Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 18 ianuarie 2017

Psalmul 84, cf. LXX

1. Întru sfârșit, psalmul fiilor lui Core.

2. Bine ai voit, Doamne, pământului Tău. Întors-ai robimea lui Iacov.

3. Iertat-ai fărădelegile poporului Tău, acoperit-ai toate păcatele lor. [Pauză psalmică].

4. Oprit-ai toată urgia Ta, întorsu-Te-ai de la urgia mâniei Tale.

5. Întoarce-ne pe noi, Dumnezeul mântuirilor noastre [ὁ Θεὸς τῶν σωτηρίων ἡμῶν], și întoarce-Ți mânia Ta de la noi!

6. Nu întru veac Te vei urgisi nouă [μὴ εἰς τὸν αἰῶνα ὀργισθήσῃ ἡμῖν] [pe noi]. Sau vei întinde urgia Ta din neam [și până] întru neam?

7. Dumnezeu[le], Tu întorcându-Te ne vei face vii pe noi și poporul Tău se va veseli în[tru] Ție [Tine].

8. Arată-ne nouă, Doamne, mila Ta și mântuirea Ta să ne-o dai nouă!

9. Voi auzi ce va grăi în mine Domnul Dumnezeu. Că va grăi pace peste poporul Său și peste cei Cuvioși ai Lui și peste cei care își întorc spre El inima [lor].

10. Dar aproape [este] mântuirea Lui de cei care se tem de El, ca să se sălășluiască slava [Lui] în pământul nostru.

11. Mila și adevărul s-au întâlnit, dreptatea și pacea s-au sărutat,

12. adevărul din pământ s-a ridicat și dreptatea din cer a privit.

13. Căci și Domnul va da bunătate și pământul nostru își va da rodul lui.

14. Dreptatea înaintea Lui va merge și va pune întru cale pașii Săi.

Euharistia ca jertfă

carte Deisis

Dr. Olimp N. Căciulă, Euharistia ca jertfă, trad. și pref. de Pr. Prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2016, 410 p.

*

Introducerea Părintelui Ică sr. se numește Olimp Căciulă și remarcabila generație teologică a României Mari, p. 5-26.

La Atena au studiat Liviu Stan între 1932-1934, Grigorie Marcu între 1933-1934 și Teodor Bodogae între 1935-1936, p. 7. Teodor M. Popescu a devenit Doctor în Teologie la Atena, în 1922, cu teza: Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic, p. 8. Teza lui a avut 171 p., cf. n. 1, p. 8.

Olimp. N. Căciulă a trăit între 1905-1979, născut în 14 noiembrie 1905, p. 9. Pleacă la Atena în februarie 1929, cu bursă de studii și e coleg acolo cu Dumitru Fecioru (1905-1988) și cu Iustin Moisescu (1910-1987), p. 9.

Olimp Căciulă devine Doctor în Teologie în 1931, la 26 de ani, la specializarea Dogmatică, cu teza publicată în această carte, p. 10, care, în greacă, are 352 de pagini, cf. n. 17, p. 12.

Olimp Căciulă e hirotonit Preot la întoarcerea în țară și între 1932-1942 a fost Profesor și Director al Seminarului Nifon din București, p. 13-14. În 1963 vizitează Muntele Athos, făcând parte din delegația patriarhală, p. 14. A murit pe 11 februarie 1979, de inimă, la vârsta de 74 de ani și e înmormântat în cimitirul Mănăstirii Căldărușani, p. 15.

N-a apucat să vadă colecția PSB, însă vol. 1 și 2 conțin traduceri ale sale, p. 15-16. Proiectul traducerilor patristice a apărut în 1930, la Atena, între viitorii Părinți Olimp Căciulă și Dumitru Fecioru și viitorul Patriarh al României, Iustin Moisescu, p. 16.

Colecția Izvoarele Ortodoxiei cuprinde 8 volume și au fost publicate la București între 1938-1946, p. 17.

Colecția PSB a apărut în 1979, p. 18.

În p. 27 avem pagina de titlu a cărții în ediția grecească. Iar teza, Olimp Căciulă, a dedicat-o soției sale, Marica, p. 30.

Traducerea cărții e între p. 31-406.

În Cuvântul-înainte al autorului, acesta spune că „lucrarea de față este unică în Biserica noastră și ea provine dintr-un suflet plin de dorința slujirii Domnului”, p. 31.

Până la p. 86 sunt date generale, de istoria religiilor. Pentru ca în p. 86 autorul să spună că jertfa e posterioară păcatului strămoșesc, iar în p. 91 el afirmă: „numai jertfele sângeroase au putut să păstreze în lume conștiința vinei capitale a neamului omenesc față de divinitate, vină care avea să fie ștearsă numai prin jertfa de pe Cruce a Dumnezeului-om Iisus Hristos”.

Dumnezeiasca Euharistie este o jertfă adevărată, p. 94.

Partea a doua a tezei începe în p. 119 și aici începe, de fapt, partea dogmatică a tezei.

„Euharistia este cel mai înalt și tainic adevăr al Bisericii și stânca neclintită pe care se reazemă Biserica”, p. 125.

„Pentru noi prezența reală și vie a Domnului în Euharistie e o taină și știm că prin natura ei taina exclude orice explicare rațională”, p. 128.

„Euharistia cuprinde însuși izvorul harului dumnezeiesc, pe Domnul nostru Iisus Hristos în stare de jertfă, pe care-L pune la dispoziția oricui voiește să se împărtășească din roadele acestei jertfe și să se mântuiască”, p. 130.

„întreg procesul mântuirii noastre stă în îmbinarea superioară a acestor două jertfe: cea a lui Hristos și cea a noastră”, p. 131. Pentru că Părintele Olimp Căciulă ne spune aici că trebuie să ne împărtășim și noi cu Domnul euharistic în stare de jertfă sau ca jertfă vie, după cum ne spune Rom. 12, 1; I Petr. 2, 5 sau Filip. 4, 18, cf. p. 131.

Din p. 135 începe o secțiune dedicată perspectivei protestante asupra Euharistiei. Și în care Olimp Căciulă afirmă că protestanții manifestă „un refuz de bunăvoie al oricărei inițiative personale în lucrarea mântuirii fiecăruia”, p. 136.

„caracterul prefigurativ al jertfelor Vechiului Testament”, p. 213.

Iar protestanții neagă Euharistia ca jertfă pe „presupunea apriorică”, și cu totul falsă…„că nicio faptă a omului n-are nicio validitate în dobândirea mântuirii, iar mântuirea trebuie să aibă ca bază a ei exclusiv credința”, p. 220.

Sfânta Euharistie era independentă față de agapă, p. 279-280.

„părtășia trupului Său arată părtășia trăirii mistice a creștinilor împreună cu Hristos”, p. 286.

Și-a pierdut timpul cu perspectiva catolică și protestantă aproape toată teza, n-a explicat nimic în mod fundamental, și tocmai în p. 361 avem opiniile teologilor ortodocși despre Euharistie ca jertfă.

ÎPS Macarie Bulgakov, Mitropolitul Moscovei din sec. al 19-lea, p. 363, afirmă faptul că „ființa Euharistiei ca jertfă stă în oferirea pe care o aduc, pe de o parte, în chip nevăzut Hristos, iar, pe de altă parte, în chip văzut preoții lui Hristos”, p. 366. Și că „această dublă oferire are loc la sfințirea de către Duhul Sfânt a elementelor naturale ale Euharistiei, când aceste elemente sunt transformate în adevăratul trup și sânge ale lui Hristos și când pe jertfelnic/ altar e reprezentată jertfa Crucii”, p. 366. Iar, în al 3-lea rând: „această oferire ale loc ca să [o] comunice credincioșilor[,] pentru care se aduce [prin care li se dăruie] roadele jertfei de pe Cruce. Și din acest punct de vedere această jertfă devine și în mod real o jertfă de ispășire”, p. 366.

Olimp Căciulă s-a ocupat de Sfinții Părinți, s-a ocupat de Scriptură, a vorbit despre jertfe în religiile vechi, însă lucrul cel mai important nu l-a făcut: nu a discutat deloc teologia liturgică a Dumnezeieștii Liturghii, în cadrul căreia ne întâlnim cu Taina Sfintei Euharistii. Cum să te ocupi de lucrurile adiacente și să treci cu vederea esențialul?

Când vorbește despre primul teolog român citat, despre Alexiu Comoroșan [1842-1881], profesor la Cernăuți, autorul spune că acesta „repetă aproape cu aceleași cuvinte”, p. 366, teologia exprimată de ÎPS Macarie Bulgakov.

Despre dogmatistul Hristos Andrutsos [Χρήστος Ανδρούτσος][1], Olimp Căciulă spune că are „cea mai științifică teorie din Biserica Ortodoxă Răsăriteană despre ființa Euharistiei ca jertfă”, p. 369. Iar Andrutsos spune că „jertfa euharistică e o oferire reală și nesângeroasă a jertfei de pe Cruce a Domnului…[sau] jertfa de pe Golgota continuată și aplicată”, p. 370. Căci „Euharistia este o repetare sacramentală a jertfei Domnului pe Cruce”, p. 373.

Constantinos Diovuniotis [Κωνσταντίνος Δυοβουνιώτης] [1872-1943][2], profesor de Istoria dogmelor la Atena, p. 372, susține că „în Euharistie se repetă deopotrivă moartea de pe Cruce a Domnului, dar această repetare nu are loc nicidecum pentru oferirea din nou a lui Hristos de către El Însuși, ci pentru comunicarea în particular a roadelor jertfei de pe Cruce și însușirea lor de către noi”, p. 373-374.

Părintele Ioan Mihălcescu, viitorul Mitropolit al Moldovei, începând din 1939, afirmă faptul că pâinea și vinul euharistice se sfințesc la epicleză, p. 375.

După care autorul conchide că „teologii ortodocși consideră sfințirea drept actul prin excelență care realizează jertfa euharistică”, p. 377.

Concluziile teologice ale lui Olimp Căciulă încep în p. 387. Și el spune că Dumnezeiasca Euharistie e o jertfă adevărată, chiar dacă în ea nu e vorba „nici de o [în]junghiere sau schimbare prezentă a lui Hristos…nici de o oferire prezentă a lui Hristos de către Biserică sau de preoți”, p. 388.

Iar Domnul, prin Euharistia Sa, nu face „o aducere/ oferire din nou a jertfei Sale de pe Cruce, ci pur și simplu [ne pune înainte] facerea prezentă a jertfei Sale aduse odinioară pe Cruce, pe care și acum și în permanență o oferă în chip nevăzut lui Dumnezeu, [pentru ca] să fie la dispoziția credincioșilor, ca ei să se facă părtași ai acestei jertfe și prin ea să se mântuiască”, p. 388.

Iar Jertfa euharistică e identică cu cea adusă la Cina cea de Taină, „cât și cu aceea pe care El o aduce neîncetat în cer lui Dumnezeu Tatăl, pentru că toate aceste jertfe sunt una și aceeași, alcătuind opera răscumpărătoare a Domnului în care e recapitulată toată mântuirea noastră”, p. 389.

Însă, subliniază autorul, „jertfa Cinei de Taină este o jertfă deplină, reală și adevărată, dar nu absolută, ci relativă la jertfa Crucii”, p. 393.

Demnitatea arhierească a Domnului continuă și în cer, pentru că El mijlocește continuu pentru noi la Tatăl Său, p. 394. De aceea, în cer, „Domnul se găsește…în stare de jertfă și așa mijlocește la Dumnezeu mântuirea oamenilor pentru fiecare în parte”, p. 394. Textul propriu-zis al tezei se termină în p. 401. Bibliografia, p. 403-406.


[1] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Χρήστος_Ανδρούτσος.

[2] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Κωνσταντίνος_Δυοβουνιώτης.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [122]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a.

***

III. 6. 3. Originalitatea Didahiilor

 III. 6. 3. 1. O hermeneutică proprie

Am văzut, în capitolele anterioare, că Antim Ivireanul recurge la „alegorizarea hermeneuticii”, la încriptarea şi metaforizarea ei, astfel încât, ceea ce trebuia să fie o simplă interpretare a textului biblic, devine ea însăşi un text cu valenţe şi profunzimi nebănuite, o erminie sugerând infinitul inepuizabil al universului aparţinând logosului scripturistic.

Considerăm că această „punere în scenă” a predicii, această aducere în lumină a cuvântului inspirat, astfel încât să se sugereze, în acelaşi timp, neiluminarea lui hermeneutică până la capăt – faptul că orice comentariu nu este fără rest – sunt calităţi şi contribuţii indiscutabile ale scriitorului şi teologului Antim.

Există nenumărate fragmente alegorico-metaforice în Didahii (după cum s-a putut observa în capitolele anterioare) – alături de întreaga organizare, regizare a predicii, care ne face contemporani cu istoria biblică şi „contemporani cu Dumnezeu” (cum ar zice Blaga) – care ascund o teologie şi o filosofie vastă şi care au nevoie de o „hermeneutică la hermeneutică” pentru a putea fi înţelese. Ele alcătuiesc, în acelaşi timp, unele dintre cele mai frumoase pagini – dacă nu, poate, cele mai frumoase – ale literaturii române vechi.

Dincolo de aceste alegorii teologico-literare, dincolo de poezia care ascunde în sine erminii[1] neaşteptate ale cuvintelor Scripturii Sfinte, Antim interpretează şi comentează adesea şi în mod clasic, ca să spunem aşa. Şi am citat deja, cu alte ocazii, astfel de tâlcuiri, dintre care vom mai reaminti cititorului numai câteva, puţin mai târziu.

Coresi spune, despre Cazania sa, că este aleasă den multe dumnezeeşti scripturi, iar Varlaam scrie că adunat-am din toţi tălcovnicii Sventei Evanghelii, dascălii Besericii noastre, dintre care îi citează numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Coresi şi Varlaam nu îşi rezervă astfel prea multe pretenţii de originalitate în interpretarea Sfintelor Evanghelii.

Antim însă, în cel puţin o ocazie, spune că tâlcuirea îi aparţine, ceea ce ne duce cu gândul că s-ar putea să fie mai multe astfel de interpretări proprii, pe care însă el nu le-a marcat aparte.

Astfel, în predica la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, Antim afirmă: întru care nume Mariam, după a mea proastă socoteală (subl. n.), înţelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înţelege cum că au născut o Faţă a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; a dooa că are fieştecare înjugare câte 2 slove şi să înţelege cele doao firi ale lui Hristos, adică cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sunt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înţelegem cele 6 taini mari şi preste fire, adică Blagoveştenia, Naşterea, Botezul, Moartea pre Cruce, Înviiarea şi Înălţarea la ceriu (…)[2].

O aluzie asemănătoare, la originalitatea interpretării, înclinăm să credem că putem afla şi în afirmaţia următoare, dintr-un Cuvânt de învăţătură la Dumineca lăsatului de brânză, unde autorul spune:

Vedem în Sfânta Scriptură, la 2 capete ale Facerii, cum că Dumnezeu au poruncit lui Adam ca din tot lemnul ce iaste în grădină, cu mâncare, să mănânce, iar din lemnul a pricepe binele şi răul să nu mănânce, că în ce zi va mânca, cu moarte va muri. Tâlcul acestor cuvinte iaste mare şi adânc şi numai Dascălilor (adică Sfinţilor Părinţi – n.n.) iaste dată să o tâlcuiască [Scriptura] după cum să cade; iar eu, după putinţă, voiu zice foarte pre scurt numai cele ce mă voiu pricepe că sunt drepte[3].

Iar interpretarea, bănuită de noi a fi a lui Antim, este următoarea: Cuvintele acelia ce zic: „Din tot lemnu ce iaste în grădină, cu mâncare să mănânci”, socotesc că nu voiu greşi de voiu zice că din toată învăţătura cea dreaptă şi din toate cuvintele lui Dumnezeu, ce sunt în grădina Sfintei Beserici a Răsăritului, ca o hrană sufletească, cu bucurie tot creştinul, cu dulceaţă să mănânce. (…)

„Iară din lemnul ce zice a pricepe bine şi rău să nu mâncaţi, că în ce zi veţ mânca, cu moarte veţ muri”, poci zice şi pentru aceasta cum că de păcatul ce să face cu pricepere (întru cunoştinţă – n.n.), fieştecarele să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. (…)

Iară putem zice  şi într-alt chip, că în toate zilele ce sunt în grădina anului, celia ce sunt spre hrana trupului rânduite cu socoteală şi făr’ de vicleşug, fieştecarele să mănânce. Iar din postul cel hotărât pentru folosul cel sufletesc, carele cu priceperea noastră îl putem face bine şi rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri; (…) că va fi izgonit de Dânsul [Dumnezeu] din grădina Besericii, ca şi Adam din raiu [4].

În afară de aceasta, mai putem considera şi alte fragmente ca interpretări originale, cum ar fi, de exemplu, cele din cazania la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în care aceştia sunt asemănaţi soarelui şi lunii, iar despre Sfântul Apostol Petru se spune:

S-au aflat întinăciuni la soarele cel simţitor, prin mijlocul ochianurilor, de astronomii ceşti de pe urmă, lucru necunoscut de cei vechi şi cu totul neadevărat. Deci, să mărturisim şi noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni şi la soarele nostru cel de taină, la Petru (…) Aceste însă întinăciuni, cu lacrimile ce vărsa adeseori, dintru adâncul inimii, le-au spălat şi au rămas cu totul curat, atâta cât s-au arătat ca un alt soare, luminând în casa Celui Înalt [5].

Şi tot în aceeaşi predică, Sfântul Pavel este asemănat cu luna astfel: Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asemânătoare soarelui şi stăpâna mării: aceste însă vrednicii cu dreptate să cuvin vasului celui ales şi cu cale iaste să se numească podoaba nopţii, de vreme ce s-au trimis de la Dumnezeu, pentru ca să lumineze limbile dintru întunericul slujirii de idoli…[6].

Din faptul că termenii de comparaţie i-a împrumutat din ştiinţă şi, respectiv, din filosofia păgână, înţelegem că aceste interpretări sunt iarăşi originale şi s-ar putea să nu se afle în tradiţia Bisericii, deşi valorificarea ştiinţei vremii sau a literaturii şi culturii păgâne, prin convertirea sensului său dintr-o perspectivă creştină, nu a fost un lucru dispreţuit de către toţi Părinţii Bisericii, începând chiar cu Apostolii şi cu Sfântul Pavel. Iar aceste comparaţii, de altfel, constituiau un topos al omileticii acelui veac.

În aceeaşi predică, Antim face şi o hermeneutică heraldică, tâlcuind stema ţării, în care soarele şi luna îi închipuie pe Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, iar corbul nu s-au întors…odinioară, în chivotul lui Noe, pentru căci au aşteptat să între mai cu multă norocire, aicea, în tine [ţară creştină] şi pentru ca să aducă veştile liniştei, nu cu frunză de măslin, ci cu ramura Crucii în gură; s-au întors pasărea în braţele tale, cinstită ţară şi să laudă cu pohvală între soare şi între lună. Soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga sunt slăviţii Apostoli Petru şi Pavel[7], în stema Ţării Româneşti.

Putem socoti, de asemenea, interpretări personale, acele pasaje referitoare la Sfântul Nicolae sau la Sfântul Dimitrie, pe care le-am citat deja anterior (şi nu aş vrea să revin cu noi exemplificări, ca să nu deranjezăm prea mult prin redundanţă, deşi există fragmente care pot fi analizate şi comentate din unghiuri diferite, multiple, şi care necesită o reîmprospătare a lor pe retina mnezică a cititorului), datorită ineditului imaginilor, deşi ideea iniţială, esenţială, de la care s-a pornit, în toate aceste cazuri, aceea a asemănării Sfinţilor cu o cetate întărită sau cu aştrii cereşti, ori a sufletului cu o corabie, este de sorginte biblică. Dezvoltarea şi interpretarea ei detaliată îi aparţine însă lui Antim.


[1] erminevo = a pune în cuvinte, a explica.

[2] Opere, p. 18. [3] Idem, p. 34. [4] Idem, p. 34-35. [5] Idem, p. 59. [6] Idem, p. 60. [7] Idem, p. 63.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort