întunecata Elada; Petru au întors toată Iudea şi toţi apostolii au sădit viia cea de taină, Beserica; supus-au răsăritul, biruit-au pe tirani, n-au băgat în seamă sudălmile, n-au socotit muncile, izgonirile şi moartea, ci mergea bucurându-se despre faţa adunării.

Evanghelia arată pe Cel ce pentru noi S-au întrupat, pătimind şi cu necinste murind, cea desăvârşită a Lui dumnezeire şi desăvârşită omenire; adeverează pre cea de margine a Lui începătoare stăpânire a vieţii şi a morţii. Prin Evanghelie ne-am împăcat cu Dumnezeu, şi den fiii mâniei ne-am învrednicit a-I fi fii prin botez. „Prin Evanghelie eu pre voi am născut” [I Cor. 4, 15] [5].

Semnificative, din punct de vedere literar, sunt figurile de stil (metonimia, sinecdoca, epitetul, metafora revelatorie), precum şi capacitatea de concentrare a mesajului, calitatea oratorică a frazelor, într-o măsură în care, întru totul, acestea corespund virtuţilor literare pe care le vom remarca în omilii şi înălţimii teologice a personalităţii sale, aşa cum acestea din urmă ne vor permite să o receptăm.

Prin urmare, putem trage concluzia certă că, la 1703 (deci, chiar înainte de a deveni episcop), cel puţin, dacă nu şi mai înainte, Antim predica tot atât de minunat, aşa cum vom vedea în Didahii, operă bănuită, până în prezent, de majoritatea exegeţilor, a fi rostită după 1708.

Antim remarcă semnificaţia aparte a acestei noi ediţii a Noului Testament în româneşte şi îl elogiază pe domnitorul care, cu cheltuiala sa, a susţinut acest deziderat: Mare slavă au luat, cu adevărat, şi cinste nemuritoare Ptolemeu, împăratul Eghipetului, pentru tălmăcirea Bibliei în limba elinească. Iară măriia-ta, mai mare cinste şi plată vei lua în aciastă lume şi în cea viitoare, pentru căci Noul acesta Testament al Mântuitoriului, fiind întru limba cea părintească tălmăcit, cu ale mării-tale cheltuiale, spre cea de obşte folosinţă, l-ai tipărit şi l-ai dat [6].

Versurile la stemă, din această ediţie a Noului Testament, au fost atribuite tot lui Antim şi adâncimea cugetării teologice, precum şi perfecţiunea prozodică, fac din ele unele dintre cele mai frumoase de acest gen:

Patru sunt râuri den Raiu ce cură
Precum grăiaşte Sfânta Scriptură.
Patru Evanghelii den ceriu ne tună
Şi la credinţă pre toţi ne adună.
Patru sunt semne tot îndoite
Şi ale ţării foarte slăvite,
Cu care semne să-ncoronează
Domnul Constandin, tot omul <să> crează,
Ce să numeşte Basarabă;
De-ai Domnul viaţă multă să aibă [7].

Versurile se întemeiază pe o hermeneutică heraldică ce are la bază, la rândul ei, nu semnificaţia vizuală a simbolurilor heraldice, nu interpretarea acestor simboluri în sine, ci interpretarea numărului lor, Antim construind întregul „scenariu” hermeneutic pe semnificaţia cifrei patru, care este numărul celor patru râuri originare ce izvorau din Eden, ca şi al celor patru Evanghelii, care vin de la Dumnezeu, din „ceriu”, cu putere, tunând şi adăpând pământul.

Patru sunt şi simbolurile din stema ţării, semnificând – poate – pronia lui Dumnezeu şi puterea pe care El i-a hărăzit-o domnitorului. Aceste versuri sunt „cea mai reuşită gnomă numerică (…) din câte ne-a fost cu putinţă a izola în versurile româneşti scrise întru glorificarea emblemelor voievodale sau mitropolitane”[8].

Un an mai târziu, Antim scotea din tiparniţele sale Vieţile paralele ale lui Plutarh, în greceşte, prefaţate tot de el. Această lucrare celebră a Antichităţii a fost tradusă din greaca veche în greaca nouă de beizadeaua Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu, ne informează Antim, asumându-şi şi de această dată responsabilitatea iniţiativei imprimării, căci de loc n-am întârziat să întrebuinţez mii de chipuri ca să înduplec pe strălucirea sa să dea în tipar [9], lucru nu uşor, susţine el, din cauză că tânărul prinţ era modest, înţelept, şi cuminte [10] şi nu iubea laudele uşoare [11].

Însă tipograful nu cere decât avizul autorului, ceea ce înseamnă că avea o mare libertate în a-şi alege „materialul” tipăriturilor sale, poate şi datorită faptului că utilajul tipografic, în sine, era, în mare parte, construit sau recondiţionat de el însuşi.

Prefaţa se adresează cititorilor şi autorul ei precizează că s-a oprit asupra acestei cărţi, pentru că pururea se află în căutarea vreunei osteneli serioase pentru răspândirea cunoştinţei cei iubitoare de învăţătură a voastră [12].

Antim recomandă această traducere ca fiind foarte bună şi suportând cu uşurinţă examenul comparaţiei cu originalul în greaca veche, întrucât prinţul Constantin nicidecum n-a neglijat unde era cu lipsă Plutarh să îndeplinească, cu mare osârdie, desluşind strălucirea sa pe larg acea istorie, unde scriitorul cu repejune o atinge [13], adică nu doar a tradus, ci a şi clarificat pasajele mai dificile.

Dacă cineva se îndoieşte de virtutea tânărului prinţ şi a fraţilor săi, la fel de vrednici, aceasta o asigură acei cu carii împreună petrec, îi văd şi convorbesc, localnici şi străini [14]. Antim laudă şi profesorul, pe Gheorghe Maiota (care era şi predicator al curţii domneşti), şi consideră că ucenicii trebuie să devină icoane însufleţite [15] ale învăţătorului, adăugând că fiii domnitorului atrag spre ei floarea învăţăturii, după cum chihlimbarul, cu o uşoară frecare, îndată-şi dezveleşte puterea naturală atractivă [16].

Doi dintre fiii lui Brâncoveanu, Ştefan şi Radu, au scris predici panegirice care, au fost, de asemenea, publicate de Antim, după cum am arătat în secţiunea în care ne-am ocupat, pe larg, de activitatea sa tipografică.

În fine, ultima prefaţă-dedicaţie a lui Antim dintr-o carte tipărită, este cea din Ceaslovul tradus de el şi imprimat la Târgovişte, în 1715. Ea se adresează, desigur, lui Ştefan Cantacuzino şi în ea este elogiat – poate peste măsură – domnitorul, dar trebuie să ţinem seama că Antim Ivireanul vedea mai mult ceea ce dorea să fie acest domn, decât ceea ce era cu adevărat.

De altfel, istoria îl blamează pe acesta pentru amestecul său în nefericirea familiei lui Constantin Brâncoveanu şi această pată acoperă cu totul personalitatea lui, cu atât mai mult cu cât nu a apucat să domnească mai mult de doi ani, urmând apoi drumul Istanbulului, ca şi Brâncoveanu, şi având soarta celui împotriva căruia se pare că a uneltit.

Antim nu pare să fi fost atent la posibila rumoare care l-ar fi acuzat pe Ştefan Cantacuzino de această cumplită faptă, poate şi din cauza faptului că fusese nemulţumit cu politica de neutralitate dusă de Brâncoveanu şi era absorbit de aspiraţiile sale de eliberare, îndreptându-şi toate speranţele către acest descendent din familia Cantacuzinilor, care se afişase de multe ori ca inamică a turcilor.

Fără îndoială, gestul lui Ştefan Cantacuzino, pe care l-a făcut la începutul domniei sale, de a elibera pe membrii clerului de plata taxelor obişnuite către stat, l-a înduioşat profund pe mitropolit (chiar dacă el intermediase acest lucru) şi l-a făcut şi mai iubitor faţă de acest domn. Când, în 1716, a juns vestea că acesta a fost spânzurat în beciurile închisorii din Istanbul, Antim a blestemat stăpânirea turcească.

Sfântul Antim face precizarea, în această dedicaţie, că din tipografie n-au eşit, până acum, aciastă carte, nici mai împodobită de cum să vede, nici de tot tălmăcită pre limba rumânească, precum acum s-au tipărit [17]. Despre importanţa ei am discutat în capitolul despre naţionalizarea cultului.

Mai există o scurtă dedicaţie, manuscrisă, către Constantin Brâncoveanu, pe cele două volume ale Evangheliei georgiene tipărite la Tiflis, în 1709, şi pe care Mihai Ştefanovici i le-a trimis lui Antim. Însă nu voi mai insista asupra ei, întrucât am amintit-o deja şi am citat din ea într-o ocazie anterioară.

Aceste texte, deşi scurte, ne-au familiarizat deja, în parte, cu stilul lui Antim Ivireanul. Ele reliefează, pe de o parte, că „Ivireanul îşi scrie, cu egală dezinvoltură, prefeţele în româneşte, în greceşte şi în slavoneşte”[18] şi, pe de altă parte, că Antim este, de „timpuriu” (un „timp” măsurat numai de atestări documentare), un mare erudit şi teolog, o personalitate „misterioasă” care, sub aparenţa smerită a unui simplu ieromonah tipograf (după cum ne vorbesc documentele), se dovedeşte a fi un om care are un cuvânt de spus în disputele dogmatice sau în stabilirea apariţiilor tipografice.

Faptul că el îi ia, din proprie iniţiativă, apărarea lui Cariofil şi decide imprimarea cărţii acestuia post-mortem, arată că era în măsură să aprecieze cărţi de o mare profunzime teologică sau filosofică şi să le selecteze în vederea tipăririi, şi să scrie prefeţe din care transpar multa erudiţie şi cugetarea teologică adâncă. Şi acestea cu ceva timp înainte de a deveni ierarh al Bisericii.

Nu este de mirare, în aceste condiţii, de ce a fost ales, în 1705, episcop de Râmnic şi de ce mitropolitul Teodosie a lăsat prin testament ca Antim Ivireanul să îi urmeze în scaunul mitroplitan, aceste evenimente succedându-se cu repeziciune, ceea ce dovedeşte că virtuţile sale erau, de mult, învederate contemporanilor săi şi că, de la bun început, de la venirea sa la Bucureşti, Antim nu a fost „un tipograf oarecare”.

Abilităţile literare ale lui Antim, mai ales, dovedesc un cititor asiduu şi un foarte fin şi profund cunoscător atât al literaturii patristice, cât şi al celei profane. Însă ceea ce va fi mirabil de observat, în paginile ce urmează, este că Antim nu a eşuat în niciuna din iniţiativele sale literare şi că nu există carte a sa, despre care să spunem că nu este un succes literar şi un document preţios al literaturii noastre vechi.

---

[1] Opere, p. 405.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 405-406. [4] Idem, p. 406.

[5] Idem, p. 407. [6] Idem, p. 407-408.

[7] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 129-130.

[8] Dan Horia Mazilu, Literatura română barocă în context european, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996, p. 196.

[9] Opere, p. 408.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 409. [14] Ibidem.

[15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 409-410.

[18] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 482.