Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [73]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a.
***
III. 6. 1. 4. Motivul mării şi realizarea tabloului la Antim
În opera lui Antim Ivireanul marea devine un motiv pentru nenumărate reflecţii, pentru nesfârşite interpretări şi alegorii, care izvorăsc la infinit unele din altele. Avem de-a face cu un adevărat polimorfism al mării sau, altfel spus, cu un polisemantism deosebit de complex.
Vom avea însă în vedere o simbolistică vastă, nu numai a mării ca atare, ci şi a tuturor metaforelor şi alegoriilor antimiene referitoare la elementul acvatic în totalitatea sa – ca, de exemplu, în cazul acelor fragmente unde se fac referiri sau aluzii la potopul biblic.
Am decis să acordăm un capitol aparte acestui motiv, deoarece este unul de largă răspândire în opera lui Antim şi care îl aşază pe autorul nostru în postura de precursor, cel puţin din acest punct de vedere, al „literaturităţii”, căci începând cu romantismul – deci cu perioada modernă –, acest motiv a devenit foarte iubit în literatura universală.
Marea ca stihie este considerată – cum e şi firesc pentru un ierarh – o creaţie a lui Dumnezeu, alături de celelalte stihii, toate supunându-se Creatorului lor: de demult, Dumnezeu mai mult să arăta cercetătoriu şi certa lumea cu armele stihiilor, adică cu focul, cu văzduhul, cu apa şi cu pământul acesta…[1].
Această viziune a lumii stihiale ca o armată aflată în slujba lui Dumnezeu este expusă încă din prima predică a lui Antim ca mitropolit al Ungrovlahiei, cea pronunţată în ziua înscăunării sale.
Autorul stabileşte o antiteză între perioada dinaintea întrupării şi cea în care Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, făcând o paralelă între evenimentele anterioare şi ceea ce a adus lumii întruparea – împăcare sa cu Dumnezeu – dar realizează acest lucru doar prin intermediul câtorva metafore aluzive: venind să mântuiască lumea, Dumnezeu nu trimite ploae de foc spre îngrozirea lumii, nici porneşte marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţii, ci numai o supune cu blândeţe şi cu minuni şi o trage spre Dânsul cu faceri de bine şi cu cuvinte cereşti o preface să se mute de pre dânsa patimile cele sufleteşti, ce să umfla ca o rană otrăvită [2].
Acest şir de metafore personificatoare şi hiperbolizante formează un tablou dinamic, al unor realităţi dramatice din vechime, fiind foarte percutante pentru conştiinţa creştină, căci „ploae de foc” face aluzie la Sodoma şi Gomora, iar „marea ca o oaste” şi „înarmează puterile stihiilor” amintesc de potopul din timpul Sfântului Noe.
Ne vom mai întâlni la Antim, destul de des, cu personificarea mării şi a stihiilor; dar aceasta nu este un simplu artificiu oratoric, menit să impresioneze şi să întipărească o faptă în memoria ascultătorilor, ci şi o idee cu conţinut dogmatic intrinsec: natura apare ca o „armată” alcătuită din „ostaşi” credincioşi Stăpânului lor, adică Ziditorului şi Dumnezeului lor – şi aceasta, nu ca o figură de stil întâmplătoare.
Personificarea naturii – des întâlnită la Antim – dezvăluie faptul că universul, chiar şi cel iraţional, a fost înzestrat cu „sensibilitate”, având el însuşi o amprentă „personalizatoare” (fără ca acest lucru să îl facă să fie o „conştiinţă cosmică”, impersonală însă, aşa cum este Brahman), fiind de la început creat cu atribute ale incoruptibilităţii şi ale desăvârşirii, recunoscându-şi Ziditorul, Care este Iubirea şi Frumuseţea Absolută, şi reacţionând împotriva „virusului” răutăţii, care a adus moartea în lume[3].
Nu numai că Dumnezeu a pedepsit păcatele celor din vremea Sfântului Noe sau ale celor din vremea Sfântului Avraam (ale celor ce trăiau în Sodoma şi Gomora), dar le-a pedepsit poruncind naturii, zidirii Sale, să se întoarcă împotriva omului căruia El i-a supus toată creaţia (Fac. 1, 28).
Cel păcătos, care nu mai e stăpân nici asupra firii şi a raţiunii sale, cu atât mai puţin poate fi stăpân al universului, iar Dumnezeu „înarmează puterile stihiilor” împotriva lui şi a păcatelor lui, adică dăruieşte creaţiei iraţionale putere asupra celui care ar fi trebuit să fie împăratul ei, făcând astfel de ruşine „i-logicitatea” omului ce păcătuieşte şi întunecă în el însuşi chipul Logosului dumnezeiesc.
Antim sugerează toate acestea personificând marea şi stihiile, ca şi cum ele ar fi devenit raţionale, spre discreditarea oamenilor care s-au făcut pe ei înşişi „numai trup” (Fac. 6, 2), uitând că au suflet spiritual.
Pe de altă parte, natura stihială se arată supusă Creatorului său, devenind oricând o oaste de temut, în planul lumii fizice, a lumii materiale. Acest potop natural venea să ţină piept însă – în viziunea lui Antim – unui alt „potop”, cel al destrucţiei morale aproape totale a umanităţii, căruia Dumnezeu i-a opus – venind după cela ce fugise de la Dânsul [4] – răspândirea învăţăturilor Sale prin Apostoli:
Veniţi după Mine şi voiu face pre voi păscari de oameni. Încetaţi de a vă trudi deasupra mării cei neînsufleţite. Mutaţi pentru dragostea Mea meşterşugul cel pescăresc pre pământ. Acolo pre dânsul trimiteţ şi vă întindeţ mrejile. Vânaţi pentru Mine vânatul credinţii [[5]]. Veniţi după Mine. (…)
Vărsată iaste ca apa mării pre pământ închinăciunea idolească. Zidirea iaste acoperită cu norul a mulţi dumnezei. Adâncul necredinţii îneacă lumea; oamenii să cufundă de valurile drăceşti. Lumea pute de împuţiciunea sângiurilor şi să strică cu jertvele cele stricăcioase. Voiu pune asupra lor ispravnici şi doftori, pre voi, pre păscari. Patima aceasta (a idolatriei – n.n.) chiiamă meşterşugul vostru. Să slujim cu iarbă mântuitoare zidirea ce iaste în nevoi; veniţi după Mine [6].
Metafore ca „norul a mulţi dumnezei”, „oamenii să cufundă de valurile drăceşti”, „lumea pute de împuţiciunea sângiurilor” etc. – în afară de faptul că alcătuiesc un tablou deosebit de expresiv al unui cataclism de dimensiuni cosmice şi o alegorie extrem de impresionantă, a dezastrului spiritual în care era se zbătea omenirea – se referă la realitatea concretă a decăderii morale şi a jertfelor umane, care se practicau în religiile păgâne. Acest diluviu al răutăţii omeneşti nu putea fi stopat decât prin revărsarea apelor învăţăturii celei drepte despre adevăratul Dumnezeu.
Observăm că, pentru Antim, marea ca element natural este „marea cea neînsufleţită”, în sensul de „iraţională”, în comparaţie cu marea cea „raţională”, care este lumea, umanitatea. Aici întâlnim prima dată în opera sa omiletică această metaforă alegorică, plină de reverberaţii, a mării umane sau a mării vieţii. Ea va deveni însă un leit-motiv în Didahii, fiind, de altfel, un topos creştin foarte vechi.
Dumnezeu Se slujeşte de această mare şi de celelalte stihii ca de nişte ostaşi, până la Întrupare, după care foloseşte alt fel de „armate”: Că precum zice Sinesie, că nu vor lipsi împăratului niciodată ostaş, aşa nu vor lipsi nici păstorii din Beserica lui Hristos pentru ca să mângâe pre norodul cel ales al lui Dumnezeu…[7]. Încă de la începutul răspândirii creştinismului, propovăduitorii acestuia, Apostolii, sunt prezentaţi de Antim ca nişte adevărate oşti înarmate cu puterea cuvântului, cu sabia Duhului, care iaste graiul lui Dumnezeu [8].
Înainte însă de a purcede la transcrierea fragmentului respectiv, să ne lămurim puţin asupra raţiunilor pentru care mitropolitul preferă să fie atât de ilustrativ în reprezentările sale.
Grandioasa viziune cosmică a lui Antim are – nu în ultimul rând – ca scop, concentrarea a nenumărate idei teologice, cât şi „hiperbolizarea” fiorului interior al ascultătorilor, pentru a-i înălţa la adevăratele dimensiuni ale unei realităţi – temporale şi chiar supratemporale – care îi includ, făcându-i conştienţi şi responsabili.
Antim face ca publicul său să fie contemporan cu toată istoria şi responsabil pentru toată istoria, nu în sensul culpabilizării sale pentru fapte petrecute de mult, ci în sensul că, prin caracterul nemuritor şi spiritual al sufletului, omul este co-participant (prin atitudinea pe care alege să o adopte), la destinul întreg al umanităţii şi al cosmosului.
Antim vrea să evidenţieze însă şi o altă idee, cea a lumii care apare în ipostaza unui teatru, al unui război permanent, care se poartă între virtute şi păcat, între ceea ce este sfânt şi ceea ce este rău.
Tocmai de aceea a preferat autorul acele metafore şi comparaţii care sunt ilustrative pentru a sugera acest război: Dumnezeu „porneşte marea ca o oaste împotriva pământului” şi „înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţii”, atunci când vrea să elimine cu totul păcatul de pe faţa pământului.
Dar tot El nu S-au slujit de arme, după cum e obiceiul ostaşilor, nici cu alte meşterşuguri asemenea acestora [9], atunci când i-a trimis pe Sf. Apostoli în lume să predice, iar ei cu puteria Mântuitoriului Hristos au ruşinat pre cei ce i-au văzut şi ca pe nişte peşti, cu mreaja blagosloviei au prins mulţimea şi au vânat auzurile noroadelor şi au înduplecat inimile tiranilor şi sufletele împăraţilor le-au supus; şi au făcut o izbândă şi o biruinţă atât de frumoasă, cât n-au putut-o face toate împărăţiile lumii.
Oameni făr’ de arme şi nedichisiţ de ale oştirii (…) au înălţat nu steaguri de oaste, ci numai crucea, semnul păcii, propoveduind, nu cu sunet de tobe şi de surle, ci numai cu neputincioasa limbă şi neînvăţată, pe Hristos şi credinţa şi fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune, neumplând pământul de oşti, nici să acopere marea de corăbii cu vetrile, ci numai făr’ de rane, făr’ de sânge, făr’ de vătămare, calcă şi supune toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos şi credinţa, cât iaste pământul şi lumea[10].
Dumnezeu face „potopul” iubirii pe pământ, prin „ostaşii” Lui Apostoli; de altfel, El întotdeauna Şi-a purtat războaiele altfel decât se aştepta lumea şi altfel decât fac „toate împărăţiile lumii”, pentru a dovedi că, precum zice la Ioan în 18 capete: „Împărăţiia Mea nu iaste din lumea aceasta” [In. 18, 36][11].
Antim ne arată că lumea nu e numai locul războaielor dintre patimile omeneşti, ci şi al unui război care se duce după legi duhovniceşti şi al cărui câmp de bătălie nu e atât lumea, cât inima omului, a fiecărui om în parte, după cum afirma Dostoievski („Acesta-i duelul diavolului şi al lui Dumnezeu, inima omului fiind câmpul de luptă…”[12]), dar şi după cum avertizează întreaga literatură sacră bizantină şi ortodoxă.
Demne de reţinut sunt şi imaginea hiperbolică a pământului plin de oşti şi a mării acoperite de corăbii cu vetrile, cât şi impresionanta aliteraţie, care se constituie şi într-o imagine vizuală şi auditivă plină de sugestii pentru conştiinţa creştină, a Apostolilor „fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune”[13].
Toate aceste perspective, deşi diferite, gravitează în jurul ideii de potop, sunt alegorii ale mării revărsate peste pământ, ale apelor care acoperă pământul, atât în ipostaza lor diluviană, cât şi – îndrăznesc să cred – în cea originar-creatoare, de la facerea lumii[14]. Un sens creator are şi potopul vechitestamentar, cât mai ales „potopul” revărsării Evangheliei peste tot pământul, care au avut ca scop creaţia, re-crearea, renaşterea lumii care fusese acoperită de valurile păcatelor [15].
[1] Opere, p. 176.
[2] Idem, p. 3-4.
[3] A se vedea Înţel. 16, 24: „Pentru că făptura, slujindu-ţi Ţie, Celui care ai făcut-o, se încordează pentru pedepsirea celor nedrepţi”.
[4] Opere, p. 109.
[5] Putem găsi un discurs mai pe larg despre „vânatul credinţii“ şi despre „mreaja învăţăturii“, în care Antim face elogiul oratoriei religioase, în „Cuvânt la Duminica lăsatului sec de brânză”, p. 97.
[6] Idem, p. 5.
[7] Idem, p. 138, lucru care apare într-o cazanie la Sf. Nicolae. Se pare că lui Antim îi era dragă această idee, deoarece o enunţă şi în dedicaţia la cartea lui Ioan Cariofil, Manual despre câteva nedumeriri, tipărită la Snagov, în anul 1697:
„Nu-i vor lipsi, zice, lui Dumnezeu ostaşii care I se cuvin (Epistola a V-a lui Synesius) în Biserici; adică nu au lipsit şi nu vor lipsi vreodată în orice împrejurare ostaşii Domnului din ceruri, neînfricaţii luptători ai Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, şi înflăcăraţii înţelegători ai adevărului, ca şi biruitorii şi purtătorii de trofee împotriva oricărei falange de eretici şi în contra oricărei alte rătăciri greceşti [e vorba de erezii, mai ales de cele care au la bază vechi concepţii păgâne, elenistice – n.n.] şi ateiste, înarmaţi nu numai cu arme convingătoare şi cu dovezi ale sfintei şi divin inspiratei Scripturi; ba chiar şi cu raţionamente logice şi de neînvins, infailibile şi de necombătut, folosindu-se în toate de adevărul însuşi, fie ca refugiu, fie ca apărător”, cf. Idem, p. 400.
Pentru cineva care l-ar putea considera pe Antim un teolog „naiv”, numai şi această scurtă dedicaţie este de natură să scoată în evidenţă cât de multă strategie teologică şi literară era în stare să pună în slujba misiunii sale.
[8] Idem, p. 36. [9] Idem, p. 4. [10] Idem, p. 5-6. [11] Idem, p. 181.
[12] Cf. Pr. Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998, p. 16.
[13] Această frumoasă expresie, însoţită de sugestii acustice şi vizuale impresionante, este o parafrază metaforizată a lui Antim, la Psalmii 76, 17 şi 96, 4, unde se spune „Luminata-au fulgerele Lui lumea”, cu referire la Sf. Apostoli, după cum se interpretează în Biserică.
[14] „Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea, 1, 2).
[15] Opere, p. 21.