Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a.
***
III. 6. 3. Originalitatea Didahiilor
III. 6. 3. 1. O hermeneutică proprie
Am văzut, în capitolele anterioare, că Antim Ivireanul recurge la „alegorizarea hermeneuticii”, la încriptarea şi metaforizarea ei, astfel încât, ceea ce trebuia să fie o simplă interpretare a textului biblic, devine ea însăşi un text cu valenţe şi profunzimi nebănuite, o erminie sugerând infinitul inepuizabil al universului aparţinând logosului scripturistic.
Considerăm că această „punere în scenă” a predicii, această aducere în lumină a cuvântului inspirat, astfel încât să se sugereze, în acelaşi timp, neiluminarea lui hermeneutică până la capăt – faptul că orice comentariu nu este fără rest – sunt calităţi şi contribuţii indiscutabile ale scriitorului şi teologului Antim.
Există nenumărate fragmente alegorico-metaforice în Didahii (după cum s-a putut observa în capitolele anterioare) – alături de întreaga organizare, regizare a predicii, care ne face contemporani cu istoria biblică şi „contemporani cu Dumnezeu” (cum ar zice Blaga) – care ascund o teologie şi o filosofie vastă şi care au nevoie de o „hermeneutică la hermeneutică” pentru a putea fi înţelese. Ele alcătuiesc, în acelaşi timp, unele dintre cele mai frumoase pagini – dacă nu, poate, cele mai frumoase – ale literaturii române vechi.
Dincolo de aceste alegorii teologico-literare, dincolo de poezia care ascunde în sine erminii[1] neaşteptate ale cuvintelor Scripturii Sfinte, Antim interpretează şi comentează adesea şi în mod clasic, ca să spunem aşa. Şi am citat deja, cu alte ocazii, astfel de tâlcuiri, dintre care vom mai reaminti cititorului numai câteva, puţin mai târziu.
Coresi spune, despre Cazania sa, că este aleasă den multe dumnezeeşti scripturi, iar Varlaam scrie că adunat-am din toţi tălcovnicii Sventei Evanghelii, dascălii Besericii noastre, dintre care îi citează numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Coresi şi Varlaam nu îşi rezervă astfel prea multe pretenţii de originalitate în interpretarea Sfintelor Evanghelii.
Antim însă, în cel puţin o ocazie, spune că tâlcuirea îi aparţine, ceea ce ne duce cu gândul că s-ar putea să fie mai multe astfel de interpretări proprii, pe care însă el nu le-a marcat aparte.
Astfel, în predica la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, Antim afirmă: întru care nume Mariam, după a mea proastă socoteală (subl. n.), înţelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înţelege cum că au născut o Faţă a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; a dooa că are fieştecare înjugare câte 2 slove şi să înţelege cele doao firi ale lui Hristos, adică cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sunt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înţelegem cele 6 taini mari şi preste fire, adică Blagoveştenia, Naşterea, Botezul, Moartea pre Cruce, Înviiarea şi Înălţarea la ceriu (…)[2].
O aluzie asemănătoare, la originalitatea interpretării, înclinăm să credem că putem afla şi în afirmaţia următoare, dintr-un Cuvânt de învăţătură la Dumineca lăsatului de brânză, unde autorul spune:
Vedem în Sfânta Scriptură, la 2 capete ale Facerii, cum că Dumnezeu au poruncit lui Adam ca din tot lemnul ce iaste în grădină, cu mâncare, să mănânce, iar din lemnul a pricepe binele şi răul să nu mănânce, că în ce zi va mânca, cu moarte va muri. Tâlcul acestor cuvinte iaste mare şi adânc şi numai Dascălilor (adică Sfinţilor Părinţi – n.n.) iaste dată să o tâlcuiască [Scriptura] după cum să cade; iar eu, după putinţă, voiu zice foarte pre scurt numai cele ce mă voiu pricepe că sunt drepte[3].
Iar interpretarea, bănuită de noi a fi a lui Antim, este următoarea: Cuvintele acelia ce zic: „Din tot lemnu ce iaste în grădină, cu mâncare să mănânci”, socotesc că nu voiu greşi de voiu zice că din toată învăţătura cea dreaptă şi din toate cuvintele lui Dumnezeu, ce sunt în grădina Sfintei Beserici a Răsăritului, ca o hrană sufletească, cu bucurie tot creştinul, cu dulceaţă să mănânce. (…)
„Iară din lemnul ce zice a pricepe bine şi rău să nu mâncaţi, că în ce zi veţ mânca, cu moarte veţ muri”, poci zice şi pentru aceasta cum că de păcatul ce să face cu pricepere (întru cunoştinţă – n.n.), fieştecarele să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. (…)
Iară putem zice şi într-alt chip, că în toate zilele ce sunt în grădina anului, celia ce sunt spre hrana trupului rânduite cu socoteală şi făr’ de vicleşug, fieştecarele să mănânce. Iar din postul cel hotărât pentru folosul cel sufletesc, carele cu priceperea noastră îl putem face bine şi rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri; (…) că va fi izgonit de Dânsul [Dumnezeu] din grădina Besericii, ca şi Adam din raiu [4].
În afară de aceasta, mai putem considera şi alte fragmente ca interpretări originale, cum ar fi, de exemplu, cele din cazania la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în care aceştia sunt asemănaţi soarelui şi lunii, iar despre Sfântul Apostol Petru se spune:
S-au aflat întinăciuni la soarele cel simţitor, prin mijlocul ochianurilor, de astronomii ceşti de pe urmă, lucru necunoscut de cei vechi şi cu totul neadevărat. Deci, să mărturisim şi noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni şi la soarele nostru cel de taină, la Petru (…) Aceste însă întinăciuni, cu lacrimile ce vărsa adeseori, dintru adâncul inimii, le-au spălat şi au rămas cu totul curat, atâta cât s-au arătat ca un alt soare, luminând în casa Celui Înalt [5].
Şi tot în aceeaşi predică, Sfântul Pavel este asemănat cu luna astfel: Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asemânătoare soarelui şi stăpâna mării: aceste însă vrednicii cu dreptate să cuvin vasului celui ales şi cu cale iaste să se numească podoaba nopţii, de vreme ce s-au trimis de la Dumnezeu, pentru ca să lumineze limbile dintru întunericul slujirii de idoli…[6].
Din faptul că termenii de comparaţie i-a împrumutat din ştiinţă şi, respectiv, din filosofia păgână, înţelegem că aceste interpretări sunt iarăşi originale şi s-ar putea să nu se afle în tradiţia Bisericii, deşi valorificarea ştiinţei vremii sau a literaturii şi culturii păgâne, prin convertirea sensului său dintr-o perspectivă creştină, nu a fost un lucru dispreţuit de către toţi Părinţii Bisericii, începând chiar cu Apostolii şi cu Sfântul Pavel. Iar aceste comparaţii, de altfel, constituiau un topos al omileticii acelui veac.
În aceeaşi predică, Antim face şi o hermeneutică heraldică, tâlcuind stema ţării, în care soarele şi luna îi închipuie pe Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, iar corbul nu s-au întors…odinioară, în chivotul lui Noe, pentru căci au aşteptat să între mai cu multă norocire, aicea, în tine [ţară creştină] şi pentru ca să aducă veştile liniştei, nu cu frunză de măslin, ci cu ramura Crucii în gură; s-au întors pasărea în braţele tale, cinstită ţară şi să laudă cu pohvală între soare şi între lună. Soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga sunt slăviţii Apostoli Petru şi Pavel… [7], în stema Ţării Româneşti.
Putem socoti, de asemenea, interpretări personale, acele pasaje referitoare la Sfântul Nicolae sau la Sfântul Dimitrie, pe care le-am citat deja anterior (şi nu aş vrea să revin cu noi exemplificări, ca să nu deranjezăm prea mult prin redundanţă, deşi există fragmente care pot fi analizate şi comentate din unghiuri diferite, multiple, şi care necesită o reîmprospătare a lor pe retina mnezică a cititorului), datorită ineditului imaginilor, deşi ideea iniţială, esenţială, de la care s-a pornit, în toate aceste cazuri, aceea a asemănării Sfinţilor cu o cetate întărită sau cu aştrii cereşti, ori a sufletului cu o corabie, este de sorginte biblică. Dezvoltarea şi interpretarea ei detaliată îi aparţine însă lui Antim.
[1] erminevo = a pune în cuvinte, a explica.
[2] Opere, p. 18. [3] Idem, p. 34. [4] Idem, p. 34-35. [5] Idem, p. 59. [6] Idem, p. 60. [7] Idem, p. 63.
