Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a.

***

Pe de altă parte, faptul că întreaga creaţie are rostul ei şi îşi urmează calea fără greş, fără „zăticneală”, faptul că ea priveghează e un îndemn la cugetare adâncă, la contemplaţie şi la priveghere pentru om. Iată, cele neînsufleţite şi iraţionale se ostenesc gândind, îşi epuizează rostul pentru care au fost create; tu, omule, ce faci? E o întrebare retorică, aflată în subsidiar, implantată cu multă perspicacitate de  către autor.

Inima ascultătorului (a celui ce ascultă predica lui Antim Ivireanul), simte că iubirea aceasta universală se osteneşte, se epuizează gândindu-şi frumuseţea şi rostul, pentru a conduce pe om la înţelepciunea înţelegerii Celui care este Iubirea Însăşi, a Celui care a făcut lumea „bună foarte” (Fac. 1, 31), nu numai pentru că e foarte frumoasă, ci şi foarte înţeleaptă, adică plină de sens, demnă de iubit şi de contemplat. Antim insistă pe luminozitatea universului şi pentru a sublinia caracterul bun şi frumos al creaţiei, observat şi în prin acel kalokagaton antic.

Omul poate conversa cu frumuseţea cosmică pentru că lumina din univers vorbeşte luminii din el. „Logosul uman întâlneşte în natură un alt logos. Astfel, cunoaşterea naturii este una ana-logică, sau, mai bine spus, dia-logică, dialogală. (…) În limitele acestei lumi, omul personal întâlneşte pe Dumnezeul personal. Îl întâlneşte nu faţă către faţă, ci ascuns, aşa cum întâlneşte pe poet în cuvântul poeziei sale şi pe pictor în cuvântul culorilor sale”[1].

După cum  într-un poem sau într-o lucrare de artă ne întâlnim cu autorul şi îl cunoaştem în parte – descoperindu-i sentimentele, aspiraţiile, idealurile, opiniile, etc. –, ori în ce secol ar fi trăit şi oricât de departe, la fel şi pe Dumnezeu începem să-L cunoaştem din opera Sa, trăind experienţa frumuseţii indescriptibile a acestui univers. Această motivaţie adâncă se ascunde în spatele demersului estetic al lui Antim şi a uriaşului său efort lingvistico-literar, prin care a dăruit literaturii noastre o adevărată bijuterie oratorică.

Metaforele antimiene teologhisesc, de fapt, despre Dumnezeu, pe care Îl înţelegem şi din contemplarea modului în care El a făcut lumea. Dialogul iubirii dintre Dumnezeu şi oameni are loc prin intermediul întregii creaţii, pentru că „raţionalitatea exprimabilă a lumii”  are  „un Subiect care a gândit-o şi a exprimat-o şi care continuă să o gândească şi să o exprime într-o flexionare continuu nouă, pentru subiectele create după Chipul Său”[2]; adică pentru oameni. Dumnezeu a pus în lume şi în lucruri o gramatică şi o literatură sublime.

Universul este un text imens, o poezie scrisă într-o limbă a materiei, flexibilizată pentru sensibilitatea şi conştiinţa noastră. Antim vrea să confirme, ascultătorilor săi, faptul că citeşte o scriptură ascunsă în toate lucrurile care au fost create, în frumuseţea cosmică, având în vedere o hermeneutică universală.

După cum ne dăm seama, el nu face numai hermeneutică pe text, ci şi o lectură a întregului cosmos, desfăşurându-şi privirea contemplatoare asupra întregii creaţii, într-o perspectivă holistică asupra lumii. Descoperirea frumuseţii universale[3] este o revelaţie naturală, care face spiritul omenesc să vrea să leviteze către înălţimi spirituale.

„În vreme ce gândirea creatoare a lui Dumnezeu se actualizează şi obiectivează în lume, mişcarea liberă a creaturii urmează calea inversă: lasă lucrurile create şi caută pe Dumnezeu în El însuşi, scopul său ultim. Lumea nu-şi este suficientă ei înseşi; n-a fost niciodată creată pentru ea însăşi, ci pentru transfigurarea şi îndumnezeirea creaturii prin cunoaşterea Creatorului (Ioan 17, 3)”[4].

Există o interdependenţă între înţelegerea sensului universal al lumii şi înţelegerea sensului uman în lume: una o indică pe cealaltă. Antim afirmă, într-o dedicaţie la o carte grecească (Eortologhion-ul lui Sevastos Kimenitul) tipărită în 1701:

Începutul, mijlocul şi sfârşitul, Stăpânul şi Domnul tuturor fiinţelor, şi simţitoare şi înţelegătoare, este Făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă şi sfârşitul tuturor celor de sub lună este omul. Iar sfârşitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câştigarea şi fericirea lui Dumnezeu însăşi; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul, se zice că s-a făcut de către Dumnezeu ca să dobândească pe Dumnezeu [5].

Aceasta demonstrează sensul infinit şi în acelaşi timp concentric al creaţiei, al cărei rezumat este omul, centrul şi raţiunea oricărei existenţe fiind însuşi Creatorul ei.

Sensibilitatea lui Antim pentru poezia naturii, pentru poetizarea universului, nu este, deci, întâmplătoare. Ea vorbeşte oamenilor, după cum am spus, despre  frumuseţea Celui veşnic, precum se întâmplă şi într-o minunată cazanie la Naşterea Domnului:

Pruncul acesta, care Se vârguleşte în iasle, de ne vom ridica ochii credinţii noastre Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori şi pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele şi luna de raze împlându-le şi mişcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfăşat o cârmuieşte [6].

Nu trebuie, deci, să vedem aici pe Antim ca fiind un poet naiv sau ca pe un povestitor de basme, ci ca pe un teolog foarte conştient, căci atunci când personifică, după cum am arătat, el face aceasta pentru a sublinia caracterul raţional al universului, amprenta personalizatoare pe care acesta a primit-o când a fost creat, logositatea lui.

Fiindcă, „dacă lumea a fost creată prin cuvânt, înţelepciune şi ştiinţă şi a fost împodobită cu toată rânduiala, e necesar ca Cel ce o conduce şi a orânduit-o să nu fie altul decât Cuvântul lui Dumnezeu. (…) E Cuvântul care e altul decât raţiunea celor făcute şi a toată creaţiunea. E Cuvântul propriu şi unic al Tatălui, Care a împodobit şi luminează tot universul cu purtarea Lui de grijă”[7].

Acestea arată dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga fire şi atenţia cu care lumea a fost creată, nu la întâmplare, nu dintr-un surplus de energie al Divinităţii, cum susţinea Blaga, ci din iubire. El le-a creat pe toate numai prin cuvânt, dar Antim detaliază Geneza (în parte), pentru a ne arăta că Dumnezeu le-a şi îmbrăcat cu frumuseţe, că le-a înveşmântat cu haina iubirii Sale.

Astfel credem că trebuie înţelese expresiile poetice prin care se afirmă că El a făcut tunete şi fulgere în nori şi că a rânduit umbletul stelelor pe cer, iar soarele şi luna le-a umplut de raze. Rafinamentul metaforic la care ajunge oratorul nostru este urmarea subtilităţii şi a fineţii contemplative cu care este înzestrat [8].

Mai putem înţelege şi că Dumnezeu a făcut toate lucrurile cu multă migală şi cu multă artă, deşi le-a făcut numai cu cuvântul. Sau, mai bine zis, pentru om ar fi fost nevoie de multă migăloasă lucrare pentru a crea ceva cu multă artă. Când Antim prezintă cosmosul ca pe ceva desăvârşit din punct de vedere artistic, ca pe o bijuterie sau ca pe o „podoabă”, cum spune el adesea („podoaba lumii”), proclamă atotputernicia lui Dumnezeu, dar şi iubirea Lui pentru lume.

Şi, într-adevăr, Antim vorbeşte despre frumuseţea universului ca despre podoaba cea pământească şi cea cerească [9].

Cuvântul „podoabă” este însă un calc lingvistic după limba greacă, fiind echivalentul termenului cosmos, care provine din κοσμέω, însemnând „a împodobi, a înfrumuseța”. În literatura noastră veche, podoabă devine sinonim cu tot ceea ce înseamnă frumuseţe, armonie, cosmicitate, universalitate.

Dintr-o dată, numai urmărind etimologia cuvântului, observăm că „podoaba cea pământească şi cea cerească” este o sintagmă care are conotaţii aparte. Universul este perceput ca o podoabă, ca o creaţie plină de frumuseţe, atât cel material, cât şi cel spiritual sau cu atât mai mult cel spiritual.

Cosmosul este, în mod originar, o „podoabă”, este configurat dintru început ca o arhitectură armonioasă şi încărcată de frumuseţe. Astfel, luna este iscusită [10], dar şi omul…are inima iscusită [11] şi însuşi sufletul omenesc este iscusit, frumos, minunat, vrednic [12] şi podoaba a darului celui dumnezeesc[13], fiind zidirea cea mai iscusită a dumnezeeştii puteri [14].

Cuvântul podoabă este receptat de scriitorii noştri vechi ca un superlativ absolut al frumuseţii, ca un termen complex, cu sensuri multiple, comprimând în sine o întreagă viziune, o filosofie a lumii aparte. Se spune chiar, în limba veche, că „Dumnezeu făcu pre om după chipul şi după podoaba Sa.” [15] Podoabă înseamnă aici, prin urmare, asemănarea cu Dumnezeu.

Acest termen, folosit şi de Antim în multe contexte, ne uşurează înţelegerea unei cosmologii complexe, conform căreia universul este creat ca o podoabă de către Dumnezeu, este, în esenţialitatea sa, frumos, încântător, demn de privit şi de trăit în el.

Podoabă este, în sensul lui vechi, sinonim cu lume, întrucât „cuvântul lume în limba română vine de la cuvântul latin lumen-inis, care înseamnă lumină şi podoabă. Lumea se dovedeşte lumină inepuizabilă, deoarece în lucrurile ei descoperim, prin cunoaşterea apofatică, noi sensuri ale acestora”[16].

În faţa frumuseţii naturii, a lumii create de către El, nu poţi decât să te înfiori. Antim mizează foarte mult pe aceste sentimente pe care vrea să le trezească în credincioşii săi: înduioşarea şi înfiorarea, pentru că acestea aduc iubirea şi smerenia în sufletele lor. Iar iubirea şi smerenia sunt virtuţile cele mai mari, pe care el le propovăduieşte deschis, aproape în fiecare predică.


[1] Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 57.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 9.

[3] În greceşte, ποίησις înseamnă lucrare, creaţie şi lucrarea de a crea universul este cea mai mare poezie. Idee care mi-a fost sugerată de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, soţul meu, căruia îi mulţumesc.

[4] Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 144.

[5] Opere, p. 405.

[6] Idem, p. 199.

[7] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, op. cit., p. 75-76.

[8] A se vedea şi Ps. 134, 6-7: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. A ridicat nori de la marginea pământului; fulgerele spre ploaie le-a făcut; El scoate vânturile din vistieriile Sale.”; Ier. 10, 12-13: „Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile. La glasul Lui freamătă apele în ceruri şi El ridică norii de la marginile pământului, făureşte fulgerele în mijlocul ploii şi scoate vânturile din vistieriile Sale.”, etc.

[9] Opere, p. 10.

[10] Idem, p. 19. Verbul a iscusi, împreună cu derivatele sale, este unul din cuvintele limbii române remarcat de către Constantin Noica. A se vedea Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 55-77.

[11] Opere, p. 218.

[12] Idem, p. 146.[13] Ibidem.[14] Ibidem.

[15] Cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 246.

[16] Drd. Liviu Stoina, Valoarea frumosului în viaţa creştină, în  rev. Studii Teologice, seria a II-a, XXXIX (1987), nr. 6, p. 81, apud Pr. Dr. Constantin Duţu, Panegiricul ca formă a predicii în trecut şi astăzi… (teză de doctorat), în rev. Ortodoxia, XLV (1993), nr.1-2, p.183, n.1394.

Acelaşi autor afirmă: „Întreaga făptură a lui Dumnezeu este o oglindă pentru strălucirea de dincolo de lume a Creatorului, încât «toate creaturile lui Dumnezeu cel întreit în Persoane, create din nimic (II Mac. 7, 29) văzute şi nevăzute, organice şi anorganice, însufleţite şi neînsufleţite, formează un întreg unitar, armonios, frumos, Cerul şi pământul (Fac. 1, 1), numit cu o expresie fericită, cosmos (o κóσμος), adică univers, lume, podoabă sau frumuseţe [subl. n.]». (…)

De aceea, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama (Omilia 3, P.G. 151, col. 332-333), lumea constituie un « reflex al frumuseţii Sfintei Treimi (…). Fiind realizarea planului din veci al Sfintei Treimi, ce are ca atribute esenţiale atotperfecţiunea, bunătatea şi frumuseţea absolută, lumea creată, văzută şi nevăzută, nu poate fi decât bună şi frumoasă»”, cf. Ibidem.

Did you like this? Share it: