Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a.

***

Bucuria cea mai mare a naşterii Sale a trăit-o, fără îndoială, Maica Domnului, iar autorul predicii nu trece cu uşurinţă peste acest lucru, ci descrie fericirea ei nespusă în scene încărcate de gingăşie şi tandreţe:

Cine va putea spune cu ce dragoste şi cu ce frică împreună va fi cuprins pre Acest Fiiu al său, că fiind plină de credinţă Îl cunoştea pre Acesta a fi Dumnezeu şi-L cunoştea a fi şi Fiiul său; să cunoştea pre sine a fi şi mumă şi slujnică. Drept aceia, ca o mumă cu dragoste Îl cuprindea şi-L săruta şi ca o slujnică, ca pre un Dumnezeu Înalt abiia cu preacuratele mâinile sale cuteza a-L apipăi. (…)

Drept aceia Preaînţeleapta Fecioară, cu frică şi cu dragoste, împreună cu multe lacrămi, carele le scotea dragostea cea multă ce avea cătră Cela ce să născuse dintru dânsa, uda trupul Preasfântului Cocon; şi  luându-L, cu scutece L-au înfăşat şi cu braţele L-a cuprins şi ţâţe fecioreşti dându-I în gură, cu lapte curat L-au adăpat [1].

Antim dă dovadă că nu se împiedică de pudoare când are certitudinea că vorbeşte despre sentimentele cele mai inocente şi mai pure care au existat vreodată.

Astfel de descrieri sunt rare şi de obicei predicile păstrează sobrietatea asupra acestui subiect, însă autorul se lasă copleşit de duioşie şi de sensibilitatea unei astfel de scene, având însă grijă ca să nu cadă în derizoriu şi nici într-un umanism care să degradeze şi să simplifice în mod nepermis taina acestei naşteri suprafireşti a Domnului. În orice caz, această exemplificare a candorii şi a iubirii maternale este aproape unică până în perioada modernă a literaturii.

Puţin mai devreme vorbeam de cuvântul necuvântător care este universul şi care tace în faţa Cuvântului întrupat. Antim revine la această relaţie dintre Dumnezeu şi lumea creată de El, vrând să evidenţieze, printr-o nouă antiteză – procedeu predilect în predicile sale –‚ de lungi dimensiuni, măreţia Celui născut în iesle. Vom poetiza din nou aceste fragmente pentru a obiectiva calităţile lor poetice incontestabile:

Că Pruncul Acesta, carele să vârguleşte în iasle,
de ne vom rădica ochii credinţii noastre
Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori
şi pre cer umbletul stelelor rânduind,
soarele şi luna de raze împlându-le
şi mişcarea ceriului îndreptând
şi toată greimea lumii
Acest Prunc înfăşat o cârmuiaşte.

Cine iaste Acela aşa mic şi aşa mare,
aşa smerit şi aşa înalt,
cât în iasle zăcând,
în ceriu cu glasuri îngereşti să măreşte?
Că ce iaste mai mic şi mai smerit
decât a să naşte în iasle,
care loc nu iaste al oamenilor, ci al dobitoacelor?
Şi ce iaste mai mare şi mai înalt
decât tot întru aceastaş naştere,
pământul cu mare lumină a străluci
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta
şi cetele Îngerilor a să veseli cântând:
„Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”?
Şi umplând văzduhul de glasuri dulci şi mângâioase,
când, de la începutul lumii,
s-au mai auzit, la naşterea vreunui om,
glasuri şi cântări îngereşti? (…)

Că S-au născut noao, Cel ce Luiş era;
dat iaste, drept aceia, din Dumnezeire
şi născut din Fecioară.
Născut iaste Cel ce simte apusul;
dat iaste Cela ce n-are început;
născut iaste Cel ce iaste mai tânăr decât mulţi;
dat iaste decât Carele nu iase nici Părintele mai vechiu;
născut iaste Cel ca va să moară;
dat iaste Acela dintru Carele viaţa să naşte
şi aşa, Cel ce era, dat iaste
şi Cel ce nu era S-au născut.
Acela stăpâneşte, iar Acesta să smereşte
[2].

În aceste trei fragmente este limpede cum antiteza îşi schimbă traseul şi este uimitor felul în care autorul construieşte pe eşafodajul acesta antinomic structuri logico-arhitectonice diferite una de alta, care se dezvoltă, în acelaşi timp, una din cealaltă, fără ca să lase impresia că există vreo fisură sau discrepanţă oarecare între ele.

Ceea ce le uneşte este dialectica ce are ca telos interpelarea continuă a raţiunii umane, pentru ca aceasta să se lase convinsă de minunea care depăşeşte limitele incredibilului (ne)acceptat de mintea umană: De nu poţi crede, omule, cu slăbiciunea ta, cum că S-au născut Dumnezeu din muiare, cunoaşte că S-au născut din Fecioară…[3].

Cele trei fragmente de text citate mai sus urmăresc naşterea Domnului sub aspectul dublei antiteze, în raport cu universul, cu oamenii şi cu ideea umană de miraculos, pe care o surclasează definitiv: Dumnezeu Se naşte ca Prunc dar conduce cosmosul, ca şi Creatorul său, este om dar Se slăveşte de către îngeri, este Dumnezeu mai înainte de veci şi om născut din Fecioară, Care „simte apusul” (splendidă expresie!) şi moare răstignit.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a produs nicio confuzie, nu numai în rândul fiinţelor spirituale, al îngerilor, dar nici în ce priveşte universul iraţional. Firea celor necuvântătoare şi-a recunoscut în continuare Ziditorul şi s-a închinat Lui, chiar dacă dumnezeirea era ascunsă în omenire [4] şi Cuvântul Tatălui era „cu trup îmbrăcat”. Purtătoare de cuvânt – dacă putem spune aşa – a firii iraţionale, a fost o stea noao, care mărturiseşte lumii naşterea Domnului [5], singura care „a cuvântat”, a vestit marele eveniment, în tăcerea care a cuprins pământul.

Antim Îl vede pe Dumnezeu ca pe Cel ce proniază necontenit creaţia Sa. Verbele la gerunziu – din primul fragment citat anterior – sugerează acest lucru. El este în acelaşi timp Prunc şi, „înfăşat” în iesle, „cârmuiaşte” lumea întreagă. Desigur, putem interpreta acele gerunzii („făcând”, „rânduind”, „împlând”, „îndreptând”) şi ca pe un timp primordial, ca pe un moment incipient al creaţiei, în care Dumnezeu-Cuvântul a făcut toate lucrurile acestui univers, moment spre care ierarhul îndeamnă a se îndrepta contemplativ „ochii credinţii” şi a privi începuturile lumii, in principio.

Căci Antim cugetă, „urcând cu duhul către începuturi”[6]. Dar Acelaşi Cuvânt care a creat lumea o şi proniază şi tocmai acest lucru îl afirmă Antim, în conformitate cu tradiţia patristică:

„El [Hristos Dumnezeu] a dat creaţiunii podoaba rânduielii şi armoniei între toate, unind cele contrare între ele şi înfăptuind din toate podoaba unei unice armonii. Acesta, fiind Puterea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, învârteşte cerul şi a atârnat pământul nesprijinit pe nimic decât pe voia Lui. Iluminate de El, soarele luminează pământul, iar luna are lumina ei măsurată.

Datorită Lui, apa atârnă peste nori şi ploile se revarsă pe pământ, marea e ţinută între margini şi pământul se împodobeşte cu verdeaţă şi cu roduri de tot felul. (…) Căci prin consimţirea şi prin puterile Cuvântului dumnezeiesc şi părintesc, Care toate le rânduieşte şi le cârmuieşte, cerul se învârteşte, stelele se mişcă, soarele luminează, luna se roteşte, aerul e luminat de soare, eterul se încălzeşte şi vânturile suflă”[7].

Dumnezeu a creat lumea de o frumuseţe inconfundabilă, imprimând în ea o amprentă personală, pe cea a frumuseţii şi desăvârşirii Sale, motiv pentru care Antim are mereu apetenţă spre personificarea elementelor cosmice, după cum, în acest caz personifică aştrii cereşti, vorbind despre „umbletul stelelor” în univers sau despre „împlerea” de raze a soarelui şi a lunii, cu un rafinament poetic comparabil cu cel eminescian.

Şi ierarhul acesta este, de multe ori, un romantic incurabil, un îndrăgostit de frumuseţea creaţiei, ca exprimare sensibilă a frumuseţii divine. Exprimările sale metaforice nu contravin expunerii dogmatice şi patristice, ci dimpotrivă, sunt în acord cu ea.

Întruparea Cuvântului înseamnă începutul restaurării şi al re-creării întregii lumi, iar Antim atrage atenţia asupra acestui fapt, punând în evidenţă strălucirea creaţiei, străluminată de fulgere şi încununată de lumina împletită din raze a aştrilor cereşti, după cum a împodobit-o Cel ce „zace” sau se „vârguleşte” în iesle, încă de la începutul lumii. Putem considera că „tunete şi fulgere în nori” este semnul atotputerniciei Sale, dar credem că poate fi şi un simbol pentru revelaţie, pentru că Cel pe Care norii slavei Îl ascund, este auzit şi văzut, ca om, ca Prunc.

Odinioară, în Vechiul Testament, când Dumnezeu  S-a pogorât pe muntele Sinai şi a vorbit cu Sf. Moise, dându-i cele zece porunci, atunci „erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai” (Ieş. 19, 16) – se poate ca mitropolitul a avut în vedere acest verset – şi poporul evreu nu s-a putut apropia de munte. Dar acum Dumnezeu S-a apropiat El însuşi de oameni, fiindcă Acestaşi Dumnezeu, precum iaste înfricoşat şi groaznic, aşa iaste de blând şi de smerit [8].

Antim nu a metaforizat în mod aleatoriu despre facerea tunetelor şi a fulgerelor în nori sau despre orânduirea ierarhiilor stelare în univers, despre umbletul aştrilor sau despre umplerea de raze a soarelui şi a lunii. Măreţia creaţiei şi cu precădere a cerului – către care indică mai mult autorul – este o revelaţie naturală a lui Dumnezeu, care o precede pe cea supranaturală. În revelaţia supranaturală, în întruparea Sa, se descoperă şi mai mult, se potenţează în mod covârşitor revelaţia naturală.

Antim afirmă că, la naşterea Domnului, pământul străluceşte „cu mare lumină” – în a doua secvenţă din fragmentele citate anterior –‚ iar îngerii cântă „umplând văzduhul de glasuri dulci şi mângâioase”, înconjurând ieslea, „care loc nu iaste al oamenilor, ci al dobitoacelor”.

Noaptea se transformă în lumină, iar tăcerea dinaintea naşterii Sale în cântec. Ieslea devine o „gură de rai”, un colţ de lumină nemaivăzut. Frumuseţea paradisiacă a tabloului este, de bună seamă, impresionantă, nu prin abundenţă a detaliilor, ci prin susţinerea cu măiestrie a antitezei, cât şi prin metafore şi epitete fermecătoare („pământul cu mare lumină a străluci”, „glasuri dulci şi mângâioase” – e impresionantă mireasma eminesciană, din perspectivă poetică, a scrisului antimian), care întăresc imaginea şi atmosfera de ansamblu a unui pământ transfigurat sau a cărui transfigurare eshatologică este anunţată şi prefigurată de acest eveniment unic din istoria umanităţii.

Dorul pe care îl manifestă Antim pentru transfigurarea universală se observă, de altfel în mod limpede, din dragostea lui pentru natură, a cărei frumuseţe o pune în valoare ca nimeni altul în istoria literaturii noastre vechi, ca indicare a acelei frumuseţi indescriptibile, care va domni la sfârşitul veacurilor.

În mod imperceptibil pentru simţurile trupeşti acest pământ se transformă într-o mare de lumină, fiind vizitat de „mulţimea oştilor cereşti” şi de „cetele îngerilor… cântând”, lumea redescoperindu-şi vocaţia primordială de a fi lumină şi armonie, aflându-se brusc acoperită de o mare de cântări, a cărei simfonie nu s-a auzit niciodată „de la începutul lumii”.

Lumea acesta, nefiind locul îngerilor, se vede reconfigurată, pentru că în ea Se naşte Dumnezeu-Cuvântul şi se pogoară îngerii ca să-L preaslăvească. Întreg pământul s-au sfinţit când au născut trupeşte în peşteră [9].

Peştera, ca simbol al pământului afundat în întuneric – dar şi al mormântului şi al iadului – ca loc de exil pentru om[10], pe care Platon o socotea temniţă în care lumina nu poate pătrunde şi în care Hermes Trismegistrul credea că niciodată nu se va coborî vreun zeu, devine loc al naşterii Soarelui Dreptăţii.

„Dar grota avea o dublă semnificaţie la cei vechi. Loc întunecos,  în interiorul pământului,  grota e adăpost de  fiare  (vizuină), sau dobitoace (staul).  Cuvintele latine spelaeum, specus si spelunca sunt din radicalul  şi  familia  gr.  spelaion,  iar  rom.  spelunca în sensul peiorativ vine,  prin fr.  spelonque  tot  din latină (locul gunoaielor, cum zice Antim – n.n.).  Este  „peştera tâlharilor”   cu  care  asemăna  Hristos  templul  pângărit  de  neguţători, citand din Ieremia 7, 10: „Casa Mea, casa de rugăciuni se va chema, iar voi o aţi facut pre dânsa peştera tâlharilor” (Matei 21,  13). (…). Într-adevăr, de la naştere până la moarte şi înviere, trecerea pe pământ a Logosului întrupat  s-a petrecut  între   doua   peşteri:  cea  din Betleem si cea din Ierusalim (mormântul – n.n.). (…)

Dar în simbolismul antic, pe care Părinţii îl cunoşteau şi-l foloseau, peştera este deopotrivă lumea. Plotin spunea: „Peştera [lui Platon] ca şi grota lui Empedocle semnifică, îmi pare, lumea noastră, în care mersul spre înţelegere este pentru suflet eliberarea de legăturile lui şi urcuşul în afara peşterii”. La fel Arhiepiscopul Teofilact interpretează  naşterea  în  peşteră  şi  aşezarea  lui  Hristos  în   iesle  ca  pildă a smereniei Fiului, dar şi ca închipuire a faptului „că a venit în lumea aceasta ce este loc al nostru, [pentru că] ieslea este lumea” ”[11].

Pe Dumnezeu, Care S-a născut în ea, să cuvine să-L mărim… pentru bucuriia cea mare ce au vărsat peste tot pământul [12].

Revărsarea aceasta de lumină, de cântare şi de bucurie, care acoperă pământul, îl face să semene iarăşi cu aspectul său iniţial, din începuturile lumii – când era acoperit de ape –, ceea ce sugerează, din nou, că este un moment de renaştere spirituală pentru întreaga fire şi de redescoperire a profilului său primordial.

Trebuie să remarcăm şi o minunată expresie metaforică, pe care a utilizat-o Antim, atunci când, dorind să afirme dubla natură a lui Hristos, locuirea dumnezeirii şi a firii umane într-un singur ipostas, a afirmat că El, ca om Care S-a născut, este „Cela ce simte apusul”, adică moartea. Metafora aceasta face o evidentă aluzie la faptul că Hristos, Soarele Dreptăţii, a apus în mormânt, a gustat moartea.


[1] Opere, p. 198-199.

[2] Idem, p. 199-200. [3] Idem, p. 199. [4] Idem, p. 131.

[5] Idem, p. 200. De fapt, în numele universului necugetător, a vorbit tot un Înger, Sf. Arhanghel Gavriil, care, în tradiţia Bisericii, s-a arătat în chip de stea şi i-a condus pe magi la Betleem.

Antim cunoştea – nici nu se putea altfel – această tradiţie, pentru că în predica la Bobotează face următoarea afirmaţie: acolo (la naşterea Sa – n.n.) au arătat steaoa pe Hristos, cum că S-au născut, aici mărturiseşte Tatăl din ceriu pre Cel ce să botează…(…) Acolo Îngerul cel mare Gavriil slujiia cu cucerie, iar aicea îngerul şi Înainte Mergătoriul Ioann slujaşte taina. Cf. Idem, p. 64.

[6] Mihai Rădulescu, op. cit., p. 22.

[7] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, op. cit., p. 76-77, 80-81.

[8] Opere, p. 106.

[9] Idem, p. 68.

[10] Dimitrie Cantemir, pornind de la Scriptură, o numeşte peşteră de tâlhari: „Să ştii bine că pentru lume zice Ieremia (7, 11): Oare casa mea este peşteră de tâlhari? Într-adevăr, tâlhari sunt socotite faptele lumii: şi lumea, gazdă a acestor tâlhari”, cf. Divanul, op. cit., p. 284.

[11] Acad. Virgil Cândea, Despre condacul Naşterii Domnului, în Studii Teologice XLV [1993], nr. 5-6, p. 31-32.

[12] Opere, p. 200.

Did you like this? Share it: