Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [63]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a.

***

III. 6. 1. Universul „Didahiilor” și unicitatea personalistă a universului

 III. 6. 1. 1. Alegoria, portretul şi tabloul ca măiestrii artistice definitorii pentru opera omiletică a lui Antim

Eugen Negrici afirma, în studiul citat, că, în Didahii, „literatura îşi face loc, în primul nivel, sub forma portretului şi a descrierii (naraţiunea e nesemnificativă), în al doilea rând sub forma pamfletelui şi a caracterelor, şi, în al treilea, ca imn religios[1].

Nicolae Manolescu vorbeşte – pe urmele acestui studiu –, de faptul că „nu numai naraţiunea, dar şi portretul şi descrierea sunt puţin semnificative la Antim”[2], considerând că centrul de greutate al operei îl constituie, din punct de vedere literar, „imnica didahiilor, rugăciunea, panegiricul şi lauda”[3].

Virtuţile imnologice şi poetice ale predicilor sunt cu adevărat remarcabile şi le vom evidenţia pe parcurs, într-un mod implicit, prin semnalarea poetizată a unor pasaje pe care le vom considera profund lirice şi poetice, demne de reperat într-o antologie imnică a literaturii noastre vechi – demers iniţiat deja de Eugen Negrici[4].

În ce priveşte însă portretul şi descrierea, putem fi de acord că ele nu sunt semnificative, dacă suntem gata să le considerăm în înţelesul şi accepţiunea lor clasică, aşa cum cunoaştem, de pildă, portretele lui Grigore Ureche.

Întâlnim la Antim – ca şi la Varlaam, de altfel, înaintea lui – câteva descrieri, a căror concizie le sustrage însă, de multe ori, catalogării lor ca atare. Despre portret însă trebuie să facem o discuţie mult mai extinsă, deoarece aici situaţia este mai complicată.

Aparent, portretul este aproape absent din opera omiletică a mitropolitului. Nicolae Manolescu are, prin urmare, dreptate: portret, în sens clasic, aproape că nu există în didahii. Şi cu toate acestea avem să afirmăm un paradox – pe care însă nu-l vom lăsa nedemonstrat – anume că portretul este foarte frecvent în această operă a lui Antim, dar ne referim însă la portretul simbolic – sau „suprarealist”, în sens religios –  şi alegoric.

Avem să explicăm această afirmaţie. După cum am spus, Antim nu recurge niciodată la portretul clasic. În primul rând, „personajele” sale sunt excepţionale şi cei portretizaţi sunt Sfinţii – trebuie să precizăm că am aflat aceste portrete cu precădere în predicile encomiastice – şi aici portretul clasic nu-şi găseşte locul, pentru că virtuţile celor ce fac subiectul unei asemenea portretizări le depăşesc în mod evident pe cele estetico-fizionomice sau moral-umane ce alcătuiesc substanţa unui portret literar obişnuit.

Cât despre defecte, ele sunt rare şi nu mai constituie decât o amintire vagă a unei apartenenţe depăşite la starea decăzută a firii umane nespiritualizate, deoarece aceste persoane fac parte în prezent din umanitatea restaurată. Să mărturisim şi noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni şi la soarele nostru cel de taină, la Petru…[5], zice Antim la un moment dat, şi credem că e singurul exemplu de rememorare negativă, a cărei finalitate are însă tot un sens pozitiv.

Portretul lor este, de aceea, întotdeauna unul alegoric şi am îndrăzni să spunem că este chiar „suprarealist” (în sensul în care se referă la o realitate „supramundană”, în care prezenţa elementului divin, a harului, schimbă esenţial datele problemei), alcătuit fiind din virtuţi morale şi teologice împletite cu trăsături mistico-simbolice, într-o arhitectură psihică şi spirituală care depăşeşte valenţele limbajului descriptiv obişnuit.

În felul acesta, trebuie să recunoaştem că portretul antimian are trăsăturile sugestive ale transcendenţei iconografice, impunând un hieratism şi o tendinţă spre dematerializare, proprii tradiţiei ecleziastice, prin faptul că nu pune accentul pe corporalitate imagistică, ci pe supleţe hermeneutică.

Astfel, portretul, în manieră antimiană, al Sfântului Nicolae – din prima didahie dedicată acestuia: Luna lui dechemvrie, 6. Cazanie la Sfântul Nicolae – are ca scop gruparea predicii în jurul comparaţiei dintre acesta şi imaginile simbolico-biblice, de la Matei 5, 14-15: cea a cetăţii întărite pe vârful muntelui şi cea a făcliei care nu se ascunde sub obroc:

Pre aceste 4 bunătăţ ce-am zis mai sus şi v-am spus a fieştecăriia puterea şi lucrarea, ca pre o piatră în patru feţe, care nu să poate mişca, ş-au zidit toţ Sfinţii şi toţ Drepţii, ca nişte înţelepţi, casa bunătăţilor sale, şi, după cuvântul Evangheliei: „Să pogorî ploae şi veniră râurile şi suflară vânturile şi loviră casa aceia şi nu căzu, că era întemeiată pre piatră”, care piatră iaste Hristos, după cum zice fericitul Pavel, dintru care înţelepţi şi Sfinţi şi Drepţi iaste unul şi acest fericit şi de-a pururea pomenit, marele Nicolae, arhiereul Mirelor Lichiei, făcătoriul de minuni, a căruia pomenire săvârşim astăzi, întru acest sfânt locaş; carele stă deasupra muntelui Besericii ca o cetate păzită de Dumnezeu şi întărită de toate patru părţile cu 4 tunuri duhovniceşti: cu credinţa, cu nădejdia, cu dragostia şi cu smereniia. Şi cu tunul credinţii goneşte departe pre vrăjmaşii Besericii, pe eretici; cu tunul nădejdii aduce pre cei deznădăjduiţ cătră Dumnezeu; cu tunul dragostei ajută celor săraci şi lipsiţ; cu tunul smereniei sue pre cei păcătoşi la ceriu.

Stă nemişcat în muntele credinţii şi al nădejdii şi nu să poate ascunde; stă întemeiat în muntele dragostei şi al smereniei şi nu să poate pitula. Să vede de departe, că iaste la loc înalt; luminează ca o făclie aprinsă în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru. Faptele lui bune strălucesc tuturor celor din casă, nu sunt ascunse sub obroc; luminează la toată lumea, ca lumina soarelui minunile lui. Cunoscute-s de toţ facerile lui de bine şi milosteniile, primite-s de toţ blândeţele lui şi să bucură toţ de pomenirea lui, după cum zice Solomon: „Lăudându-se dreptul, să veselesc noroadele”.

Îl mărturisesc pre dânsul adevărul lucrurilor cum că iaste îndreptătoriul credinţii şi chipul blândeţii şi dascălul înfrânării, precum îl cântă Beserica şi pentru aceia au agonisit prin smerenie cele înalte şi prin sărăcie cele bogate. Acesta au urmat Dascălului şi Învăţătoriului său, Hristos, Păstoriului celui bun şi adevărat, care ş-au pus sufletul pentru oi. Acesta au păzit porunca lui Dumnezeu desăvârşit şi L-au iubit şi pre Dânsul şi pre aproapele său, ca însuşi pre sine [6].

Aparentul constructivism al acestui fragment nu este decât o opţiune de a nu rămâne prea mult timp focalizaţi pe o singură imagine, de a nu atribui prea multă „materie” unei sugestii care se doreşte a fi pur spirituală. Este o tehnică de aglomerare simbolică, proprie lui Antim, care vrea să anuleze tendinţa de alunecare spre „întrupare” (spre imaginaţie grosieră) a minţii umane, care nu este infatigabilă în materie de alpinism spiritual şi hermeneutic, ci coboară repede spre imaginativ, impropriu vieţii mistice.

Autorul glisează cu repeziciune pe un teren foarte variat, făcând „vizibil” inefabilul virtuţilor prin calitatea inedită a comparaţiilor şi „transparentizând” lucrurile, adică redând corpurilor de o soliditate neîndoielnică – precum casa, cetatea sau tunurile – transparenţa neaşteptată a inefabilului care ne parcurge realitatea, dar faţă de care, neînduhovniciţi, avem o senzaţie volatilă.

Antim îşi permite chiar de a alătura imaginii biblice a cetăţii întărite, pe cea contemporană a tunurilor care păzesc cetatea, efectul scontat fiind unul percutant pentru ascultători, ca înţelegere a sensului indicat de predicator, dar care este anulat în plan imaginativ, de alăturarea celor patru virtuţi spirituale.

Antagonismul derutant este şi mai puternic cu cât armele de război sunt în general valorificate, chiar şi în plan alegoric, în sens negativ, şi nu pozitiv, cum se întâmplă aici. Scopul lui Antim este acela de a eficientiza gândirea cu orice chip, pentru ca ea să nu rămână nefuncţională în monotonia abstracţiunilor teoretice şi nici să nu cadă în capcana senzualităţii portretistice sau descriptive, fie ea cât de redusă.

După cum am spus, autorul schimbă imaginile cu foarte mare rapiditate, ceea ce duce la stabilizarea unei impresii generale, care transcende imaginile. În centrul lor se află comparaţia Sfântului Nicolae cu o cetate pe vârful muntelui şi apoi cu o făclie aprinsă în casă şi chiar cu lumina soarelui. Nu este, desigur, un portret în sens clasic, dar nicio simplă caracterizare sau o trecere în revistă a virtuţilor acestuia, nu este.

L-am numi însă portret alegoric, deoarece urmăreşte criteriile portretului, eludând detaliile fizionomice sau aspectuale care ar însemna o ancorare într-un realism nesemnificativ. În mod sigur nu este o enumerare a virtuţilor, deoarece acestea sunt „personal-comunitare”, dacă pot să mă exprim astfel, adică aparţin atât Sfântului Nicolae, cât şi întregii comunităţi a Sfinţilor şi Drepţilor, după cum a precizat Antim.

Spre sfârşitul acestui fragment citat, se dezvăluie, ca nişte simboluri în eflorescenţă, trăsături particulare, care au legătură cu biografia Sfântului Nicolae. Acestea indică modul prin care el a potenţat virtuţile, în interiorul, însă, al unui contur sanctiform. Personalitatea apare ca izbucnind din interiorul acestei dominante lumini solare a virtuţilor. De fapt, Sfântul este văzut ca având o poziţie dominantă, la o altitudine spirituală de la care lumea întreagă este o panoramă pentru el şi el este o panoramă pentru lume.

Fie că este ca o cetate în vârf de munte, fie ca o făclie aprinsă celor din casă – unde „casă” reprezintă universul –, fie ca lumina soarelui, poziţia lui este una atotcuprinzătoare. În lumina lui Dumnezeu fiind, Sfântul devine zărit şi nezărit în acelaşi timp: invizibil prin ceea ce este el cu adevărat în Împărăţia Cerurilor, vizibil prin conturul vieţii sale pământene, care însă nu îl mai poate caracteriza în „expansiunea” sa infinită.

La aceasta se rezumă dilema şi ambiguitatea lui Antim în a putea reprezenta un portret clasic. El se străduieşte să imprime cât mai mult ascultătorului sugestia transcendenţei. Autorul urmăreşte mai degrabă realizarea unei icoane, din ale cărei „raze” îşi construieşte întreaga predică, acestea fiind, desigur, ilustrări ale acelor virtuţi amintite.


[1] Idem, p. 15.

[2] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 57.

[3] Ibidem.

[4] Vezi Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996.

[5] Opere, p. 59.

[6] Idem, p. 50-51.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *