Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a.

***

Unul dintre cei ce s-au aplecat asupra operei lui Antim a comparat acest pasaj cu versurile patriarhului poet armean Herses IV Şnorhali (1102-1173), din poemul „Iisus Fiul unic al Tatălui”, în care acesta încerca să descrie Parusia[1]. Însă, în afară de faptul că versurile indicate formează un tablou cutremurător, nu mai aflăm altă asemănare intimă cu perspectiva lui Antim.

Eugen Negrici a urmărit fragmentele din Evanghelii care relatează acest eveniment şi a observat că acestea nu furnizează atât de multe amănunte în ceea ce priveşte furtuna propriu-zisă.

Dacă în Noul Testament nu aflăm aceste detalii, există în schimb, în Psaltire, o prorocie ce surprinde cu acurateţe această întâmplare, şi care este posibil să-i fi oferit lui Antim un punct de plecare:

„Cei ce se pogoară la mare în corăbii, cei care-şi fac lucrarea lor în ape multe, aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adânc. El a zis şi s-a pornit vânt furtunos şi s-au înălţat valurile mării. Se urcau până la ceruri şi se pogorau până în adâncuri, iar sufletul lor întru primejdii încremenea. Se tulburau şi se clătinau ca un om beat şi toată priceperea lor a pierit. Dar au strigat către Domnul, în necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăvit. Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării. Şi s-au veselit ei, că s-au liniştit valurile şi Domnul i-a povăţuit pe ei la limanul dorit de ei” (Ps. 106, 23-30).

Considerăm că Antim a pornit de la acest text, pe al cărui schelet  fundamental a dezvoltat o ţesătură mai amplă în ceea ce priveşte descrierea fenomenului natural. Este verosimil ca acest fragment biblic să-i fi permis să-şi asume omniscienţa auctorială, altfel imposibil de asumat în materie de evenimente evanghelice.

Se vede clar că ierarhul nu depăşeşte hotarele pe care i le îngăduie Sfânta Scriptură, dar talentul său literar este evident prin sinteza pe care o face evenimentelor, prin gustul remarcabil pentru concizie şi rafinament, prin care reuşeşte ca aglomerarea de figuri de stil (epitet, metaforă, comparaţie, personificare, hiperbolă, imagini vizuale şi auditive), într-un spaţiu atât de strâmt, să nu fie supărătoare, ci acest amalgam foarte bine proporţionat, să dea impresia întregului, a unei unităţi compoziţionale fascinante.

Comparativ, putem admira efortul literar oarecum similar al mitropolitului Dosoftei, care a aşezat în versuri Psaltirea şi, în versiunea căruia, versetele din psalmul 106, citat anterior, sună astfel:

Carii îmblă-n corăbii pre mare,
De-şi fac lucrul peste genuni tare,
Aceia i-au văzut de minune
Ce-au lucrat Dumnezău în genune.

Zîsă de să fece vânt cu bură,
De rădică val de-necătură,
Pănă la ceri îi suia cu unde,
Şi-i pogoria-n gios să-i afunde.

Sufletele lor în greutate
Să topiia beţ de răutate [de dificultatea situației],
Că-ş ieşiră şi din ţălăpciune,
De te lua de dânşii minune.

Şi strigară la Domnul cu jele,
Şi i-au scosu-i de la nevoi grele.
Vânturilor zisă de-ncetară
Şi undelor de să alintară.

Şi le păru bine că trecură
Valurile toate de tăcură.
Şi i-au îndreptatu-i cu pace
Domnul, spre liniştea ce le place (…)[2].

Evident, Dosoftei a urmat relatarea scripturistică îndeaproape, pe când Antim s-a îndepărtat de simpla prelucrare a cuvintelor. El a creat un tablou destinat să ţină în priză receptivitatea ascultătorilor săi.

Pe Antim, ca şi pe Dosoftei, de altfel, nu îl interesează deloc marea ca obiect de contemplaţie în sine, ci efortul său literar şi stilistic este consacrat unor sugestii alegorice, care ne apar într-o lumină mai clară, pe măsură ce parcurgem textul (sau textele).

De la înţelesul „literal” al pericopei, predicatorul trece aproape direct la cel „alegoric”, şi de la sensul concret, la învăţătura morală, căci cu adevărat, mare învăţătură ni se dă noao cu aceasta, pentru ca să luom pildă, să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu la nevoile noastre cele de obşte. Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi să află în nevoe.

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna.

Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele.

Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea [3].

În acest fragment este cel mai bine ilustrat motivul lumii ca „vanitas vanitatum” (Eccl. 1, 2), ca deşertăciune a deşertăciunilor sau ca mare în furtună, în mijlocul căreia nimic nu poate fi stabil sau irevocabil, nimic nu are valoare imuabilă şi totul se află sub ameninţarea eroziunii şi a aneantizării.

Aceste elemente discursive, haotice, care au intervenit ca un virus mortal în ordinea lumii, nu reprezintă însă un destin implacabil – aşa cum era sensul moirei în antichitate – ci doar un mod prin care credinţa oamenilor este încercată, spre a afla mijlocirea mântuirii [4], după modelul Sfinților Apostoli care, îndată ce au alergat şi îndată ce s-au rugat, îndată au luat şi ajutoriul [5] iar Domnul (…) pre toţi i-au mântuit, pre toţi i-au păzit; n-au lăsat să piară niciunul în turburarea mării [6].

Scopul pedagogic şi învăţătura morală spre care conduce oratorul ecleziastic este acela de a-şi aduce auditoriul creştin – pe care îl poartă pe apele când line, când viforoase ale cuvintelor sale – la conştientizarea faptului că Dumnezeu iaste Tată de obşte al tuturor. Pre toţ ne iubeşte ca pre nişte adevăraţi fii ai Lui şi nu poate răbda milostivirea Lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloşii şi în nevoi, ce numai aşteptă rugăciunea noastră; ia aminte să auză glasurile noastre; stă pururea cu urechile deşchise, pentru ca să ne asculte, îndată ce vom chiema numele Lui cel sfânt [7].

Iar în a doua predică la Sfântul Dimitrie spune Antim, în mod sublim, că Domnul nostru şi când doarme mântuiaşte [8]. Aceasta, poate, şi ca răspuns pentru cei care obişnuiau şi obişnuiesc să spună că Dumnezeu mai doarme câteodată şi nu vede ce se întâmplă pe pământ.

Însă nu numai oamenii înglodaţi în responsabilităţi sociale, administrative sau politice au de suferit de pe urma înăspririi acestui vifor al vieţii, ci şi Sfinţii trebuie să treacă prin „furtuna” torturilor şi a prigonirilor de tot felul, după cum ne relevă un alt fragment, tot alegoric, în care marea tulburată este semnul muceniciei, iar corabia simbolizează sufletul ce are la cârmă credinţa:

Iată stau şi mă minunez, cum putu fi aceasta, de s-au întâmplat astăzi să prăznuim 2 cutremuri de-o dată: unul ce s-au făcut în mare din depărtarea lui Dumnezeu, de draci, pentru ca să se îndrepteze puţina credinţă a ucenicilor, al doilea cutremur s-au făcut pre pământ, din sălbăticiia şi cruzimea inimilor lui Diocleţian şi Maximian, părechea dracului, pentru ca să se adevereze credinţa cea multă a Sfântului, marelui Mucenic Dimitrie, a căruia preznuim cinstita pomenire.

Că atât cutremur au făcut şi atâtea valuri sălbatece au pornit asupra blagoslovitei corăbiei lui Dimitrie, cât siliia să între întru cele mai din lăuntru ale fericitului său suflet, să-l cufunde, neştiind turbaţii aceia de oameni, ca nişte fiară sălbatece, cum că Dimitrie nu era corabie deşartă, ci avea catarg bun şi corăbiiar vrednic şi vetrile iscusite şi cârmaci foarte învăţat [9].

Şi după obiceiul său, Antim descifrează imediat alegoria: Catargul era cinstita Cruce, întru carea să lăuda că iaste pururea tare şi nou şi poate să rabde vânturile Duhului Sfânt, întru inima lui. (…) Iar corăbiiariul iaste ştiut de toţ cum că altul nu era numai însuş Hristos, foarte învăţat întru călătoriia cetăţii cei cereşti, căci de acolo iaste; şi moşiia Lui iaste ceriul (…).

Acesta însuş era întru adâncul sufletului lui Dimitrie lăcuitoriu şi când îl vedea puţin că să înfricoşa, îi zicea: „Dimitrie, tu eşti oaia Mea şi foarte bine te cunosc, că urmezi după Mine; nu te teme, că nu te va răpi nimeni din mâna Mea. Şi-ţ voiu da ţie viaţă vecinică şi acolo unde vor să pătrunză trupul tău cu suliţele, Eu sunt: loviturile tale le voiu primi Eu şi nu te voiu lăsa să aibi durori. Aleargă curând, că ai vreme bună. Eu am umplut vetrila credinţii tale cei curate, cu Duhul Mieu cel Sfânt.

Dimitrie, fă-te părtaş morţii Mele, că te voiu face părtaş şi Învierii Mele; cu Duhul lui Dumnezeu petreci în patemi, pentru aceasta fiiul lui Dumnezeu eşti. Nu voiu lăsa să aibi duhul robiei spre frică, ci-ţi voiu da Duhul moştenirei fireşti, carele să mărturisească cum că eşti fiiul lui Dumnezeu şi, ca un  fiiu al lui Dumnezeu, vei fi şi moştean Lui şi moştean împreună cu Mine, iubitul tău Hristos. Fiiul Mieu, Dimitrie, vezi Crucea? În inima ta am înfipt-o. Pre Crucea aceasta dormu somnul patemii, a morţii, carea au mijlocit viaţa a toatei lumi; ce m-au deşteptat mila Preaputernicului Dumnezeu, cu Înviiarea, pentru multa dragoste ce am cătră tine şi cătră toată lumea.

Furtunele acestia şi cumplitele valurile voiu înceta şi pre tine te voiu răpi din mijlocul lor. Ce vino după Mine, că am întors cârma din partea cea slobodă a deşertăciunii, spre frumoseţile cele nemuritoare ale Împărăţiei Mele. Vino, prin moartea ta, în viaţa cea vecinică, să Mă vezi şi să te veseleşti”[10].

Am vrut să redăm aproape integral acest text, pentru a nu corupe din mireasma şi frumuseţea lui originală, dar şi pentru că ne-am dat seama că, dacă am vrea să selectăm numai anumite părţi din acest tablou – poate încă şi mai impresionant decât cel pe care l-am analizat mai sus –, am altera profund sensul dramatic al excursului antimian.

Alături de motivul alegoric al mării în furtună, care reprezintă – într-un veşmânt imagistic deosebit de sugestiv – represaliile pe care a trebuit să le îndure Sfinţii Mucenici de la împăraţii păgâni, întâlnim şi motivul corabiei ca adăpost şi al navigării liniştite, în mod paradoxal, prin pătimire şi prin torturi.

Acceptarea unei morţi deosebit de chinuitoare reprezintă navigarea în siguranţă, atunci când în loc de catarg se află Crucea şi în loc de cârmaci, Hristos, Cel răstignit şi înviat, Care a trecut prin moarte şi are putere să facă să treacă prin furtuna morţii celei mai înfricoşătoare şi pe următorii Săi. Antim preferă ca, în locul relatării chinurilor prin care a trecut Sfântul Dimitrie, să capteze atenţia ascultătorilor printr-o alegorie impresionantă, care să aibă tangență cu pericopa evanghelică a zilei, în intenţia – foarte probabilă –‚ de a constitui şi o interpretare originală a sa.

Marea furtunoasă devine simbol pentru două lucruri complet antagonice: pentru lumea deşartă, cât şi pentru moartea martirică. În timp ce lumea presupune un aspect pozitiv prin însăşi fiinţarea sa şi unul negativ prin finalitatea sa în moarte (datorită consumării vitalităţii ei prin păcat şi autodistrugerii morale şi spirituale), lucrurile stau exact invers în ceea ce priveşte moartea-martiriu, pentru că ea este un lucru negativ în sine, dar conţine un aspect pozitiv, în ceea ce priveşte finalitatea sa în viaţă, în viaţa veşnică.

Am putea spune că, în amândouă cazurile, marea tulburată este, de fapt, simbolul morţii, al ispitei, al tentaţiei corupătoare sau al probei de credinţă prin care trebuie să treacă atât cel ce se află în lume, cât şi cel de pe pragul morţii.


[1] Mihai Rădulescu, Antim Ivireanul. Învăţător. Scriitor. Personaj, cu un „Cuvânt înainte” de P. S. Irineu Slătineanu, editată de Fundaţia „Antim Ivireanul” – Rm. Vâlcea şi Ed. Ramida, Bucureşti, 1997, p. 27-28.

[2] Dosoftei,Opere 1, op. cit., p. 248-249.

[3] Opere, p. 158.

[4] Ibidem. [5] Idem, p. 157. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 160. [8] Idem, p. 178. [9] Idem, p. 180-181. [10] Idem, p. 181-182.

Did you like this? Share it: